Autor 14954 vizualizări


În imaginarul public extern, numele României este asociat – dincolo de uluitoarele performanțe sportive ale Nadiei Comaneci și ale lui Ilie Năstase – cu două personaje istorice malefice:Dracula și Nicolae Ceauşescu. Dacă în cazul primului avem de-a face cu imaginea deformată de către cronicile germane ale veacurilor XV-XVI, preluate în scop literar, fără discernământ, de Bram Stoker în romanul său Dracula (1897), în privința celui care a condus destinele României între 1965-1989, percepția este mult mai apropiată de realitate, viața și acțiunile lui Ceaușescu fiindu-ne practic contemporane și, din această perspectivă, mult mai ușor de apreciat și judecat. Întrebarea care se pune e cum de a fost posibil ca un semianalfabet, dotat cu o cultură precară, dar și cu o viclenie nativă, hârșâită în conflictele ce au măcinat Partidul Comunist Român, să devină satrapul unei țări europene la sfârșitul secolului XX, fiind necesare peste o mie de victime pentru a-l înlătura de la putere. Simpla apartenenţă la sistemul comunist, un sistem de promovare a antielitelor politice, nu este de ajuns pentru a explica ascensiunea unui asemenea om în vârful ierarhiei sociale româneşti, chiar dacă vorbim de faza ultimă a unui regim impus cu forţa din afară în a doua jumătate a anilor ’40, regim care avea codat în ADN-ul său originar sămânţa extincţiei. Niciun alt lider comunist din estul Europei, cu excepţia lui Tito, n-a beneficiat de o vizibilitate şi chiar favorabilitate externe atât de mari precum Ceauşescu, niciun alt lider comunist est-european nu s-a apropiat ca mod de gândire şi acțiune atât de mult precum Ceauşescu de modelul stalinist, ilustrat în epocă poate doar de Kim-Ir-Sen sau Fidel Castro. Este încă unul din paradoxurile care jalonează din belșug istoria românească.

Al treilea dintre cei nouă copii ai Alexandrei şi ai lui Andruţă Ceauşescu, ţărani săraci dintr-o zonă subdezvoltată a României, Nicolae Ceauşescu se naşte la 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti, județul Olt. Coincidenţa apariţiei pe lume a viitorului conducător al României în chiar anul Marii Uniri, nu va scăpa evident osârdiei slugarnice a lăudătorilor de profesie care n-au întârziat ca, în neguroșii ani ’80, să găsească tot felul de semnificaţii simbolice între făurirea României Mari şi destinul celui ce avea să devină Geniul Carpaţilor. Neîndoielnic o ţară mare nu putea să se nască decât odată cu un om mare, menit să o ducă „pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres”!

„Voi fi Stalinul României”

La nici 11 ani, în 1928, Ceauşescu îşi părăseşte satul natal, la fel ca şi alţi şase dintre fraţii săi, în căutarea unui trai mai bun stabilindu-se la Bucureşti la sora sa mai mare, Niculina Rusescu. Iniţial se angajează în atelierul de cizmărie al lui Alexandru Săndulescu, din Calea Victoriei, numărul 89, apoi devine ucenicul cumnatului său, Rusescu, şi el patron al unei cizmării situate în Calea Şerban Vodă numărul 15. Se implică în activităţi comuniste, probabil sub influenţa fratelui său mai mare, Marin, şi îi ajută pe greviştii de la Griviţa în februarie 1933, împărţind manifeste. Sora sa Niculina îşi va aminti mai târziu:„De multe ori, Nicolae pleca de dimineaţă şi venea pe înserate. Îmi amintesc, era după grevele de la Griviţa, a apărut într-o zi mult mai târziu. Soţul meu s-a supărat rău de tot. Când Nicolae a intrat în atelier, s-a repezit şi l-a pălmuit pe băiat, strigând:Ce ne facem noi cu tine? Ce vrei tu să faci? Ce-ai să ajungi? La care a căzut năprasnic răspunsul:Nene, eu vreau să fiu Stalin al României!” Veridică sau nu, mărturia Niculinei se poate constitui în motto-ul după care Ceauşescu şi-a călăuzit drumul până când, într-adevăr, a ajuns stăpânul absolut al României. „Cât despre dorinţa exprimată de Ceauşescu, la aproape 16 ani, de a-i semăna aceluia denumit – de către discipol –«părintele popoarelor», «marele conducător», «tătuca Stalin», se poate avansa o ipoteză. Poate ceea ce l-a atras în „mişcarea” pe care o simţea că pretutindeni în lume, şi în România deci, o dirija Stalin, a fost tocmai fascinaţia exercitată de puterea fără oprelişti a acestuia asupra propriului imperiu. Tinerii au nevoie şi caută modele! Şi, poate că un fanatic al puterii ca Nicolae Ceauşescu să-și fi găsit de tânăr modelul într-un lider cu putere nemăsurată ca Stalin” (Ion Petcu).

