Autor 21357 vizualizări


În vara anului 2009, un cotidian central a inserat în paginile sale, sub semnătura reputatului publicist Dan Ciachir, articolul intitulat Un împărat pe Dealul Patriarhiei. Materialul se oprește pe larg, cu amănunte interesante, asupra unei secvențe din programul vizitei suveranului Etiopiei, Hailé Sélassié I, în R.P. Română, în perioada 26-29 septembrie 1964 (voiajul în România s-a încadrat turneului în țări socialiste europene, ce a mai cuprins, ca etape, R.P. Polonă, R.P. Ungară, R.P. Bulgară și R.P.F. Iugoslavia). 

Vizita în România

La sfârșitul vizitei, Comunicatul comun româno-etiopian, semnat de Gheorghe Gheorghiu- Dej și Hailé Sélassié, ignora cu desăvârșire întâlnirea împăratului cu P.F. Patriarh Iustinian. În schimb, textul, publicat în revista Lumea, făcea cunoscut cititorilor itinerarul monarhului din estul Africii: „În timpul șederii în Republica Populară Română, Majestatea Sa Imperială Hailé Sélassié I și persoanele care l-au însoțit au vizitat orașul București, Expoziția realizărilor economiei naționale a Republicii Populare Române, instituții de cercetări științifice și învățământ, rafinăria Brazi din regiunea Ploiești, luând cunoștință de unele aspecte din realizările poporului român în domeniul economic, social, cultural și în construcții” [1].


Hailé Sélassié în România, 1964

Referitor la aceste deplasări, Comunicatul comun evidenția că „Majestatea Sa Imperială s-a bucurat de o primire călduroasă din partea poporului român, expresie a simțămintelor sale cordiale și prietenești față de oaspete și poporul etiopian” [2].  

Documentul mai anunța că: „Apreciind multiplele și rodnicele Sale activități duse pentru apărarea și consolidarea independenței Etiopiei, devotamentul și eforturile Sale neobosite pentru cauza păcii și înțelegerii internaționale, contribuția Sa remarcabilă la promovarea culturii și științei, Universitatea din București a acordat Majestății Sale Imperiale Hailé Sélassié I titlul de doctor honoris causa (foto)” [3].

Omisiunea din textul comunicatului, semnalată mai sus, era compensată în pagina a treia a revistei Lumea, cu un instantaneu surprins în timp ce împăratul semna în cartea de onoare a Patriarhiei, sub privirile P.F. Patriarh Iustinian. Poza este însoțită de legenda: „În vizită la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române”. Tot în pagina a treia, revista publică interviul luat suveranului etiopian de către Cristian Popișteanu. Răspunsul la una din întrebări s-a transformat într-o caldă evocare a lui Nicolae Titulescu:

„Deși au trecut de atunci aproape trei decenii, păstrez vie amintirea întâlnirii cu Nicolae Titulescu. El ne-a dat ajutor în cea mai grea perioadă din istoria Etiopiei, agresiunea fascistă împotriva țării mele. În acele zile triste am expus la Liga Națiunilor de la Geneva poziția poporului etiopian. Provocatorii fasciști s-au dedat la tulburări în sala Adunării Ligii Națiunilor, m-au insultat în timp ce vorbeam și chiar m-au întrerupt. Atunci Nicolae Titulescu s-a ridicat în sprijinul meu și mi-a acordat un ajutor neprețuit care, în condițiile respective, poate fi apreciat drept o faptă de eroism [subl.ns.]. Titulescu a luat atitudine împotriva celor care provocaseră dezordine și a obținut ca huliganii fasciști să fie scoși din incinta Adunării Ligii Națiunilor. Pentru solidaritatea manifestată atunci, pentru sprijinul moral acordat, nici eu, nici poporul țării mele nu-l uităm pe acest om mare, curajos și cinstit [subl. ns.]” [4].

Dar împăratul avea formulări elegante și pentru actualitatea acelor zile: „încă de la sosirea pe pământul românesc am simțit cordialitatea, prietenia și ospitalitatea dumneavoastră. Conducătorii României mi-au făcut o primire minunată ceea ce a făcut ca această vizită să fie una dintre cele mai plăcute călătorii din viața mea” [5]. Articolul domnului Dan Ciachir procedează la o restitutio necesară. El se încheie, însă, abrupt, printr-un fragment ce se pretează la comentarii: „Împăratul Hailé Sélassié I avea să mai domnească zece ani după vizita sa la București. În 1974 era detronat de un comando marxist condus de un asasin pe nume Mengistu, care prelua puterea la Addis-Abeba”.

