Autor 3170 vizualizări


La începutul lunii septembrie 1940, când în București se desfășurau evenimentele care vor duce la abdicarea regelui Carol al II-lea și la instaurarea regimului antonescian, relațiile dintre România și Spania erau departe de a putea fi apreciate drept satisfăcătoare.

Neîncrederea, izvorâtă din ignorarea reciprocă, era evidentă. Slabelor legături economice și culturale li se adăugau cele politico-diplomatice. În plus, istoria unui trecut foarte apropiat, care nu putea fi încă șters din memorie, greva asupra raporturilor dintre cele două țări.

Poziții contradictorii

Am în vedere faptul că în prima perioadă a războiului civil spaniol, guvernul român și în special ministrul afacerilor străine, Nicolae Titulescu, susținuseră în plan diplomatic guvernul republican spaniol. Mai mult chiar, dacă ar fi să dăm credit unor informații, în vara anului 1936, la cererea guvernului de la Madrid, Nicolae Titulescu, înainte de a fi înlăturat de la conducerea diplomației românești (29 august 1936), ar fi deturnat o comandă de armament a guvernului român în Franța în favoarea guvernului Republicii Spaniole.

Este vorba de 100 de tunuri și 3 escadrile de avioane, care ar fi fost debarcate la Barcelona și Bilbao, de unde au ajuns pe frontul republican. Totodată, un număr relativ mare de voluntari din România (aproximativ 500) luptaseră în anii războiului civil de partea Republicii, în „brigăzile internaționale”, împotriva trupelor naționaliste, în final victorioase.

Este adevărat că și în rândul trupelor naționaliste se aflaseră voluntari din România, membri ai Gărzii de Fier, dintre care doi - Moța și Marin - căzuseră eroic pe frontul de la Majadahonda, dar numărul lor fusese net inferior voluntarilor români ce luptaseră de partea trupelor republicane.

Ion I. Moța și Vasile Marin - legionarii căzuți în Războiul Civil din Spania

De asemenea, recunoașterea „de jure” tardivă, de către guvernul român, a guvernului naționalist, la 23 februarie 1939, după ocuparea Madridului de către forțele naționaliste, nu a fost de natură a așeza pe baze solide raporturile dintre cele două țări, chiar dacă Bucureștiul a explicat întârzierea prin grija față de soarta naționaliștilor ce își găsiseră salvarea de furia republicanilor, care dețineau încă puterea în Madrid, refugiindu-se la Legația României, unde obținuseră azil politic.

Dar ocuparea Madridului de către forțele naționaliste a dat naștere unei noi probleme: elemente republicane spaniole au cerut azil politic și și-au găsit salvarea la Legația României, ceea ce a dat naștere unor noi discuții, de data aceasta cu guvernul naționalist de la Burgos. Când, la sfârșitul lunii iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic, Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de URSS, nedreptatea suferită de România a dat prilejul unor calde manifestări de prietenie și sprijin din partea oficialității și a opiniei publice spaniole.

Atitudinea pro-românească a oficialităților și a presei spaniole era, în primul rând rezultatul unei politici ferm anticomuniste și antisovietice și numai apoi o revoltă împotriva nedreptății ce se făcuse României. Dovada este atitudinea presei spaniole față de dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care Germania și Italia au rupt nord-estul Transilvaniei din teritoriul României și l-au cedat Ungariei - o nedreptate tot atât de flagrantă ca și raptul Basarabiei și Bucovinei de nord -, atitudinea presei spaniole a fost alta.

Acum în presă se vorbea despre „caracterul criminal” al Tratatului de la Trianon („Domingo”) sau se aprecia că prin arbitrajul puterilor Axei s-ar fi îndreptat doar „în parte” granița samavolnică de la Trianon („Ya”). Alte ziare mergeau și mai departe, aducând jigniri poporului român. Astfel proceda ziarul Tajo, care cita o frază atribuită lui Troțki, conform căreia „România este o Spanie fără istorie”.

Și mai jignitoare erau afirmațiile din ziarul falangist Ariba din 5 septembrie 1940, care scria că „României îi lipsește înalta justificare istorică necesară spre a realiza destinul unui popor”.