Arestat pentru activităţi ilegale în 1933 şi 1934, este condamnat în 1936 la doi ani şi cinci luni de închisoare pe care îi ispăşeşte în închisoarea Doftana, prilej cu care îi cunoaşte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăras etc., viitorii lideri ai regimului comunist. Eliberat în decembrie 1938, este din nou condamnat şi încarcerat, de data asta la Jilava, în iunie 1940. În scurta perioadă petrecută afară o cunoaşte la o sărbătoare câmpenească din „Parcul Veseliei”, unde fusese aleasă „regină a muncii”, pe cea care avea să-i stea alături timp de peste cinci decenii, Elena Petrescu. De acum înainte îşi vor potenţa reciproc frustrările, setea de putere discreţionară, invidiile şi complexele de inferioritate sublimate în aroganţă şi dispreţ pentru orice valoare autentică. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 au loc masacrele de la Jilava, în cursul cărora 64 de foşti demnitari ai regimului carlist sunt asasinaţi de către legionari. Ucigaşii, membri ai Corpului Muncitoresc Legionar condus de Dimitrie Grozea, suspectat ulterior de a fi agentul Moscovei, se opresc în faţa celulei cu numărul 21 în care se afla deţinut Nicolae Ceauşescu. Cum ar fi arătat oare România după 1965 dacă în acea macabră noapte de toamnă târzie a anului 1940 gardiştii şi-ar fi continuat execuţiile?

Nu va fi singura dată când soarta îi va surâde lui Ceauşescu, făcându-l să creadă probabil că este menit unui destin excepţional, căruia nimic nu-i poate sta împotrivă. Pe 4 noiembrie 1957, avionul care transporta delegaţia de partid a României la manifestările prilejuite de a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie se prăbuşeşte pe aeroportul Vnukovo de lângă Moscova. Printre delegaţi se afla şi Nicolae Ceauşescu care scapă nevătămat, în schimb moare Grigore Preoteasa (al cărui nume a supravieţuit în memoria bucureştenilor prin Casa de Cultură a Studenţilor de pe Calea Plevnei), considerat în epocă steaua în ascensiune a partidului şi unul dintre potenţialii succesori ai lui Dej.

 Scăpat de gloanţele legionarilor, Ceauşescu este transferat la penitenciarul din Caransebeş, unde îi reîntâlneşte pe Dej, Apostol, Chivu Stoica etc. În fond, apartenenţa la grupul comuniştilor din închisori, condus de către Gheorghiu-Dej, precum şi fidelitatea faţă de acesta vor fi principalele „merite” care îl vor propulsa pe Ceauşescu în vârful ierarhiei de partid până în 1965. „Pe lista întipărită în memoria mea– îşi va aminti mai târziu Pavel Câmpeanu, unul dintre colegii de detenţie ai lui Dej şi Ceauşescu – figurează Teohari Georgescu, Bodnăraş, Chişinevschi, Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Chivu Stoica. Adăugându-i pe cei ce urmau să revină de la Moscova şi a lui Pătrăşcanu, conducerea de la Caransebeş prefigura viitorul Birou Politic, Viitoarea conducere a ţării... Fidelitatea faţă de Gheorghiu-Dej a menţinut fidelitatea acestei echipe şi după 1944, inclusiv în momentele de grea încercare, ca lichidarea lui Foriş, eliminarea lui Pătrăşcanu, şi înlaturarea moscoviţilor în 1952”.

Ascensiunea

Eliberat în august 1944 din lagărul de la Târgu-Jiu, îl găsim pe Ceauşescu, alături de Gheorghe Apostol şi Constantin Agiu, în comitetul de primire a trupelor sovietice ce intră în Bucureşti pe la bariera Colentina în ziua de 30 august. Îndeplineşte – potrivit unor referinţe biografice ulterioare destul de neclare – fantomatica funcţie de secretar al U.T.C, dar este ales în mod real membru al Comitetului Central la Conferinţa Naţională a P.C.R din 16-21 octombrie 1945. De fapt, funcţia de secretar-general al U.T.C a fost ocupată de Alexandru Drăghici – a cărui rivalitate cu Ceauşescu va dura peste două decenii, Gheorghiu-Dej având mai multă încredere în el decât în Ceauşescu. Cât despre alegerea lui Nicolae Ceauşescu în rândurile Comitetului Central, Alexandru Bârlădeanu va rememora momentul peste 50 de ani:„era un grup de oameni care se cunoşteau unul pe celălalt, care se aduseseră unul pe celalalt în Comitetul Central şi care, după ce şi-au analizat simpatiile şi antipatiile, s-au aşezat la masă şi-au întocmit o listă ad-hoc”. Oricum, la nici 26 de ani, Ceauşescu era cel mai tânăr membru al Comitetului Central.