Acestor alegații le contrapunem observațiile de mai jos:

• Detronarea împăratului a reprezentat un proces complex și de durată (circa nouă luni). Ea a fost determinată de criza structurală, profundă, a regimului imperial, căreia i s-a suprapus și criza socială provocată de teribila secetă din 1973;

• Hailé Sélassié nu a fost detronat de un „comando marxist” ci de un întreg corp profesional: armata. Interferența ei în viața publică a sporit constant, începând cu revolta garnizoanei din Asmara (februarie 1974) și încheindu- se cu depunerea împăratului, la 12 septembrie 1974;

• Mengistu poate fi considerat un asasin, ca orice dictator (și chiar cu situații concrete ce-i pot fi imputate direct). Totuși, nu putem eluda circumstanțele în care el s-a afirmat și nici faptul că, timp de 14 ani (1977- 1991), a fost conducătorul Etiopiei. Nuanțele reliefate aici nu sunt un motiv de polemică. Din contră, ele reprezintă un excelent pretext de a pătrunde în intimitatea evenimentelor care, în urmă cu aproape trei decenii și jumătate, au marcat sfârșitul ultimului imperiu din Africa. 

Tafari Makonen

Începuturile dinastiei etiopiene sunt învăluite în legendă. Acest parfum de mister s-a transmis din generație în generație, timp de secole. Mai mult, a fost generată chiar o „mitologie oficială”, reflectată în paginile cronicii Kebra Nagast (Gloria Regilor sau Splendoarea Regilor) redactată pe parcursul secolelor VI-XII [6]. Kebra Nagast plasează apariția dinastiei în secolul al X-lea î.Hr, în Aksum (nordul Etiopiei). Întemeietorul ei a fost Menelik I, fructul iubirii dintre înțeleptul rege Solomon de la Ierusalim și frumoasa regină aksumită Makeda, numită și Regina din Saba. Astfel, Menelik I a pus bazele „dinastiei solomoniene”, una dintre cele mai longevive din istoria umanității (aproape 3000 de ani).

Cel deal 225-lea descendent era însuși Hailé Sélassié I, ce se considera „un urmaș direct al regelui Solomon” [7]. Hailé Sélassié s-a născut pe 23 iulie 1892, în familia guvernatorului provinciei Harar, „Ras” Makonnen, văr primar al împăratului Menelik al II-lea, „creatorul Etiopiei moderne” [8]. Tatăl său a fost artizanul victoriei de la Aduwa, împotriva italienilor (1 martie 1896), considerată de epica africană drept «cea mai mare victorie africană asupra unei armate europene, de la Hannibal încoace» [9].

Numele de botez al viitorului împărat era Tafari Makonnen. A urmat cursurile primare în orașul natal, Harar, iar pe cele secundare, în limba franceză, la „Școala Menelik” din capitala țării, Addis-Abeba. Originea sa aristocratică îl recomanda unei cariere strălucite. De altfel, la numai 15 ani, a fost numit guvernator al provinciei Sidamo. Apoi, după moartea tatălui său, urmată și de cea a fratelui mai mare, Yelma, în 1910 a moștenit funcția de guvernator al prestigioasei provincii Harar. Ascensiunea tânărului Tafari nu s-a oprit aici: la 27 septembrie 1916, ruda sa, împărăteasa Zauditu (fiica lui Menelik al II-lea), l-a numit regent. Astfel, „Lij” (tânărul) Tafari a devenit al doilea personaj politic din imperiu, „calitate în care a probat vădite înclinații reformiste” [10].

