Autor 8553 vizualizări


Relațiile româno-turce au cunoscut oscilații și evoluții în secolul XX. În Dobrogea exista o minoritate însemnată de turco-tătari, iar statul turc s-a implicat în ajutorarea acestora, negociind cu statul român statutul lor, dar totodată le-a propus și emigrarea.

Construirea Moscheei Carol I

România a acordat un statut de egalitate tuturor minorităților naționale, în consecință și minoritatea turco-tătară s-a bucurat de aceste drepturi. Astfel, la 13 mai 1913, a avut loc inaugurarea Moscheii Melik sau Regală (foto sus) [1], și nu oricum, ci în prezența suveranilor României, regele Carol I și regina Elisabeta, a lui Take Ionescu, ministrul de interne și ad interim la Culte și Instrucțiune Publică și a oficialităților locale [2].  Era prima clădire construită în întregime din beton armat. Evenimentul a fost reflectat amplu în presa din București și din Imperiul Otoman.

Statul român s-a implicat și în sprijinirea Seminarului Musulman din Babadag, înființat în 1892. Spiru Haret a mutat seminarul la Medgidia, șapte ani mai târziu, într-un local pus la dispoziție de comunitatea musulmană locală în mod gratuit. Seminarul oferea ore de arabă și de interpretare a Coranului, pe lângă celelalte materii adiacente pentru educarea și păstrarea tradițiilor minorității turco-tătare. Absolvirea acestui seminar conferea dreptul de a fi numit în clerul musulman.

Conform recensământului din 1930 turcii reprezentau 0,9 % din populația țării, marea majoritate a acestora găsindu-se în Dobrogea, unde reprezentau 18,5 % din totalul locuitorilor. Din anul 1919 începuse emigrarea, marea majoritate a turco-tătarilor au ales să plece în Turcia. Emigrarea a fost posibilă și ca urmare a Tratatului de la Laussane din 24 iulie 1923, care a hotărât printre altele și realizarea unui schimb de populație dintre Turcia și Grecia, deschizând tradiția emigrărilor.

Oficialitățile de la Ankara au adoptat o politică în sprijinul etniei turce implicându- se în procesul de ajutorare a emigrării lor în Turcia. Așa a apărut “Mirajul Anatoliei”, care în urma propagandei în presa s-a soldat cu multe cereri de emigrare [4]. Într-un articol intitulat “Să nu mai emigrăm” din “Revista musulmanilor dobrogeni”, s-a încercat avertizarea etniei turce să nu mai părăsească România pentru paradisul promis din Turcia: “după o muncă de decenii și după ce generația de astăzi se află în epoca civilizației de azi, nu știu ce-i îndeamnă, de-și vând avuturile și plec pe alte meleaguri, unde nu-i așteaptă decât vitregia oamenilor de prin partea locului, care, deși coreligionari, dar de teamă să nu le ia locurile, se uită cu dușmănie la dânșii. Nici un neam, nici un cunoscut și nici un sprijin”.

Făcând apel la conștiință, autorul încearcă să ofere o variantă la ceea ce ar putea găsi în Turcia: “Așadar, Musulmani, nu mai faceți asemenea greșeli! Căci pâinea și cuțitul este aci, unde v-au adus predecesorii voștri strămoși. Căci din ținuturile câte le-au străbătut, aici au găsit mai nimerit de așezământ pentru un plugar harnic și să știți că așa este! Plecând din Dobrogea, unde vă duceți? De ce să plecați spre necunoscut? Acolo unde vă duceți, credeți voi că vă așteaptă miere și unt? Nu! și acolo ca și aci, de munciți aveți, iar de nu, răbdați. Apoi dacă este așa, la ce bun să vă lăsați gospodăria rămasă de la dragii voștri părinți, la care ați mai adăugat și voi ceva din viața și sufletul vostru? Vă duceți acolo deci unde Dumnezeu știe ce soartă vitregă vă va îmbrățișa! De vi se va fi făcut vreo nedreptate, ați spus oare cuiva? V-ați plâns acolo unde trebuie? Și în caz că da, și nu vi s-a făcut dreptate, drept răzbunare, plecați pentru a vă nenoroci pe veci atât pe voi cât și întreaga familii!?”.