Dej îl trimite, în anii 1946-1947, pe Ceauşescu la munca de jos, ca instructor de partid în Dobrogea, apoi în Oltenia natală, unde este ales, de altfel, deputat la alegerile fraudate de comunişti din noiembrie 1946. Funcţiile oarecum nesemnificative deţinute în acei ani de Ceauşescu nu reprezentau un semn de neîncredere al liderului P.C.R în mai tânărul său colaborator, ci mai degrabă expresia dorinţei ca Nicolae Ceauşescu să capete mai multă experienţă politică şi administrativă în vederea ocupării unor poziţii mai înalte. Încă din acei ani de început comportamentul lui Ceauşescu în raport cu oamenii va fi definitoriu pentru ceea ce va urma:„Ca instructor nu avea prea multe de spus şi nici nu se remarca prin inteligenţă. [...] Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic. Chiar dacă nu avea prea multe de spus, el suferea de «boala puterii». Rar am întâlnit pe cineva care să sufere într-un asemenea grad de această boală. Tânjea după putere, voia cu orice preţ să ajungă sus” (Marin Ciocan, ilegalist, fost secretar al Sfatului Popular Constanţa).

În 1948, Ceauşescu primeşte prima funcţie într-adevăr importantă, cea de ministru-adjunct la Agricultură, calitate în care participă, după martie 1949, la procesul de colectivizare. Tot în această perioadă, mai precis pe 23 decembrie 1948, se căsătoreşte cu Lenuţa Petrescu, devenită Elena Ceauşescu, două luni mai târziu născându-se primul copil al cuplului, Valentin, urmat în 1950 de Zoia şi în 1951 de Nicu. Până în 1950, familia Ceauşescu va sta într-o casă din cartierul Cotroceni, pe strada doctor Lister, numărul 63, apoi se va muta în cartierul Primăverii, alături de ceilalţi bonzi ai partidului. Tot în 1950, Ceauşescu este mutat de la Agricultură şi numit locţiitor al ministrului Forţelor Armate şi şef al Direcţiei Superioare a Armatei, funcții pe care le va deţine până în 1954. La începutul anilor ’50, Ceauşescu îşi începe ascensiunea şi în partid. Ales în 1952 în Comitetul Central, demnitate pe care o pierduse în 1948, este numit secretar al P.C.R cu problemele organizatorice în 1954, iar în decembrie 1955, la cel de-al VII-lea Congres al partidului, îşi vede în sfârşit realizat visul. Va fi desemnat de către forul suprem al comuniştilor români, ca membru plin al Biroului Politic, „cercul zeilor”, locul unde se hotăra destinul României. Alături de el, ca un ghimpe în coastă, este promovat însă şi veşnicul său rival Alexandru Drăghici. La nici 38 de ani, Ceauşescu ajunge coleg în Biroul Politic cu veteranii partidului, foştii săi mentori din penitenciarul de la Caransebeş:Dej, Apostol, Chivu Stoica, Bodnăraş etc.

Un drac şi jumătate”

Pe 25 februarie 1956, un seism zguduie lumea comunistă:raportul secret al lui Hruşciov, care demasca o serie dintre abuzurile şi crimele lui Stalin. Conducerea de partid de la Bucureşti este bulversată:„Coborârea de pe soclu a lui Stalin a fost percepută, în primul rând, nu ca o problemă de teorie sau de istorie a comunismului, ci ca o chestiune pragmatică, a cărei esenţă era, mai ales în ţările-satelit, rămânerea sau nu la putere” (Florin Constantiniu). Îngrijorat de noua turnură a politicii sovietice, abilul Dej aplică iniţial tactica tergiversării, apoi pe cea a escamotării adevărului lansând formula „Noi n-avem pe nimeni de reabilitat”, afirmând fără să clipească că, în România, destalinizarea se produsese încă din 1952 (când încă mai trăia Stalin!), odată cu înlăturarea grupării Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu, identificată ca exponentă a practicilor staliniste. Sprijiniţi probabil de Hruşciov, doi dintre membrii Biroului Politic, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi lansează un atac dur la adresa lui Dej, asociindu-l cu crimele anilor 1948-1953 şi încercând debarcarea lui. Tentativa eşuează din cauza opoziţiei celorlalţi lideri ai partidului, Apostol, Chivu Stoica, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, dar şi a lui Ceauşescu, care se manifestă ca un stalinist convins pretinzând că:„critica unor neajunsuri nu trebuie să ducă la negarea marilor realizări sovietice şi nici la negarea marelui rol al lui Stalin”. Atacându-i pe Miron Constantinescu şi Chişinevschi cu propriile lor poziţii staliniste pe care le susţinuseră în urmă cu zece ani – şi pe care în fond toţi le împărtăşiseră – Ceauşescu îşi atrage recunoştinţa şi chiar admiraţia lui Dej:„Un drac şi jumătate Nicu(Ceauşescu – n.n), de unde o fi dezgropat el toate materialele despre Miron Constantinescu?"