Acum a început exploatarea resurselor minerale, cu ajutorul capitalului occidental, s-au ameliorat serviciile sociale (în special în domeniul educației) iar în 1924 a fost abolită sclavia (una dintre cele mai importante reforme din epocă). Tafari a impus Etiopia și în arena internațională: în 1923 a devenit membră a Societății Națiunilor, pentru ca, în 1928, să adere la Pactul Briand-Kellogg. De asemenea, în 1924, Tafari a făcut primul său turneu mondial ce l-a purtat la Ierusalim, dar și în Egipt, Italia, Franța, Belgia, Luxemburg, Elveția, Suedia, Marea Britanie și Grecia. La Londra, tânărul Tafari a creat o foarte bună impresie, viitorul prim-ministru Winston Churchill considerându-l drept „singurul prinț abisinian luminat” [11]. Reformele interne și prestigiul extern au făcut din regent un personaj puternic.

Prin urmare, la 7 octombrie 1928, Zauditu i-a conferit titlul de „Ras” („căpetenie”) și i-a consolidat statutul succesoral numindu-l rege. Promovarea lui Tafari nu era pe placul întregii aristocrații etiopiene și, în special, a forțelor conservatoare. Împotriva lui s-au ridicat mai mulți generali, inclusiv „Ras”-ul Gugsa Wele, soțul împărătesei Zauditu. S-a declanșat un război civil încheiat cu înfrângerea rebelilor, în martie 1930. Lipsit de șansă, „Ras”-ul Gugsa a căzut în luptă. Vestea morții sale a provocat un șoc emoțional împărătesei. Acest șoc a generat o comă diabetică în urma căreia Zauditu a sucombat, la 1 aprilie 1930.


 Hailé Sélassié (în centru). Fotografie realizată înainte de 1930

Hailé Sélassié - Forța Trinității

A doua zi, pe 2 aprilie 1930, „Ras”-ul Tafari Makonnen a fost desemnat „Negusa Nagast”, adică „Rege al Regilor”. Încoronarea oficială s-a realizat, cu mare fast, la 2 noiembrie 1930. Ca „uns al lui Dumnezeu”, el și-a luat numele de Hailé Sélassié I, ce se traduce prin „Forța Trinității”. Preocuparea majoră a noului monarh a fost dotarea țării cu o Constituție (1931). Prima „Lege a Imperiului” prevedea instituirea unui parlament bicameral. Acesta se compunea din Senat (30 de membri, numiți de împărat) și o Cameră (60 de membri, aleși din rândul șefilor locali). Rolul parlamentului era pur consultativ, el aflându-se la bunul plac al monarhului. Legea fundamentală nu afecta „structurile arhaice ale societății etiopiene” [12], chiar negusul recunoscând că ea avea, mai curând, „un scop pedagogic” [13].

Apoi, suveranul de la Addis-Abeba a continuat firul reformelor inițiate pe când era regent: s-a unificat administrația, au fost reformate armata și poliția, tineri etiopieni au fost trimiși la studii în străinătate, s-au modernizat finanțele și justiția [14]. Aceste realizări l-au impresionat și pe conaționalul nostru, Mihai Tican Rumano, care în 1934 a vizitat Etiopia. În impresiile sale de călătorie, el scria pe un ton laudativ: „Dar adevărul este că avântul luat de imperiul abisinian, nu se datorește decât împăratului Hailé Sélassié, care mai presus de toate este foarte inteligent și cult și care asemenea Gaziului Mustafa Kemal, la Turci, a văzut lipsurile marelui său imperiu și a înțeles cum să acționeze” [15].

Călătorul român a avut privilegiul să fie primit de negus, consemnând opiniile augustului personaj: «Dumnezeu m-a ajutat ca relativ, în puțin timp, să realizez ceea ce d-ta vezi azi: drumuri, străzi pavate în orașe și în special în capitală, școli, biserici și încă multe altele (...); și dacă voi fi sănătos și voi avea zile, aș vrea să realizez încă multe alte lucruri frumoase și utile» [16]. Împăratul a avut zile, dar, din nefericire, „furia” reformatoare din perioada regenței și de la începuturile domniei nu a avut continuitate. Unii istorici consideră că negusul și-a pierdut capacitatea reformatoare după ocuparea Etiopiei de către trupele lui Mussolini și exilul său britanic (1936-1941). Acei ani dramatici au reprezentat o ruptură; ei i-au „marcat toată viața, accentuându-i suspiciunea și dispoziția spre solitudine” [17].