Tătăroaică din secolul al XVIII-lea 

Acest articol, semnat de Plugarul Murat, exprima în primul rând dorința de a rămâne în România, de a trăi în liniște, conchizând că nu este nicio diferență între România și Turcia, sau poate că acolo ar fi mai rău [5]. Aici se regăsea și o parte din propaganda statului turc, care supus unui aflux mare de emigranți îi făcea cu greu față.

Apartenența la statul român

Musulmanii au fost cetățeni români buni, au susținut integritatea statului român. Astfel, la Lucrările Congresului Dobrogenilor Musulmani din 21 iulie 1919 aceștia au adoptat o poziție împotriva cedării Cadrilaterului. Odată cu ratificarea prin decrete-regale a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a acordat cetățenia română tuturor locuitorilor, inclusiv evreilor care până în acest moment o obțineau prin cereri individuale [6].

La 9 decembrie 1919 a fost adoptat Tratatul minorităților. Dar, drepturile cetățenilor români de alte naționalități fuseseră prevăzute deja în decretele Consiliului de Miniștri din 30 decembrie 1918, respectiv 28 mai 1919. Acestea erau: libertatea cultului, autonomie locală în materie religioasă, drepturi la școli confesionale și instituții de caritate [7].

Statul român s-a implicat în susținerea minorităților și conform Constituției din 1923, art. 5 spunea: “Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei… de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”.

n 1938, odată cu dizolvarea partidelor politice și a Constituției din 1923, în noua Constituție sunt cuprinse prevederi cu privire la minorități: “toți cetățenii români, fără deosebire de origine etnică și credință religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect și supunere” art. 4 și 5.

Mirajul emigrării și plata despăgubirilor

Printre motivele emigrării turco-tătarii invocau: sărăcia, lipsa de lucru, legea Dobrogei din 1921, biruri grele, reaua purtare a administrației [8]. Această stare cumulată cu promisiunile că în Turcia vor avea o viață ușoară și prosperă, oamenii simpli, naivi, mulți dintre ei neștiind unde se află Turcia Kemalistă, au vândut totul (pe un preț mic), și s-au aventurat în pribegie.

Ziarul Curentul scria că emigrarea trebuia rezolvată printr-un acord între statul turc și cel român. Unii dintre emigranți au fost înșelați de către funcționari, plătind pe un pașaport între 4 și 5 mii lei. “«Bacșișul» funcționa și printre autoritățile turcești, astfel tot cei care plăteau și ultimii bani pentru a prinde un loc pe vaporul de Istanbul, se vedeau nevoiți să aștepte, câteodată, luni bune, deoarece interveneau alții care ofereau bacșișul cuvenit autorităților turcești, aceștia din urmă luând locul celor care plătiseră deja, dar omiseseră bacșișul”.

În privința tinerilor, pentru a putea pleca din țară, aveau nevoie de un act administrativ, care legal costa 20 lei, la negru ajungea până la 1.000 lei. Acest act era în fapt o scutire de serviciul militar, fără de care nu puteau părăsi țara. În același cotidian, la 17 mai, se semnala drama prin care trece minoritatea turcă, rămasă pe drumuri în iarna anului 1936/37.

La început au rămas zile și nopți întregi în port, în frig, în ploaie, în vecinătatea rigorilor mării. Și nu numai fără adăpost, ci lipsiți și de pâinea zilnică. Au fost izgoniți de aici. Rătăceau pe străzile Constanței, jerpeliți, rebegiți, cerșind pomană. Ți-era mai mare mila de ei [9].

Într-un document din Arhiva Națională a Republicii Turcia, fondul/ Special – Direcția Generală a Colonizării din cadrul Ministerului Sănătății (!) aflăm de modalitatea de preluare a sumelor de bani de pe urma proprietăților lăsate de emigranții care s-au stabilit în Turcia. Astfel din acest document datat 1938 aflăm că au emigrat 311 familii însumând 1.216 persoane, valoarea imobilelor lăsate în România ridicându-se la suma de 1.316.846 lei.

În urma transferării emigranților în Turcia suma imobilelor acestora se ridica la 16.805.892 din care până în prezent guvernului turc i-a revenit 12.000.979 lei. La Banca Națională a României se deschisese un cont destinat statului turc, depunându-se în această sumă de 16.805.892 lei. În Turcia, Ministerul Sănătății a fost cel care s-a implicat în această problemă.