Situația aceasta l-a determinat pe ministrul Frederic Nano să intervină pe lângă ministrul afacerilor externe spaniol, generalul Bejgbeder, pentru a opri campania de presă antiromânească. Ministrul de externe spaniol „nu s-a ferit să-și arate indignarea” față de articolul din Ariba, declarând că ziarul falangist „este în mâinile unei cete de tineret neisprăvit, care îi pricinuiește o sumă de încurcături și proteste îndreptățite din partea diplomaților străini”.

Totodată, ministrul de externe a făcut unele observații care i-au dezvăluit diplomatului român „adânca dușmănie” dintre componenta militară din guvernul Franco și Falangă, condusă de ministrul de Interne, Serrano Suner (foto dreapta). În finalul întrevederii, generalul Bejgbeder a promis că va adresa o notă Legației române, prin care va confirma că „asemenea articole nu oglindesc în nici un chip părerile guvernului spaniol”.

Spre un război de presă?

Deși o dată cu schimbarea regimului politic de la București, în septembrie 1940, în poziția presei spaniole a intervenit o schimbare de atitudine, iar în unele ziare au fost publicate numeroase articole favorabile noului regim, România nu a fost scutită de atacuri jignitoare.

În această situație, Frederic Nano a solicitat la București împuternicirea de a redacta un aide-mémoire pentru Ministerul Afacerilor Externe spaniol, în care să semnaleze toate aceste atacuri și să ceară încetarea lor. Totodată, Nano cerea permisiunea Bucureștiului de a introduce în textul acestui document o frază în care să arate că dacă asemenea atacuri vor continua, „nu vom putea împiedica presa noastră să se apere, atacând și ea, ceea ce nu ar fi în interesul bunelor legături între aceste două țări latine și cu aceeași politică”.

Ministrul de externe român, Mihail Sturdza (foto dreapta), a fost de acord cu ideea unui aide-mémoire adresat MAS spaniol, dar nu a considerat „potrivit” să se introducă în textul lui ideea, ce suna a amenințare, privind „începerea unei campanii de presă la noi”. Înainte de definitivarea documentului amintit, ministrul român la Madrid a avut numeroase convorbiri cu ziariști și oameni politici din „Falanga Spaniolă”, în urma cărora a căpătat convingerea „că această campanie nu era datorată relei voințe împotriva României, ci credinței Direcției Presei spaniole că lovind în țara noastră după sentința de la Viena avea să facă plăcere la Berlin. Ea credea că cedările teritoriale impuse nouă dovedeau că eram rău văzuți de Germania și că cuvintele de batjocură pentru noi aveau să dovedească zelul și credința Spaniei față de puterile Axei”.

Considerând că multe neadevăruri și aprecieri răuvoitoare proveneau evident din lipsa de informație a ziariștilor spanioli asupra istoriei românești, în aide-mémoire se făcea o scurtă trecere în revistă a istoriei noastre, inclusiv a celei mai recente. Astfel, arătând înțelegere pentru „resentimentele Spaniei falangiste împotriva trecutului regim, care se purtase atât de sălbatic față de o mișcare soră precum Garda de Fier”, în document se arată că trebuie făcută deosebirea „între o cârmuire trecătoare și poporul însuși”.

În acest sens, se spunea că numeroasele articole laudative la adresa noului regim de la București, instaurat în septembrie 1940, „nu puteau să cumpănească jignirile aduse țării, tocmai fiindcă era vorba de o mișcare adânc naționalistă, deci care se identifica cu toate marile înfăptuiri ale neamului”.

Totodată, în document se sublinia „politica noastră de desăvârșită lealitate față de Axă”, ceea ce nu excludea „manifestarea neîmpăcării noastre sufletești cu ciuntirile teritoriale impuse” și nici promovarea unei politici „menită să convingă Germania că, deși recunoaștem bunele ei intenții pentru pacificarea văii dunărene”, credem că se greșise „însușindu-și punctul de vedere unguresc, ceea ce se dovedise acum cu prisosință prin atitudinea ungară de după arbitrajul de la Viena”.

Aide-mémoire-ul, înmânat atât Ministerului de Externe, cât și Direcției Presei spaniole, nu a rămas fără urmări. Enrique Gimenez Arnau, directorul Direcției Presei, a dat dispoziții ziarelor de a se abține în viitor de la orice comentarii referitoare la România, mărginindu-se numai la publicarea telegramelor agențiilor de informații.