O ultimă pulsație novatoare s-a consumat la 2 noiembrie 1955, cu ocazia jubileului de argint al domniei. Atunci a fost promulgată o nouă Constituție ce proclama: abolirea privilegiilor, egalitatea în fața legii și dreptul de vot pentru toți cetățenii care au împlinit 21 de ani (dar care știau să scrie și să citească). Parlamentul rămânea bicameral, cu senatorii numiți de negus, pe 6 ani, iar deputații aleși, prin vot universal, pe 4 ani. În continuare, existența partidelor politice era interzisă.

Măruntele concesii făcute curentului modernist dovedeau că „aristocrația și biserica rămâneau pilonii tradiționali” [18] ai regimului. Mai mult, făcând din împărat «cheia de boltă» a politicii etiopiene, Constituția din 1955 „consfințea o monarhie de drept divin” [19]. Așteptările societății etiopiene au fost înșelate, negusul dovedind că, „ori nu a putut ori nu a vrut să «abdice» de la condiția sa de monarh de drept divin” [20].

Criza regimului

Eșecul patent al întregii domnii a lui Hailé Sélassié I l-a reprezentat perpetuarea modului anacronic de proprietate asupra pământului. Astfel, în fatidicul an 1974, „20% din terenurile arabile aparțineau bisericii, 15% membrilor familiei imperiale iar 45% aristocrației și funcționarilor guvernamentali” [21], ceea ce făcea ca „80% din suprafața cultivabilă să se afle în posesia a numai 0,1% din populație” [22].

Un vizitator străin nota că „poți merge cu mașina ore întregi fără a ieși din aceeași proprietate” [23] (în Etiopia imperială, marile proprietăți atingeau suprafețe de până la 500.000 hectare). O asemenea realitate funciară făcea din patria negusului „o țară esențialmente feudală” [24] în miezul secolului al XX-lea. Mai mult, natura relațiilor sociale strivea populația din mediul rural, și așa extrem de săracă: „pământurile sunt, în mare parte, lucrate și astăzi de țărani cu pluguri de lemn. Ei trebuie să dea proprietarilor până la 75% din recoltă. Nouă zecimi din populație trăiește într-o economie închisă, beneficiind doar de câteva produse necesare subzistenței” [25].

În plus, „țăranul era copleșit de impozite și corvezi” [26], eforturile sale, la limita rezistenței biologice, asigurând luxul și confortul castei conducătoare. Opulența acesteia din urmă contrasta cu sărăcia generalizată, venitul pe cap de locuitor fiind „unul dintre cele mai scăzute din lume: 50- 60 de dolari anual” [27].

Primele semne ale contestării regimului au apărut încă din 1960. În luna decembrie, pe când negusul se afla în vizită oficială în Brazilia, elemente ale Gărzii imperiale, conduse de frații Mengistu și Girmame Niuay, au încercat să-l înlăture pe Hailé Sélassié (ei doreau transformarea Etiopiei în monarhie constituțională și încredințarea tronului fiului mai mare al împăratului, Asfa Wossen). Forțele loialiste au dejucat puciul soldat cu 475 morți și răniți, de ambele părți. De asemenea, peste 3.000 de membri ai Gărzii imperiale au fost arestați.

În loc să caute compromisul cu forțele novatoare (este vorba de noua elită intelectuală, formată tocmai datorită reformelor sale de început), Hailé Sélassié a numit ca prim-ministru, în 1961, pe Aklilu Habte-Wolde ce „încarna reacțiunea cea mai pură” [28]. Din acest moment, caracterul polițienesc al regimului s-a exacerbat. Conjunctura externă a încurajat excesele: „aliații occidentali ai Etiopiei în frunte cu SUA închideau ochii în fața încălcării drepturilor omului deoarece împăratul era un bastion de neclintit în calea expansiunii comunismului pe continentul negru” [29]. Era clar că „evoluția mentalităților nu a fost luată în considerare de un «Rege al regilor» îmbătrânit” [30]; „prudența și răbdarea împăratului fuseseră justificate în trecut (...), dar acum ele păreau exagerate” [31].

Accent pe politca externă

Detașat de realitate, negusul se consacră, aproape exclusiv, politicii externe, continuându- și, netulburat, „turneele în lume și primirile solemne la Addis-Abeba” [32], în timp ce politica internă devine apanajul unei camarile cupide și corupte. De altfel, în plan internațional, împăratul a stabilit o serie de recorduri: a fost primul șef de stat extra-european ce a vizitat R.F. a Germaniei, în 1954; a fost ultimul lider străin ce l-a întâlnit pe președintele J.F. Kennedy, înaintea asasinatului de la Dallas din 22 noiembrie 1963; a avut o relație specială cu mareșalul Iosip Broz Tito, fiind oaspete al Iugoslaviei de opt ori în perioada 1959-1972.