Astfel la 2 februarie 1938 a apărut în Monitorul Oficial, capitolul 13 ,,modul prin care se vor aduce banii rezultați în urma vinderii către statul român a imobilelor emigranților turci. Făcând referire la înțelegerile dintre state se specifica faptul că banii nu pot fi luați cash. Aceștia pot fi luați astfel: 25% cherestea, 25% animale, 10% produse petroliere, restul de 40% fiind produse libere la export: cuie, geam, cărămizi.”

Ministerul turc de Finanțe nu a întreprins nimic pentru a aduce acești bani în țară, motivul principal fiind faptul că sumă trebuia primită sub forma unor produse [10].

Rezolvarea diferendelor

Pe 9 martie 1934, Hamdullah Suphi Tanriover, ministrul turc la București, trimitea o înștiințare oficialităților de la Ankara privind situația turcilor din România. Conform acesteia starea minorității turce nu era bună. Sărăcia, lipsa de apă era acută în zonele dobrogene de graniță unde locuiau turcii.

Guvernul român a oferit 200.000 lei pentru cumpărarea căruțelor, animalelor și butoaielor celor care își exprimaseră dorința de a emigra. Totodată a înființat posturi de comandă prin care se vroia menținerea ordinii în zonă. Astfel soldații români erau obligați să își transporte singuri apa. Cu toate acestea, colaborau cu locuitorii și se ajutau reciproc. De altfel statul român s-a angajat să rezolve aceste probleme până la 18 aprilie.

O altă dispoziție care s-a luat în zona de graniță dobrogeană, din cauza lipsei trenurilor, automobilelor și tramvaielor, stipula că, comunitatea sătească era obligată să pună la dispoziție jandarmilor 2 căruțe care trebuiau să fie pregătite în orice moment.

Oficialitățile locale au întocmit în acest sens o listă pe care au afișat-o la primărie, urmând ca fiecare sătean să își “facă datoria” o dată la două luni. Totodată, țăranii trebuiau să fie retribuiți pentru transportul jandarmilor la locul evenimentelor, din fondurile locale.

O ilegalitate la care au fost supuși turco-tătarii, erau furturile jandarmilor. Aceștia intrau în curțile lor și luau fără plată găini, brânză, pâine și alte provizii. Abuzuri au existat, dar nu trebuie generalizat. Dintr-o notă informativă reieșea că autoritățile române au oferit asigurări că aceste fapte nu se vor mai repeta.

De acum înainte cu ajutorul primăriilor, prin primari, persoane oficiale vor lua aceste produse. Țăranii în fiecare săptămână își vor lua banii pentru produsele date. Soldaților li s-au interzis de a mai cumpăra de la țărani. Ministrul de război, generalul Uică a dat un ordin prin care nevoile grănicerilor vor fi acoperite numai prin comisionari” [11].

Harta Dobrogei la 1863  

În județul Silistra existau 52 de profesori care predau limba turcă plătiți de la buget. În 1934 li s-au mai adăugat 30. Totodată a fost acceptată de către Ministerul Învățământului mărirea salariului cu 30%, urmând a se negocia și mărirea salariului imamilor. În ceea ce privește geamiile, acestora le fuseseră alocate 10 ha de pământ urmând a fructifica câștigurile de pe acest lot. Dar câștigurile nu erau folosite în folosul geamiilor, ci depuse la secțiile financiare.

Pentru folosirea acestor fonduri s-au ales doi reprezentanți autorizați să decidă unde și cum se vor face investițiile. Un reprezentant era din partea muftiatului, celălalt din partea autorităților locale.12 În ceea ce privește procesul de emigrare, se crease un curent în care marea majoritate declarau că și-au vândut casele, exprimându-și astfel dorința de emigrare.

Prefectura s-a implicat astfel în verificarea acestor declarații urmând ca cei care aveau declarația corectă să fie sprijiniți în demersurile necesare pentru emigrare.13 În urma înțelegerii din 4 septembrie 1936 dintre guvernul român și cel turc s-a încheiat o convenție care a reglementat principiile emigrării pentru a controla fenomenul.