Din nou oficiosul falangist Ariba a recidivat în atitudinea sa antiromânească, dar conformându-se, formal, instrucțiunilor directorului Direcției Presei. El a publicat la 10 octombrie 1940 o telegramă din Budapesta cu titlul „În Camera ungară se înfierează nerespectarea tratatelor de la Viena de către guvernul român. Treizeci de mii de supuși unguri au trecut în Ungaria fugind de teroare”.

Explicația Legației dată acestui nou incident era că el demonstra „o pornire personală față de România a directorului Presei”, cunoscut fruntaș falangist, care se răzbuna astfel pentru faptul că fusese nevoit să dea ordin să nu se mai publice articole nefavorabile României. Reacția Bucureștiului a fost promptă. În telegrama cu instrucțiuni de la ministrul de externe, M. Sturdza, către Legație, se spunea:

„Rog dezmințiți toate zvonurile relative la expulzări, teroare etc. de care ar fi fost victimă populația maghiară din România. Sunt toate de domeniul fanteziei, răspândite de presa maghiară pentru a crea o diversiune față de ororile comise în Ardealul ocupat, orori care au cauzat deja moartea a sute de români”.

După această perioadă critică a prezenței românești în presa spaniolă, pe la mijlocul lunii noiembrie 1940 se poate observa o schimbare de atitudine a ziarelor falangiste față de România. Explicația acestei noi atitudini se află în primul rând în întărirea regimului politic din România, în politica lui fermă de alianță cu puterile Axei, ceea ce a determinat presa falangistă să țină cont de noua realitate din România și să procedeze la o schimbare de poziție.

În noile condiții, guvernul român a trecut la efectuarea unor schimbări în aparatul diplomatic românesc, în urma cărora, în capitalele țărilor Axei sau al celor cu orientare proaxistă, printre care se afla și Spania, au fost numiți noi șefi de misiuni proveniți din rândurile fruntașilor Mișcării Legionare.

În cadrul acestei mișcări în aparatul diplomatic românesc, la Madrid a fost numit Radu Ghenea, fruntaș legionar, care pe la mijlocul lunii noiembrie a sosit în capitala Spaniei. Efectul a fost imediat, simțindu-se o schimbare atât în raporturile dintre Legație și autoritățile spaniole, în special cu ministrul de Externe Serrano Suner, cât și în atitudinea presei falangiste.

La 26 noiembrie 1940, Radu Ghenea a fost primit în audiență de ministrul de Externe spaniol, cu care a avut o întrevedere calificată de reprezentantul român drept „cordială”. Cu acest prilej, ministrul de externe și-a afirmat dorința de a păstra „relații de camaraderie”, Serrano Suner fiind și șeful „Falangei”, mișcare spaniolă naționalistă, cu un mesaj asemănător Mișcării Legionare.

În cursul întrevederii, ministrul român a sugerat posibilitatea comemorării în Spania a lui Corneliu Zelea Codreanu, „căpitanul” Mișcării Legionare, de la a cărui execuție (29/30 noiembrie 1938) se împlineau doi ani, ceea ce Serrano Suner a acceptat imediat. Era și aceasta o ilustrare a unui nou stadiu în raporturile dintre România și Spania.

Campania pentru comemorarea asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu a fost un succes. Ea a dat prilejul Legației să risipească ceea ce Radu Ghenea numea „atitudinea de indiferență și uneori de ostilitate” pe care o adoptase în trecut presa spaniolă față de România. De data aceasta, ziarele au publicat articole elogioase, note informative, fotografii ale „căpitanului” etc., iar la biserica San Jeronimo, cea mai mare din Madrid, s-a oficiat o „foarte frumoasă” slujbă religioasă, la care ultima rugăciune a fost rostită de un episcop catolic spaniol.

Totodată, la Escorial a fost depusă o coroană de bronz adusă din țară, iar la Majadahonda, locul unde legionarii Moța și Marin muriseră luptând alături de forțele naționaliste ale generalului Franco, au fost depuse flori.

...Și admirator al Falangei

De fapt, în perioada în care a fost ministrul României în Spania, Radu Ghenea s-a dovedit a fi în primul rând un membru al Mișcării Legionare, un adept al ideologiei naționaliste, un admirator al Falangei și mai puțin un reprezentant diplomatic al României. Acest fapt este evident dacă analizăm un raport înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Străine al României, la 31 decembrie 1940, data la care Mihail Sturdza fusese înlăturat deja de la conducerea diplomației românești, iar neînțelegerile între Ion Antonescu și Garda de Fier cunoșteau cote alarmante.