Steaua lui Ceauşescu e în plină ascensiune şi, la Congresul al VIII-lea al P.C.R, este reales fără probleme ca membru al Biroului Politic, rămânând ca în continuare să se ocupe de Secţia Organizatorică a partidului. În fond, cel care răspundea de organizare şi cadre, deci de problemele de personal ale partidului, se afla în cea mai avantajoasă poziţie pentru preluarea puterii supreme în partid, cele mai elocvente exemple fiind Hruşciov şi însuşi Stalin.

Începutul anilor ’60 coincide cu treptatul proces de desprindere din orbita Kremlinului a conducerii de la Bucureşti. Represiunile din anii' 50 distruseseră elitele politice şi intelectuale ale României, iar teroarea diseminată de Securitate paralizase voinţa de rezistenţă a populaţiei. În aceste condiţii, pericolul pentru Dej şi „baronii” săi nu mai venea din interior, ci mai degrabă de la imprevizibilele mutări ale conducerii sovietice, orice schimbare de atitudine a liderului de la Kremlin, găsindu-şi ecoul în jocul politic al elitelor vasale din ţările est-europene. Gheorghiu-Dej ajunge la concluzia necesităţii încheierii unui pact tacit între conducerea comunistă a ţării şi populaţie: mai puţină represiune şi mai multă mâncare în schimbul păcii sociale. Liantul acestui târg îl va reprezenta un naţionalism din ce în ce mai pronunţat şi mai ales – cunoscându-se adevăratele sentimente ale românilor – un accentuat antirusism şi antisovietism. În fond, liderii de la Bucureşti refuzau destalinizarea, invocând dreptul fiecărui partid de a-şi decide singur drumul şi transformând într-un act patriotic, ceea ce era de fapt doar lupta pentru propria lor supravieţuire politică. „Reconcilierea cu populaţia a apărut ca o soluţie eficace pentru a rezista ameninţării pe care o reprezentau pentru membrii C.C. al P.M.R reformele din P.C.U.S şi propagarea lor în România” (Stelian Tănase).

Paradoxul acestei atitudini ce pare că respinge tot ceea ce vine dinspre Moscova, păstrând de fapt tot ceea ce produsese sistemul comunist sovietic mai nociv, stalinismul, se va regăsi şi în surprinzătoarea alegere a lui Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al partidului după moartea lui Dej (19 martie 1965). Liderul roman, simţindu-şi sfârşitul aproape, îl roagă pe prietenul său Ion Gheorghe Maurer să preia conducerea partidului după moartea sa. În fața refuzului acestuia pe motiv de origine străină (tatăl neamţ, mama franţuzoaică), Dej îl indică drept succesor pe vechiul său tovarăş Gheorghe Apostol, urmând ca Maurer să facă propunerea în cadrul Biroului Politic. Doar că premierul român se reorientează din mers şi, în loc să-l propună pe Apostol, îl propune pe Ceauşescu. Motivul? Atitudinea mai fermă a lui Ceauşescu în faţa unor critici pe care Hruşciov i le adusese lui Maurer în cadrul Biroului Politic al P.M.R cu ocazia unei vizite în România. Dar să-i dăm cuvântul lui Maurer, artizanul nefastei alegeri a lui Ceauşescu în fruntea României: „Când Hruşciov a venit [...] la şedinţa Biroului Politic la care a luat parte, m-a criticat pe mine că mi-am permis să-l critic pe el. Din nou peste membrii Biroului Politic s-a aşternut tăcerea. Nimeni n-a spus nimic. Cu excepţia lui Ceauşescu. Care a replicat: «Nu-i adevărat!» A spus că nu-i adevărat că eu îl criticasem pe Hruşciov. Adică a minţit. Dar a avut îndrăzneala să spună ceva în faţa lui Hruşciov în timp ce ceilalţi tăceau cu toţii. Chiar dacă a minţit, a spus ceva. Pe când ceilalţi nimic... De aceea temându-mă de posibilitatea restabilirii unor raporturi umilitoare cu sovieticii, l-am propus pe Ceauşescu succesor al lui Dej”. Aşadar o minciună îl propulsează pe Ceauşescu în fruntea României, în timp ce o înşelătorie comisă de acelaşi Maurer consfinţeşte alegerea sa formală ca prim-secretar al partidului: „Propunerea cu Ceauşescu nici n-am mai supus-o la vot în Biroul Politic, ci direct în Comitetul Central. Şi acolo, crezând probabil ca înainte s-a căzut de acord asupra propunerii în cadrul Biroului Politic, s-au uitat unii la alţii, au tăcut şi au votat pentru”. Şi astfel, la 47 de ani, Ceauşescu îşi vedea realizat visul strigat cu atâta violenţă în faţa cumnatului său, în urmă cu peste trei decenii. Devenise Stalinul Romaniei.