La punctul IV, proprietățile imobiliare ale emigranților turci au trecut în proprietatea statului român, acesta obligându- se să plătească contravaloarea acestora. Tot aici se specifică și prețul unui hectar - 6.000 lei. La punctul VI din aceeași înțelegere se specifică cum vor fi plătiți banii și anume în rate anuale. Banii vor fi depuși într-un cont la BNR. În 1937 numărul emigranților care au sosit în Turcia a fost de 3600.

Organizarea vieții spirituale

În ceea ce privește Dobrogea, aici s-au remarcat dintotdeauna diversitatea populației, a limbii, a culturii și a religiei. Comunitatea musulmană a poposit pentru prima dată în zona Babadagului, urmând ca apoi în timpul Imperiului Otoman aceasta să cunoască o dezvoltare perpetuă. Turco- tătarii din Dobrogea au trăit pașnic, au reușit să se integreze în zonă, în general nu s-au consemnat probleme ale acestei minorități cu autoritățile locale, mai mult chiar, fapt arătat mai sus aceștia au considerat dintotdeauna cetățeni români și Dobrogea pământ românesc.

În 1904 la Cernavodă, regina Elisabeta se întâlnește la bordul vasului cu câteva femei de origine turcă. Regina relatează că acestea înainte de a se urca la bordul vasului au pus o condiție și anume să nu fie nici un bărbat pe aproape. După ce au intrat în salon, “acestea și-au lepădat vălul și stăteau înaintea mea în hainele cele mai frumoase. Erau îmbrăcate în catifea roșie cusută cu mult aur și în mătase de culoare verde și albastră să te minunez; erau cu giuvaere bogate, mai ales cu salbe de aur, de bani frumoși și poate foarte vechi. Coadele lor vopsite cu henna atârnau pe spate și erau legate la cap cu tulpane fine, de care atârnau cusături drăgălașe și firfirici”.

În privința musulmanilor, autoritățile române nu interveneau în problemele de ordin religios cum ar fi numirea clerului, întreținerea și repararea lăcașurilor de cult, salarizarea personalului: hatipi, imami, muezini, vaizi. În România s-au păstrat din vremea Imperiului Otoman patru muftiate: Constanța, Tulcea, Silistra și Bazargic. Personalul acestora era retribuit de la bugetul de stat. Muftiii erau numiți și demiși de către Ministerul Cultelor.

Marele Muftiu era conducătorul Cultului islamic, având și atribuții judecătorești pe lângă cele de ordin religios. Pe lângă acestea, alături de conducerea supremă a clerului musulman, se implicau în soluționarea problemelor religioase ale comunității turco-tătare, colaborarea cu autoritățile române, pentru promovarea intereselor credincioșilor musulmani.

Sura- al Islam [14] era organismul unde se soluționează problemele cultului, aceasta este compusă din 33 membri, în cazul de față, majoritatea imami absolvenți ai Seminarului din Medgidia [15]. Se păstrează mărturii ca și în acest domeniu, funcțiile de muftiu și ierarh inferior nu de puține ori s-au ocupat pe criterii politice. Se consemnează de asemenea demiteri de imami, fără consultarea muftiului care în mod normal era persoana care putea hotărî în acest caz.

Au existat situații în care unii dintre imami aveau studii teologice corespunzătoare, dar nu cunoșteau limba română, astfel din doi hogi cu studii identice, unul ocupa funcția de imam celălalt pe cea de hatip [16]. Diferența constă în faptul că funcția de hatip era mai bine plătită decât cea de imam.

Conform Constituției din 1923, art. 72 reprezentantul cultului musulman avea dreptul de a ocupa funcția de senator, însă din cauza neînțelegerilor interne determinate de diferențe de opinii și orgolii, nici un conducător religios musulman nu a avut acces în Senat [17].

În anul 1928 cultul musulman numără 419 lăcașuri de rugăciune, 243 de hatipi, 194 de imami, 139 de muezini și 576 de hogi. Islamul se bazează pe cinci principii generale pe care oricare musulman trebuie să le respecte. Acestea sunt: I. Mărturisirea credinței – acesta se referă la unicitatea lui Allah iar Muhammed este mesagerul (ultimul) lui Allah.

Acest principiu reprezintă și esența religiei islamice; II. Efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice obligatorii (în intervalul anumitor ore) pe care trebuie să le îndeplinească orice musulman; III. Zekah – sau donarea unei sume din avutul propriu de 2,5% care poate însemna bani gheață, economii, etc.; IV.