Hailé Sélassié cu Iosip Broz Tito

De asemenea, Hailé Sélassié a jucat un rol esențial în eforturile de înfăptuire a ideii panafricane. Prin urmare, în perioada 22-25 mai 1963, Addis- Abeba a găzduit istoricul summit de constituire al Organizației Unității Africane (OUA). A fost un moment de apogeu pentru diplomația etiopiană și de mare prestigiu personal pentru negus. Printre cei peste 1000 de delegați prezenți în capitala Etiopiei (520 de membri ai delegațiilor oficiale și 500 de ziariști) [33] s-a aflat și un român: profesorul Neagu Djuvara, în calitate de consilier diplomatic al președintelui Diori Hamani (Niger). Iată cum redă momentul compatriotul nostru: „Am avut norocul să asist la acest spectacol epocal – care a fost, în toate privințele, și pitoresc, și estetic, și dramatic, și istoric, un adevărat spectacol. Însăși personalitatea gazdei, negusul Hailé Sélassié, inspira curiozitate și respect” [34].

Ca odinioară M. Tican Rumano, Neagu Djuvara exprimă și percepția sa vis-à-vis de împăratul etiopian, în acel an de glorie 1963: „În vârstă de peste 70 de ani, foarte mic de statură, destul de negricios la față, dar fără trăsături negroide, ci tip hamitic cu fața strâmtă și nas acvilin, era cunoscut în lumea întreagă de când cu atacul Italiei mussoliniene împotriva țării sale în 1935 și apariția lui la tribuna Societății Națiunilor la Geneva. Reinstalat pe tron de Aliați în 1941, guverna țara, se zicea, ca un suveran absolutist. Poporul făcea temenele adânci, unii până la pământ, când trecea trăsura lui. Am impresia că nici colegii lui, ceilalți șefi de stat africani, nu se considerau egalii lui, ci îi arătau un respect deosebit” [35].

Revoluția socială

Începutul sfârșitului pentru regimul imperial” [36] l-a reprezentat seceta din 1973, când s-au înregistrat între 100.000 și 200.000 de victime. Cum bine s-a spus, „catastrofele naturale pun întotdeauna în evidență viciile societăților” [37]. În cazul Etiopiei „teribila foamete din 1973 (...) a lăsat statul inert. Mulțimile aveau, în sfârșit, curajul să protesteze [iar] forțele represive să nu-și mai îndeplinească ordinele” [38].

Deși regimul se afla într-o stare avansată de decompoziție, aparențele se dovedeau atât de înșelătoare încât, chiar pentru etiopieni, „sfârșitul dinastiei era pur și simplu de neconceput la începutul anului 1974” [39]. Și totuși, pe parcursul acelui an, imperiul milenar din estul continentului negru a cunoscut „revoluția socială cea mai profundă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Africa” [40].

Tonul nesupunerii a fost dat, la sfârșitul lunii februarie, de o grevă națională a cadrelor didactice, completată cu ample manifestații studențești. A urmat greva șoferilor de taxi din Addis-Abeba. Împăratul nici nu s-a clintit în fața unui „banal” conflict social. Lucrurile s-au complicat brusc, pe 26 februarie 1974, când a intrat în rebeliune Divizia a II-a a Armatei, staționată la Asmara, în provincia Eritreea. Pericolul era evident, armata fiind singura instituție ce „dispunea de forță și un minimum de organizare” [41].

Până în martie, revolta s-a extins, cuprinzând marina bazată la Massawa, parașutiștii de la Debre Zeit (la 30 kilometri de Addis- Abeba) și flota aeriană de la Dire Dawa. Apogeul l-a reprezentat răscoala Diviziei a IV-a, staționată în capitală. În acest context, negusul s-a văzut nevoit să renunțe la serviciile vechiului și fidelului său sfetnic, A. Habte-Wolde, înlocuit în funcția de premier cu Endelkatchew Makonnen. Se inaugura o lungă serie de compromisuri ce va determina o trecere „gradată, [dar] irezistibilă” [42] a puterii, de la Hailé Sélassié la forțele armate. Ethiopia tikdem Armata nu era un tot omogen.