Analizând situația internă din Spania, la șase săptămâni de la sosirea la post, Radu Ghenea sesizează „lupta surdă” dintre Falangă și armată, iar admirația și opțiunea sa sunt pentru Falangă. Deși recunoaște că generalul Francisco Franco (foto dreapta) a câștigat războiul civil „cu generalii săi” și numai în mică măsură cu sprijinul Falangei, el face un adevărat elogiu acesteia.

Falanga - arăta el - este „cea care în preajma începerii războiului a determinat primul curent de opinie și prima redeșteptare de conștiințe împotriva regimului comunizant”. Tot Falanga a avut primele pierderi de oameni și sub semnul ei și în spiritul doctrinei fruntașilor ei căzuți în luptă a acționat generalul Franco la organizarea statului, după obținerea victoriei.

Radu Ghenea raporta la București că „generalii războiului” au început să fie înlocuiți în ministere și locuri de conducere de „un tineret falangist, care zi cu zi cucerește poziții”, că deși falangiștii nu dețineau în prezent decât trei ministere, legile și reformele elaborate în ultima vreme „sunt de esență falangistă”, că membrii Falangei sunt nemulțumiți de „încetineala adoptării programului lor” și de faptul că deși nu dețin posturi de conducere în stat, ei sunt făcuți responsabili „pentru toate lipsurile și greșelile care se comit” etc.

Ceea ce surprinde în acest raport, chiar la o analiză superficială, este faptul că, în ceea ce privește Falanga, autorul lui se abate adeseori de la datoria primordială a unui diplomat, aceea de a informa corect guvernul său asupra situației din țara în care a fost acreditat, și prezintă într-o manieră partizană locul și rolul acesteia în societate și în raporturile ei cu ceea ce era, de fapt, factorul fundamental în conducerea societății și a statului spaniol: generalul Franco și armata.

Susținută de Germania și de majoritatea indiscutabilă a opiniei publice - arată Radu Ghenea - poziția Falangei se consolidează zi de zi”. Atitudinea partizană a reprezentantului diplomatic al guvernului român față de Falangă merge până acolo încât el vorbește de posibilitatea în care generalul Franco ar fi obligat să accepte o remaniere a guvernului spaniol, în sensul creșterii numărului de miniștri falangiști, și chiar să cedeze președinția guvernului liderului falangist, Serrano Suner.

Două telegrame...

În al doilea rând, este surprinzător faptul că proiectul prezentat de ministrul român la Madrid, privind posibilitatea preluării puterii în Spania de către Falangă, se aseamănă în mod izbitor cu proiectele ce se pregăteau în România de către Garda de Fier pentru preluarea puterii și înlăturarea generalului Antonescu și a armatei.

La București, proiectul legionar, de care Radu Ghenea se pare că nu era străin, a eșuat și o dată cu el cariera diplomatică a acestuia. După înăbușirea rebeliunii legionare din 21- 23 ianuarie 1941, la 1 februarie 1941 Radu Ghenea a trimis o telegramă (nr. 130) conducătorului statului român, cu următorul conținut:

„Înlăturându-se caracterul național legionar al statului nostru, consider misiunea mea încetată și vă prezint pe această cale demisia. Trăiască Legiunea și Căpitanul”.

Imediat a urmat o a doua telegramă (nr. 132):

„S-a aflat de la «United Press» de arestarea mamei mele. Vă felicit pentru acest nou act de eroism și cavalerism, asigurându-vă de noul prestigiu ce ați obținut în rândul oamenilor de onoare după măcelul organizat”.

...Și o rezoluție

După citirea celor două telegrame, generalul Antonescu a pus următoarea rezoluție:

„Domnul Ghenea s-a precipitat. Mama Domniei sale nu a fost arestată. Dovada lipsei de seriozitate și de pregătire pentru postul care i s-a încredințat a fost făcută. Va fi dat în judecată. Se vor trimite aceste acte tribunalului militar, pentru că a făcut cauză comună cu rebelii”.

Solidarizarea cu „rebelii” și insultele adresate generalului Antonescu au determinat guvernul român să-l demită pe Radu Ghenea. Textul celor două telegrame a fost comunicat de Radu Ghenea presei spaniole și internaționale, precum și Ministerului Afacerilor Străine al Spaniei.