Postul – acesta trebuie ținut în a noua lună a calendarului islamic, din zorii zilei până la apusul soarelui. Acesta constă în abstinența de la mâncare, băutură, fumat și relații conjugale; V. Pelerinajul la Mecca, condiție obligatorie pentru cel care are o situație financiară care îi permite această călătorie.

În Coran se spune că viața pe pământ e trecătoare, astfel musulmanul practicant trebuie să ducă o viață după cum scrie în Cartea Sfântă pentru a-și câștiga veșnicia. Accentul se pune pe fiecare practicant în parte, fiecare credincios știind că faptele lui vor fi judecate de Allah și în funcție de acestea va merge în rai sau iad. În Dobrogea, până la accederea la conducerea statului a comuniștilor viața spirituală a cunoscut aspecte pozitive însă cu trecerea timpului respectarea celor cinci principii a devenit din ce în ce mai greu de respectat.

Deportarea tătarilor

În studiul lui Guner Acmola, Originea și evoluția problemei naționale a tătarilor, autorul face referire la ordinul lui Stalin din 1941 în ceea ce privește depopularea totală de tătari a Crimeii, ca începând cu 1944 aceștia să fie acuzați că au fraternizat cu nemții, motiv pentru care la 18 mai 1944 să fie deportat și ultimul tătar din această regiune. Pentru că mulți au încercat să rămână în România, comunitatea tătara din Dobrogea a format un Comitet de ajutorare a refugiaților, trimițând pe cei dornici fie în Turcia, fie în SUA [18].

Odată cu instaurarea regimului socialist în România, acesta nu s-a mai implicat în sprijinirea minorităților, mai mult chiar pe alocuri le-a pus piedici. Mai mult chiar în 1965 Seminarul de la Medgidia, singura instituție care se ocupa cu pregătirea acestei etnii, cu învățarea limbi turce și citirii Coranului în arabă, cu pregătirea clerului pentru a deveni imami, a fost închis.

Minoritatea turco-tătară s-a adaptat vieții din România, a căutat să se impună în activitățile profesionale, a ocupat funcții în stat în raport cu numărul de locuitori având reprezentant și în Parlamentul României. Statul român nu a făcut acte de discriminare față de această minoritate. Au fost și mulți nemulțumiți de modul lor de viață și au căutat să plece în Turcia.

Majoritatea emigranților nu au găsit condițiile visate, regretând ulterior plecarea de lângă cei apropiați. Cu toate că regimul comunist a restrâns desfășurarea activităților cu caracter religios mergând până la închiderea Seminarul teologic de la Medgidia, musulmanii au continuat să-și practice religia, punând însă mai mult accentul pe tradiție.

NOTE

1. Coord. Marian Cojoc, Tătării în istoria Românilor I, Constanța, Ed. Muntenia, 2004, p.13
2. Pe lângă aceștia au mai participat: primarul Constanței, Mircea Solacolu, muftiul județului Constanța, Hafuz Rifat, Hagim Halil, ajutor de primar la Anadalchioi, Abdul Hamid Osman, consilier comunal la Constanța, ministrul otoman al Cadastrului, Mamut Esad Efendi, ministrul Imperiului Otoman la București, Seffa Bey respectiv Cadri Bey, consulul general la Constanța.
3. Idem p. 26
4. Valentin Ciorbea, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 56
5. Revista Musulmanilor Dobrogeni, anul I, nr. 2, Constanța, 16 noiembrie 1928
6. Coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar, Minoritățile Naționale din România 1918 -1925, București, 1995, p. 8
7. Cultul musulman din România 1945 – 1989 în Dosarele Istoriei an VIII nr. 9 din 2003, p. 56
8. “Curentul”, din 16 mai 1936
9. “Curentul” din 17 mai 1936
10. T. C. Sahhat ve Ictimai Muavenet Vekaleti nr. 123 880 2
11. T. C. Hariciye Vekealeti, nr. 2476686 din 9 aprilie 1934
12. Ibidem.
13. Pe lângă acest organism mai activau 5 – 7 membri ai conducerii comunității musulmane, aleși pe 4 ani și confirmați de catre muftiu.
14. Idem.
15. predicator
16. Ibidem
17. Guner Acmola, Originea și evoluția problemei naționale a tătarilor, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 44