La fel ca societatea etiopiană, ea prezenta însemnate particularități. Astfel, corpul militar era aristocratic la vârful ierarhiei (spre exemplu funcțiile de ministru al apărării și șef al Marelui Stat Major reveneau ginerelui împăratului, generalul Abiye Abebe), modernist în structurile intermediare și proletarizat la bază [43].

Ei bine, în decurs de nouă luni, ultimele două segmente, extrem de sensibile la suferințele poporului mărunt, aveau să schimbe fața Etiopiei. La începutul mișcării, militarii au formulat cereri corporatiste: reglementarea problemei avansărilor, plata soldelor, ameliorarea situației sociale a propriilor familii etc. Foarte repede, însă, revendicările s-au radicalizat, intrând în sfera politicului: înfăptuirea unei reforme agrare, revizuirea Constituției, responsabilitatea miniștrilor, stoparea corupției, pedepsirea celor vinovați de degradarea situației țării. Toate cerințele au fost incluse într-un program în 13 puncte numit „Ethiopia tikdem” („Etiopia mai întâi”).

În paralel cu clarificarea doctrinară, a avut loc și un proces de structurare al mișcării. Astăzi se știe că „strategii rebeliunii forțelor armate” [44] au fost comandanții Atnafu Abate și Tefera Tekle. Ei au inițiat crearea unui for coordonator numit Consiliul Forțelor Armate, alcătuit din 122 de persoane (viitorul Consiliu Militar Administrativ Provizoriu, redat prin abrevierea DERG). Acest organism se dorea un „comitet al egalilor” și era format, în special, din tineri ofițeri. În scurt timp s-a impus un ofițer taciturn, dar cu un remarcabil simț organizatoric: comandantul Mengistu Hailé Mariam (foto).

Deși rămas în umbră, „omul forte” al DERG a acționat cu tenacitate pentru distrugerea aparatului politic imperial. Încă din primăvara lui 1974, Consiliul Forțelor Armate a preluat inițiativa: arestarea demnitarilor vechiului regim (150 de persoane), revocarea și numirea miniștrilor (guvernul Makonnen a fost înlocuit de guvernul Michael Imru), confiscarea celor zece palate imperiale etc. Mai mult, un comunicat al DERG, din 31 august, devenea un avertisment nedisimulat: „prinții și nobilii trebuie să înțeleagă faptul că «bunul timp de altădată» a trecut și că poporul și armata sunt determinați să le distrugă bastionul” [45].

Accept această schimbare...

În toată această perioadă a surprins „absența oricărei reacții din partea lui Hailé Sélassié” [46]. Observatorii scenei politice etiopiene au explicat această pasivitate (în fapt, o capitulare necondiționată în fața armatei), prin dorința sa de a asigura „trecerea Etiopiei la o nouă formă, modernă, de societate, și salvarea monarhiei” [47].

Speranțele bătrânului negus s-au dovedit deșarte. În zorii zilei de 12 septembrie 1974, a doua zi a Anului Nou etiopian [48], armata a atins ținta finală: tronul. Împăratul Hailé Sélassié I a ascultat, cu un calm imperturbabil, proclamația prin care i se anunța înlăturarea. Apoi, cu o demnitate imperială, ce a impresionat pe cei prezenți, a declarat: «Accept această schimbare în Etiopia și știu că astfel de schimbări se petrec în toată lumea» [49].

Citită imediat și la radio, la ora 730 ora locală (430 GMT), proclamația oficializa sfârșitul „uneia dintre cele mai lungi guvernări imperiale din lume” [50] (Hailé Sélassié a guvernat 14 ani ca regent și alți 44 de ani ca împărat). Militarii nu s-au purtat la fel de demn cu negusul. Acesta a fost practic arestat și reținut, timp de un an de zile, într-unul din fostele sale palate. Concomitent, a început „răfuiala” cu tot ce a însemnat vechiul sistem.