Clipa de glorie

În primii ani, Ceauşescu mimează modestia, atenţia pentru sfaturile celorlalţi, conducerea colectivă. Formal, puterea era împărţită între el, ca şef al partidului, Maurer prim-ministru şi Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Stat, funcţie asimilată cu cea de şef al statului. Dar, încet-încet, Ceauşescu începe să-şi promoveze oamenii în structurile de partid şi de stat, odată cu îndepărtarea vechilor colaboratori ai lui Dej. Încă din august 1965, Drăghici îşi pierde funcţia de ministru de Interne – baza puterii sale în partid – fiind înlocuit de Cornel Onescu, omul lui Ceauşescu. În acelaşi an sunt promovaţi ca secretari ai C.C.-ului alţi doi apropiaţi ai noului lider: Paul Niculescu-Mizil şi Ilie Verdeţ. Vor urma Vasile Patilineţ, Ion Iliescu, Virgil Trofin etc. În decembrie 1967, stupidul şi incapabilul Chivu Stoica este înlocuit de Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, iar în ianuarie 1969, Alexandru Bârlădeanu, conducătorul politicii economice în timpul lui Dej, este pensionat la „cerere”. Apostol, nenorocosul rival al lui Ceauşescu, este mai întâi „rotit” în funcţia de preşedinte al sindicatelor, apoi transferat ca director-general al rezervelor de stat şi, în sfârşit, îndepărtat definitiv din 1975 în calduţul post de ambasador al României în Argentina, Brazilia şi Uruguay (1975-1989). Îşi va lua o palidă revanşă în faţa lui Ceauşescu semnând „Scrisoarea celor şase” veterani ai partidului în martie 1989. Moare în 2010, la vârsta de 97 de ani, regretând până la sfârşit vremurile de „glorie” ale lui Dej. Maurer rămâne formal prim-ministru până în martie 1974 – cel mai lung mandat (13 ani) de premier din istoria Romaniei! – dar atribuţiile sale fuseseră de mult confiscate de către Ceauşescu, care trasa direct sarcini miniştrilor.

Ceauşescu continuă politica predecesorului său de independenţă faţă de Moscova, România fiind prima ţară socialistă care stabileşte relaţii diplomatice cu Republica Federala a Germaniei (31 ianuarie 1967) şi menţine relaţiile cu Israelul, după „Războiul de şase zile”, în contextul în care restul statelor din Pactul de la Varşovia rupseseră legăturile cu statul evreu. „Părăsirea de către Ceauşescu a frontului unit antiisraelian al statelor din Pactul de la Varşovia a avut un puternic substrat financiar. Pretenţia Israelului că reprezintă pe toţi evreii a fost folosită de România pentru a-i vinde, pur şi simplu, Israelului pe membrii comunităţii evreieşti din România” (Thomas Kunze).