Totodată, el a fost primit într-o audiență de 40 de minute de ministrul Afacerilor Străine spaniol, Serrano Suner. Primirea - după informațiile însărcinatului cu afaceri al Legației, Gheorghe Gussi - a fost „foarte călduroasă”, iar la sosire, cât și la plecare, fostul ministru al României la Madrid a fost salutat de Serrano Suner cu salutul „Ariba România”.

Inițial, Radu Ghenea se pare că intenționa să se întoarcă în țară; cel puțin așa declara el lui Gh. Gussi, la 1 februarie 1941: într-o săptămână va pleca spre țară. Nu a făcut-o însă, din cel puțin două motive. În primul rând acțiunile guvernului român împotriva foștilor legionari, care nu se delimitaseră de conducerea pucistă, îi arătau lui Radu Ghenea la ce putea să se aștepte la sosirea în țară.

Nu este exclus ca el chiar să fi aflat despre ordinul lui Ion Antonescu de a fi arestat la trecerea frontierei. În al doilea rând, conducerea legionară - salvată de la pedeapsa anunțată de Ion Antonescu și scoasă din țară de unele elemente și instituții germane - se pare că rezervase lui Radu Ghenea un anumit rol în afara țării.

În acest sens, la 6 februarie, însărcinatul cu afaceri a.i. expedia la București o telegramă în care arăta că fusese informat „din izvor sigur” că în cadrul întâlnirii pe care o avusese cu Serrano Suner la 1 februarie 1941, Radu Ghenea declarase că „domnul general Antonescu va fi suprimat”; același lucru îl declarase și ambasadorilor Germaniei și Italiei.

Probabil în acest scop atașatul comercial Enescu, el însuși membru al Gărzii, aflat încă la post, părăsise Spania la indicația fostului ministru Ghenea, fără aprobarea Ministerului român al Afacerilor Străine, „pentru a se întâlni cu partizanii în Italia, spre a lua ordine”.

Întâmplător sau nu, în acele zile existau informații că și Horia Sima s-ar fi aflat în Italia. La întoarcerea din această călătorie, Enescu declara că el și ceilalți legionari sau simpatizanți din cadrul Legației (printre care se afla și poetul Aron Cotruș, atașat de presă), nu-și vor da demisia, ci „vor colabora cu guvernul până în ziua biruinței, care nu va întârzia. Se va aștepta sfârșitul războiului, din patriotism”.

O nouă campanie de presă

Rămas în Spania, Radu Ghenea a inițiat o intensă activitate propagandistică în favoarea Legiunii și împotriva guvernului român. El a avut alături Falanga, inclusiv unii membri falangiști ai guvernului, alte personalități falangiste și presa spaniolă. După înfrângerea rebeliunii legionare, presa falangistă a pornit o nouă campanie împotriva României, prezentând evenimentele din țară prin optica „Gărzii”.

Această situație a determinat o dublă intervenție a guvernului român pe lângă autoritățile spaniole. La București, ministrul Spaniei a fost chemat la MAS și i s-a arătat că guvernul român are încredere în cel spaniol că „nu va tolera ca dl. Ghenea să desfășoare în Spania o activitate potrivnică României” și „va ști să oprească orice atacuri ale presei falangiste în contra României”.

La Madrid, însărcinatul cu afaceri a.i., Gh. Gussi, a avut o audiență în aceeași problemă la subsecretarul de stat al MAS, care l-a asigurat că „așa-numita campanie de presă, căreia trebuie dată numai importanța ce merită, este terminală” și că „nu va mai apărea nici un articol contra noastră în ziarele oficioase”.

Concomitent, Gussi a avut discuții cu diverși directori de ziare, cărora le-a explicat situația din România. Acțiunea lui a avut succes, dovadă că din acel moment nu au mai apărut în ziare decât informații provenind din surse oficiale românești.

Ion Antonescu - următoarea victimă?

Deși aflat în Spania, se pare că Radu Ghenea era la curent cu hotărârile conducerii legionare. Astfel, la începutul lunii martie, el declara că echipele de sacrificiu legionare („echipele morții”) vor intra în luptă. Ele numărau în total circa 200 de persoane, iar componența lor era strict secretă. În tactica legionară echipele de sacrificiu intrau în luptă pe rând, numai după ce „cădea” echipa precedentă, iar membrii lor erau păstrați „în rezervă” de Horia Sima.