Astfel, la 23/24 noiembrie, în „Noaptea Sfântului Clement”, au fost executate 59 de înalte personalități ale fostului regim (istoricii consideră momentul drept o variantă etiopiană a „Nopții Sfântului Bartolomeu”). Pentru a încuraja soldații din plutonul de execuție, comandantul Mengistu a tras asupra ex-premierului Aklilu Habte-Wolde, iar comandantul Atnafu Abate l-a țintit pe Asrate Kassa, fost președinte al Consiliului de Coroană (considerat cel mai influent personaj al regimului imperial, după Hailé Sélassié).

Au mai căzut sub gloanțe: Endelkatchew Makonnen (primul ministru impus de militari în perioada martie-iulie 1974), amiralul Iskander Desta (38 ani ), nepot al împăratului și fost comandant al marinei, precum și generalul Abiye Abebe (56 ani), ginere al negusului și fost atotputernic șef al armatei. În aceeași noapte a fost eliminat și generalul Aman Andom, președintele DERG (ce juca rolul de șef de stat, după înlăturarea negusului), deoarece a refuzat să aprobe execuțiile demnitarilor imperiali (formându- se astfel „grupul celor 60” de personalități executate).

Asasinatele au fost condamnate de la Londra, unde se afla la tratament, și de Asfa Wossen, fiul negusului, chemat de DERG să accepte încoronarea ca „rege” al Etiopiei. O asemenea atitudine a iritat pe noii stăpâni care la 21 martie 1975 au anunțat abolirea monarhiei. Așa se face că, la 13 luni după declanșarea asaltului asupra regimului imperial, structurile acestuia fuseseră demolate în totalitate. Mai rămăsese doar „simbolul splendorii imperiale” de altădată: însuși Hailé Sélassié care, „cu sufletul bântuit de fantomele trecutului se încăpățâna să trăiască” [51].

Și din nou, s-a produs un asasinat oribil: la 25 august 1975, Hailé Sélassié a fost sufocat cu o pernă îmbibată în eter. Imediat s-a lansat zvonul că ucigașul ar fi fost chiar Mengistu care, se spune, manifesta un interes suspect pentru presupusa avere, de 15 miliarde de dolari, a negusului. Deși Mengistu a negat vehement, supoziția a devenit aproape certitudine când, în 1992, rămășițele pământești ale împăratului au fost găsite sub o lespede de piatră a Palatului Imperial (devenit „Palatul Poporului”), exact sub biroul „omului forte” al DERG.

O nouă dictatură

După detronarea lui Hailé Sélassié I, militarii încercau să apară drept „salvatorii națiunii”. Ei afirmau prezumțios că „armata n-a ieșit din cazărmi pentru a înlocui o dictatură cu alta, ci pentru a crea condițiile care să permită poporului să-și hotărască singur soarta” [52]. Au fost doar gânduri pioase pentru că, într-adevăr, o dictatură s-a substituit alteia. Mai mult, sub conducerea lui Mengistu Hailé Mariam (1977-1991), prin instituirea partidului unic și proclamarea „Republicii Populare și Democratice”, Etiopia s-a transformat într-un stat totalitar de stânga [53], după model sovietic.

Deriva stângistă a lui Mengistu (i s-a spus „Negusul roșu”) a fost stopată de o nouă insurgență: cea a provinciilor Tigre și Eritreea, declanșată în primăvara lui 1989. După o impetuoasă ofensivă, rebelii tigreeni au ocupat Addis-Abeba, alungând pe Mengistu în mai 1991 (în timp ce rebelii eritreeni au făcut secesiune, proclamând independența Eritreei, în 1993). Noul regim, condus de Meles Zenawi, a inițiat, începând cu 1995, un proces al „terorii roșii”.

Deși se apreciază că peste 200.000 de persoane au fost suprimate din considerente politice, completul de judecată a reținut în sarcina lui Mengistu, 1823 cazuri de asasinat (inclusiv asasinarea împăratului Hailé Sélassié I) și 194 de dispariții (printre care abuna Tewoflos, patriarhul Bisericii Ortodoxe Copte din vremea împăratului). Procesul s-a finalizat pe 26 mai a.c. când Curtea Supremă din Etiopia a condamnat la moarte, în contumacie, pe Mengistu (aflat din 1991 în exil, în Zimbabwe).