Evident însă “clipa astrală” a lui Ceauşescu este discursul ţinut din balconul Comitetului Central, pe data de 21 august 1968, în care condamnă, în termeni nemaiauziţi până atunci în lagărul comunist, intervenţia U.R.S.S şi altor patru state din cadrul Pactului de la Varşovia împotriva „Primăverii de la Praga”: „Intrarea trupelor celor cinci state socialiste în Cehoslovacia este o mare greşeală, o ameninţare gravă pentru pacea în Europa şi pentru soarta socialismului în lume. Este un moment ruşinos în istoria mişcării revoluţionare”. Calcul politic, adeziune sinceră la încercările de reformă ale lui Dubcek, frică pentru pierderea propriei poziţii, toate opţiunile sunt de luat în considerare în analiza atitudinii adoptate atunci de Ceauşescu. Oricum, pentru liderul român, ziua de 21 august 1968 rămâne „the finest hour” – după celebra expresie a lui Winston Churchill – momentul de maxim apogeu al popularităţii lui Ceauşescu în ţară şi peste hotare. De altfel, conducătorul român va şti să culeagă dividendele poziţiei sale din august 1968, „vânzând” abil Occidentului imaginea sa de disident în raport cu directivele Kremlinului. În realitate, pe de o parte, România nici nu fusese solicitată să participe la intervenţia din Cehoslovacia, deci nu avea ce să refuze, iar pe de altă parte adeziunea lui Ceauşescu la dogma comunistă era dincolo de orice îndoială, aşa încât sovieticii n-aveau niciun motiv similar celui din Cehoslovacia, ca să invadeze România. Atitudinea sa putea fi catalogată cel mult drept antisovietică, dar în niciun caz anticomunistă, aşa încât Brejnev şi acoliţii săi n-aveau niciun motiv să vadă în Ceauşescu un lider reformator de tipul lui Imre Nagy sau Alexander Dubcek. „Când rebeliunea sa antisovietică a devenit desuetă (şi prin aceasta deranjantă) – şi acest lucru avea să se producă după 1985, odată cu eşecul limpede din Afganistan şi apariţia la conducerea PCUS a mai tânărului şi mai raţionalului decât Ceauşescu, Mihail Gorbaciov, nimeni nu a mai avut nevoie de liderul român, iar ambiţiile sale de a rămâne pe scena mare politică a lumii (adica acolo unde-l adusese episodul său netrucat de curaj din august 1968) au devenit stânjenitoare pentru toţi” (Adrian Cioroianu).

În Antichitate se spunea că, „atunci când zeii vor să-i piardă pe oameni, mai întâi le iau minţile”, iar Ceauşescu, începând cu anii ’70, a confirmat din plin acest aforism. Aflat la zenitul popularităţii sale interne şi internaţionale, dar lipsit de educaţie, cultură şi modestie, liderul român consideră, după lovitura de imagine din august 1968, că totul îi este permis şi că abilităţile sale în ceea ce priveşte politica externă se pot substitui cu succes competenţelor în economie, cultură sau educaţie. Încetul cu încetul, stimulat de obedienţa celor din jur, Ceauşescu devine „primul miner al ţării”, „marele arhitect”, „teoreticianul vizionar”, „campionul păcii”, „eroul între eroi”, într-un cuvânt „cel mai iubit fiu al poporului român”, „al cărui birou de lucru e lumea întreagă”, etc. Acestor titluri simbolice li se alătură cele reale. Deja secretar-general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Ceauşescu devine, în noiembrie 1968, preşedintele Frontului Unităţii Socialiste, un fel de megapartid, înglobând de-a valma sindicate, organizaţii obsteşti, asociaţii, uniuni de creaţie etc., copie fidelă a Frontului Renaşterii Naţionale, creat de regele Carol al II-lea în anii 1938-1940. Un an mai târziu, fostul ucenic de cizmar este numit preşedintele Consiliului Apărării şi comandant suprem al forţelor armate, în 1973 preşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, totul culminând, la 28 martie 1974, cu alegerea sa în nou înfiinţata funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste România.

În acelaşi timp îşi începe nefasta ascensiune şi Elena Ceauşescu, aleasă pentru prima dată în Comitetul Central în 1973, apoi prim-viceprim-ministru, un alter-ego al soţului ei, la fel de grosolană şi incultă. Vizibil marcată de exemplul soţiei lui Mao şi al Isabelei Peron, soţia faimosului preşedinte argentinian, Juan Domingo Peron, ea însăşi şef al statului după moartea acestuia, Elena Ceauşescu devine practic numărul doi în stat, atrăgând asupra lui Ceauşescu dispreţul unui popor ce vedea în liderul suprem un bărbat supus capriciilor nevestei. Cei doi dezvoltă un sistem clientelar compus din rude, România fiind prima ţară socialistă europeană ce se pregătea să implementeze sistemul dinastic nord-coreean prin promovarea mezinului familiei, Nicu Ceauşescu, în poziţia de pole-position pentru preluarea puterii în stat.