Tot Ghenea declara că la declanșarea rebeliunii din ianuarie 1941 legionarii se așteptau ca asasinarea generalului Ion Antonescu să se producă în două-trei luni, după care termenul a fost amânat până în octombrie 1941.

O comandă de 30.000 pistoale

La mijlocul lunii martie 1941 a devenit cunoscut oficialităților române un act deosebit de grav al „Gărzii de Fier”, realizat prin intermediul atașatului comercial, în perioada în care la conducerea Legației României din Madrid se afla Radu Ghenea.

La 18 martie, însărcinatul cu afaceri a.i. în Spania a informat MAS că atașatul comercial, Enescu, membru al „Gărzii”, efectuase o comandă de armament (30.000 de revolvere), prin intermediul unui domn Mallet, negustor de arme german, la două fabrici din Spania. Una dintre acestea a trimis Legației două revolvere ca mostre, pe care însărcinatul cu afaceri, neștiind dacă este vorba de o comandă oficială, le-a închis în casa de bani și a cerut informații de la București.

Răspunsul a venit imediat: nu s-a făcut nici o comandă oficială prin atașatul comercial Enescu. Totodată, Bucureștiul solicita „de urgență” orice informație în legătură cu această comandă și în special „data la care a fost efectuată”. Din cercetările întreprinse de Legație a rezultat că cele două firme spaniole erau Casa de arme Unceta & Cie și Compania Star din Eibarguipuzcoa, iar comanda fusese făcută în contul Ministerului român al Apărării Naționale înainte de 21 ianuarie 1941.

Este evident că autoritățile române au privit comanda efectuată de atașatul comercial - dar care nu fusese încă onorată - în strânsă legătură cu pregătirea rebeliunii legionare din 21- 23 ianuarie 1941. Ipoteza era credibilă, întrucât armamentul solicitat și în special tipurile acestuia duceau mai mult la concluzia că el putea fi folosit în primul rând la înarmarea grupurilor legionare, decât a armatei române.

Comanda nu era fermă, iar 5.000 de pistoale puteau fi livrate imediat ce veneau autorizațiile necesare. Era vorba de trei tipuri: unul de buzunar, de 150 pesetas bucata, altul de campanie de 180 de pesetas și un al treilea tip despre care Gussi nu avea informații.

Ion Antonescu decide

Inițial autoritățile române nu au luat măsuri împotriva atașatului comercial Enescu, deși acesta a continuat să întrețină strânse legături cu Radu Ghenea care, de altfel, locuia în apartamentul lui Enescu. Mai mult, la o ceremonie oficială, el l-a însoțit pe Radu Ghenea, sfidând în fața corpului diplomatic și a oficialităților spaniole pe reprezentantul diplomatic al României. Informat despre această situație, Ion Antonescu a reacționat prompt:

„Domnul Enescu să fie rechemat. Să se arate ministrului Spaniei la București că domnul Ghenea este urmărit ca rebel și să fie rugat a preveni de aceasta autoritățile spaniole și Falanga”.

Curând după aceea, dând curs rezoluției conducătorului statului, Ministerul Economiei Naționale l-a rechemat pe Enescu în țară. Arhiva și biroul Oficiului comercial de la Madrid au fost sigilate, dar Enescu a rupt sigiliile și a refuzat să predea arhiva, ceea ce a întărit convingerea însărcinatului cu afaceri a.i. că acesta „păstra acolo documente compromițătoare și legionare”.

Întreaga poveste se va încheia numai o dată cu sosirea la Madrid, în a doua jumătate a lunii aprilie, a noului ministru, Nicolae Dimitrescu. Într-o convorbire cu acesta, Enescu nu a negat că este membru al „Gărzii”, dar a susținut că atât Radu Ghenea, cât și el au acționat pentru binele țării pe lângă Falangă. Dar hotărârea generalului Ion Antonescu era fermă:

„Mențin dispozițiile luate în contra acestui ticălos”.

Evenimentele de la începutul anului 1941 au constituit punctul de plecare al celei mai puternice concentrări de forțe legionare în străinătate după al doilea război mondial. A contribuit, desigur, la această soluție și afinitățile ideologice între cele două mișcări naționaliste: „Garda de Fier” și „Falanga” spaniolă.

Foto sus: Spectacolul înmormântării legionarilor Ion I. Moța și Vasile Marin, căzuți în Războiul Civil din Spania

""