Totuși, anterior, negusului i s-a făcut un act de dreptate postumă: la 5 noiembrie 2000 i s-au organizat funeralii naționale iar rămășițele sale pământești au fost înhumate în Catedrala Ortodoxă „Sfânta Treime” din Addis-Abeba. Ziarul Le Monde anticipa statura istorică a negusului încă din acele zile fierbinți de septembrie 1974: „acest om și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra țării sale și a contribuit mult la edificarea bazei care a permis, fără îndoială, să se meargă mai departe” [54].

A urmat o perioadă de uitare, impusă de regimul militaromarxist, când evocarea memoriei împăratului era un delict. Astăzi, lucrurile au intrat în normalitate și Hailé Sélassié este omagiat, atât în Etiopia, cât și pe întregul continent negru, ca fiind una dintre „cele mai mari personalități africane ale secolului al XX-lea” [55]. Într-un ambient dominat cu autoritate de tinere state republicane, Hailé Sélassié I a fost ... ultimul împărat de sânge al Africii!

Articol publicat în revista Historia, nr. 83, Noiembrie 2009

NOTE

1 Lumea, nr. 40, 1 oct. 1964, p. 2.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Ibidem, p. 3.
5 Ibidem.
6 New African, no. 470, February 2008, p. 82.
7 Ibidem.
8 Cf. Larousse. Dicționar de istorie și civilizații africane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 215.
9 A. Adu Boahen, African Perspective on Colonialism, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1990, p. 55.
10 Viorel Cruceanu, Portrete africane, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45.
11 Vezi New African, no. 470/2008, p. 82.
12 Lumea, nr. 50, 5 dec. 1974, p. 20.
13 Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41, 3 oct. 1974, p. 28.
14 Ibidem, p. 27.
15 M. Tican Rumano, Abisinia, Editura „Cartea Românească” (anul neprecizat, dar prefața semnată de Radu R. Rosetti este datată aprilie 1935), p. 94.
16 Ibidem, p. 116.
17 V. Cruceanu, op.cit., p. 45.
18 Lumea, nr. 50/1974, p. 20.
19 Ibidem.
20 V. Cruceanu, op.cit., p. 45.
21 Lumea, nr. 13, 27 mart. 1975, p.
19. 22 Idem, nr. 50/1974, p. 20.
23 Ibidem.
24 Terre e Popoli del Mondo. Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, p. 345.
25 Lumea, nr. 50/1974, p. 20.
26 René Damien, Mengistu détrône le roi des rois, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, J.A. Livres, 1991, p. 34.
27 Lumea, nr. 50/1974, p. 20.
28 R. Damien, op.cit., p. 30.
29 V. Cruceanu, op.cit., p. 45-46.
30 Larousse. Dicționar..., p. 156.
31 Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28.
32 Ibidem.
33 Vezi evocarea momentelor constitutive ale OUA în Jeune Afrique, no. 1168, 25 mai 1983, p. 21-24 și p. 48-50.
34 Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, București, Editura Albatros, 2002, p. 235.
35 Ibidem, p. 235-236.
36 V. Cruceanu, op.cit., p. 46.
37 Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28.
38 Ibidem.
39 R. Damien, op.cit., p. 34.
40 Histoire Générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935, édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1998, p. 320.
41 R. Damien, op.cit., p. 37.
42 Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28.
43 R. Damien, op.cit., p. 37.
44 Ibidem, p. 30.
45 Lumea, nr. 39, 19 sept. 1974, p. 19.
46 Ibidem.
47 Ibidem.
48 Etiopienii (ca și o parte a eritreenilor) sunt creștini ortodocși. Calendarul etiopian este cu șapte ani în urma calendarului gregorian. Fiecare an începe cu 11 Maskaram (11 septembrie) și are 12 luni a 30 de zile fiecare. Cele cinci zile care rămân, respectiv șase în anii bisecți, se adaugă la sfârșitul ultimei luni, numită Nahasé (august-septembrie). Conform calendarului etiopian, evenimentele evocate de noi s-au derulat în... 1967!
49 Lumea, nr. 39/1974, p. 18.
50 Ibidem.
51 V. Cruceanu, op.cit., p. 46.
52 Lumea, nr. 39/1974, p. 21.
53 Vezi amănunte în Viorel Cruceanu, „Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluției?, în Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr. 2000, p. 47-48.
54 Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28.
55 V. Cruceanu, Portrete..., p. 46.