Sfârşitul

Pentru Ceauşescu, a cărui gândire economică rămăsese rudimentară, principalul motor al dezvoltării unei naţiuni îl constituia industria grea, cea siderurgică, producătoare de maşini. În viziunea sa, tributară catehismului stalinist, indicatorii de progres nu puteau fi alţii decât milioanele de tone de cărbune extrase, milioanele de tone de oţel produse, sutele de mii de tractoare fabricate. Corolarul social al acestei industrializări forţate, ce nu ţinea seama nici de eficienţă, nici de costuri, nici de accesul facil la materiile prime, nici de eventualele pieţe de desfacere, era evident creşterea numerică a clasei muncitoare, cvasiinexistentă practic în România până în anii ’50. Pandantul politic al acestui uriaş, costisitor şi inutil proces de dezvoltare economică era întărirea partidului comunist care – nu-i aşa? – reprezenta „detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare”. „Progresele procesului de industrializare a atras spre oraşe un flux de populaţie ţărănească. S-a petrecut şi în România un fenomen întâlnit în U.R.S.S în anii ’20-’30: în partidul comunist membrii cu origine rurală i-au întrecut numeric pe cei cu origine urbană. Partidul oferea o cale neaşteptată de sustragere de la munca fizică şi, în acelaşi timp, de promovare socială: aceea de activist.«Rolul conducător»al partidului îi conferea poziţia de îndrumător şi supraveghetor al celorlalţi, de la întreprindere până la un sector al vieţii sociale. Aceşti ţărani, care suplineau incultura cu viclenia, confundată cu inteligenţa, nu puteau avea – deşi pretindeau altora să aibă –«nivel ideologic».[...]Cuvântările secretarului general s-au substituit marxismului şi au oferit răspunsuri simple[...]Ceauşescu a făcut din«studiul»cuvântarilor sale[...]baza întregii activităţi ideologice, teoretice şi practice din România”(Florin Constantiniu). În fond, Ceauşescu, aidoma lui Stalin, a golit marxismul de conţinut, înlocuindu-l cu propria sa viziune, gregară şi lipsită de realism, asupra dezvoltării societăţii româneşti. Modelul viitorului urma să fie „omul nou”, acela despre care românii, veşnic predispuşi la ironii spuneau că: „tace ca un peşte şi munceşte ca un bou”.

Accelerarea forţată a industrializării fusese posibilă în anii ’70 prin achiziţionarea de tehnologie scumpă din Occident – atunci când nu era furată – plătită cu banii obținuți din masivele împrumuturi contractate de Ceauşescu la F.M.I sau băncile comerciale internaționale. În 1982, când liderul român se decide brusc să plătească întreaga datorie externă a României până în 1990, aceasta se ridica deja la fabuloasa – pentru țara noastră – sumă de 13 miliarde de dolari. La 31 martie 1989, Ceauşescu anunță triumfător că întreaga datorie fusese rambursată şi că România, independentă din punct de vedere financiar, „nu mai plătește tribut capitaliștilor”. Prețul recâștigării acestei iluzorii independențe fusese sărăcirea accentuată a populației, anii ’80 reprezentând pentru români cea mai cenușie şi deprimantă perioadă din întreaga epocă comunistă. Dacă în anii ’50 mulți se mai legănau încă cu speranța „venirii americanilor”, trei decenii mai târziu singura nădejde a românilor se lega de precaritatea stării de sănătate a liderului lor.

Proiectele megalomanice ale lui Ceauşescu, stimulate de distrugerile provocate de cutremurul din 4 martie 1977, contribuie şi ele – dincolo de agresarea spațiului cultural şi urban al Bucureștiului – la senzația de paranoia instituționalizată. O suprafață egală cu a Veneției este rasă de pe fața pământului în mijlocul Capitalei, făcând loc celei mai mari construcții civile din lume: Casa Poporului. Transfăgărășanul, metroul, canalul Dunare-Marea Neagră, sistematizarea satelor ce urmau să devină agroorașe (!) sunt mai degrabă expresii nu ale unei modernități inevitabile, ci ale unei minți mereu febrile, care considera că totul începe cu el şi că timpul nu mai are rabdare. În timp ce Casa Poporului era edificată cu costuri uriașe – practic, fără buget – românii sufereau de frig în apartamentele lor debranșate de la curentul electric, în vederea economisirii, câteva ore pe zi. Înca din 1966 fuseseră interzise avorturile, dar în ultimul deceniu ceaușist agresiunea împotriva dreptului femeilor de a decide dacă aduc pe lume un copil ia forme aberante. În viziunea lui Ceauşescu toate femeile de până la 45 de ani trebuiau să aibă cel puțin cinci copii. Dacă nu putea avea o țară mai mare, liderul suprem îşi dorea măcar supuși mai mulți, românii fiind obligați – în viziunea lui Ceauşescu – „să facă totul” ca să atingă cifra de 30 de milioane în anul 2000. Mii de femei au murit povocându-și avorturi spontane, în timp ce Securitatea şi Procuratura investigau avorturile ilegale, iar medicii care le produceau erau pasibili de pedepse de până la 12 ani. Zeci de mii de copii aduși pe lume, dar nedoriți de părinți, vor popula orfelinatele, adevărate case ale groazei în care abuzul fizic şi teroarea psihică erau singurele metode de „educație”.

Sistemul de represiune şi supraveghere se întărește potențat de cei peste 8.000 de ofițeri ai Securității, fiecare dintre ei obligat să aibă cel putin 50 de informatori în subordine. E adevărat, oamenii nu mai trăiesc teroarea anilor ’50, dar domnește o stare de frică difuză, adeseori paralizantă. Și totuși, „poporul vegetal” – expresia îi aparține Anei Blandiana – reacționează. În 1977, minerii din Valea Jiului intră în grevă, sechestrându-l pe primul-ministru Ilie Verdeț în mină; în 15 noiembrie 1987 are loc revolta muncitorilor de la Brașov, partidul clasei muncitoare văzându-se contestat tocmai de cei pe care ar fi trebuit teoretic să-i reprezinte.

Pe plan extern, întâlnirile cu președintii S.U.A, Nixon, Ford şi Carter, precum şi plimbarea în caleașca reginei Angliei sunt de domeniul amintirii. Contactele lui Ceauşescu se reduc treptat la nivelul unui Jean-Bedel Bokassa, dictatorul Republicii Centrafricane, proclamat împărat (!), Robert Mugabe, coruptul şi depravatul președinte al statului Zimbabwe, Kim-Ir-Sen şi al eternului Yasser Arafat, mereu în căutare de fonduri pentru finanțarea activităților sale teroriste.

„Istoria nu-i iartă pe cei care i se opun”

Paradoxal pentru românii care în ultimii 150 de ani dezvoltaseră puternice sentimente antirusești, speranțele lor se îndreaptă după 1985 spre noul lider de la Kremlin, energicul şi reformatorul Mihail Gorbaciov. Într-un efort disperat, Ceauşescu încearcă să resusciteze valențele antisovietice ale politicii sale, făcând aluzii deloc voalate, în cadrul celui de-al XIV-lea Congres al PCR din noiembrie 1989, la anularea pactului Ribbentrop-Molotov şi, implicit, la apartenența Basarabiei la România. Încercarea eșuează, românii nu mai erau dispuși să marșeze la un discurs care-i entuziasmase în urmă cu 20 de ani.

Nici Ceauşescu nu mai era același din 1968. Omul care se opusese invaziei sovietice în Cehoslovacia îi cere lui Gorbaciov la întâlnirea Comitetului Politic al Tratatului de la Varșovia din vara lui 1989, ținută la București, să intervină în Polonia pentru a stopa accesul Solidaritățiila putere. Gorbaciov refuză, explicându-i liderului român că zilele doctrinei Brejnev, a „suveranității limitate” trecuseră, venise vremea doctrinei Sinatra, „fiecare în felul lui”, reluând refrenul celebrului șlagăr My wayal interpretului american (în realitate, melodia aparținând compozitorului francez Claude Franҫois).

Pe 7 octombrie 1989, Gorbaciov şi Ceauşescu se reîntâlnesc la Berlin, cu prilejul celei de-a 40-a aniversari a proclamării R.D.G. Liderul sovietic îl avertizează pe Erich Honecker, conducătorul de partid şi de stat al Germaniei Democrate, la fel de puțin receptiv ca şi Ceauşescu la schimbările profunde ce se produceau în lagărul socialist, că „istoria nu-i iartă pe cei care i se opun”. Avertismentul era la fel de valabil şi pentru Ceauşescu, care pare incapabil să înțeleagă ce se întâmplă. O lună şi jumătate mai târziu, la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, Ceauşescu este reales, în unanimitate, pentru a cincea oară secretar general. Nu vor trece însă decât trei săptămâni până când, pe o liniștită străduță din Timișoara, câteva zeci de oameni se vor aduna ca să protesteze pașnic împotriva mutării pastorului lor în altă localitate. Pentru Ceauşescu, numărătoarea inversă începuse.

Ironia istoriei a făcut ca ultimul stalinist al Europei să sfârşească într-un mod perfect compatibil cu sistemul creat de idolul său din tinereţe, un sistem bazat pe ură, teroare şi crimă. Judecat sumar, în ziua de Crăciun, de un tribunal de care însuşi Vîşinski ar fi fost mândru, imaginea lui Ceauşescu ţintuit de gloanţele plutonului de execuţie de un zid al unei cazărmi din Târgovişte rămâne una simbolică, un ameninţător rememberpentru toţi cei care, promiţând un iluzoriu paradis pe pământ, îi fac mai întâi pe oameni să treacă prin iad.