Autor 17557 vizualizări


Socotit ca fiind cel mai vechi steag al Moldovei care s-a păstrat până în zilele noastre, drapelul la care ne vom referi în cele ce urmează, a fost donat de însuși marele voievod Ștefan mănăstirii „Sf. Gheorghe” Zograful de la Muntele Athos, ca însemn de recunoștință pentru victoriile dobândite în luptele cu vrăjmașii, datorită credinței sale în sprijinul divin ce i-a fost acordat, atunci când a fost în nevoie.

Potrivit legendei, voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504) fiind respins în primele confruntări militare cu tătarii (1469), a trecut Prutul și s-a oprit pentru o noapte la mânăstirea Dobrovăț pentru a înălța rugă lui Dumnezeu, [ca să biruie] împotriva dușmanilor. [Cu acel prilej] ar fi rostit Ștefan: 

„Împuternicește-mă, Doamne, împotriva vrășmașilor țării mele, că pre(a) de tot le place să se îmbete cu sânge românesc”. 

Și, ca și Tezeu, eroul legendar de altădată al Eladei, ajutorul divin i s-a arătat lui Ștefan voievod prin Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care dintru început îi rostise: 

„Dacă n-ai tu, Ștefane, puteri destule, Dumnezeu are multe! Mă voi lupta și eu lângă tine și vom nimici pe tătari, numai, drept recunoștință, tu, din temelie, vei ridica mănăstire lui Dumnezeu pe Muntele Athos!”

Dincolo de legendă, despre această etapă din viața Sfântului voievod Ștefan, cronicarul Grigore Ureche nota în ,,Letopisețul Țării Moldovei”: 

„Ridicatu-sa multă mulțime de oaste tătărească și au intratu în țară să prade, cărora prinzându-le de veste Ștefan Vodă le-au ieșitu înainte. Și la o dumbravă ce sa chiamă la Lipinți (Lipnic), aproape de Nistru, i-au lovit Ștefan Vodă cu oastea sa, (în) avgust 20, și dându războiu vitejaște, i-au răsipit și multă moarte și pierire au făcut într-înșii și mulți au prinsu în robie și le lua tot pleanul. De care lucru cunoscând Ștefan Vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și de la Preacurata Maica Sa”.

Ce-i drept, potrivit unor inscripții și a unor mărturii scrise de către însemnați cercetători, se știe că domnitorul Ștefan cel Mare a făcut numeroase danii la mănăstirile de la Sf. Munte, iar Mănăstirea Zograful cu hramul „Sf. Gheorghe” - pe care voievodul o numea „mănăstirea domniei mele” - a fost principalul beneficiar al acestora1

Ajunsă în ruină în veacul al XV-lea, mănăstirea Zograful a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, în prezent fiind considerată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Pelerinii de azi mai pot încă admira „Arsanaua” și „Turnul” atunci când vin dinspre mare, și chiar drumul pietruit (de 5 km) ce leagă aceste obiective de mănăstirea Zograful, făcut și el de meșterii domnului moldovean și care este considerat cel mai vechi drum pietruit de la Muntele Athos.

O inscripție în slavonă (de: 29x56 cm), mutată între timp de pe clădirea arsanalei (debarcaderului) în interiorul turnului acesteia (construit de Bogdan al III-lea, în 1517) și păstrată până în zilele noastre, mărturisește: 

„Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut acest depozit („casă”) de corăbii la anul 6983” (1475)”2.

Preocuparea pentru această mănăstire o putea considera Ștefan și ca o moștenire din străbuni, pentru că bunicul său, Alexandru cel Bun, ajutase mănăstirea anual cu câte 3000 aspri de argint (1429), alături de venitul altor câtorva metocuri3

Ca să nu mai vorbim că, după căderea Constantinopolului (1453), domnii țărilor române au luat „în grijă” Sfântul Munte4, în ideea unei „refaceri” simbolice a Imperiului Bizantin, în zonele de sub propria lor jurisdicție, fără aspirații la tronul „basileilor”5.

Însă, în privința Stindardului voievodal descoperit la aceeași mănăstire de pe Muntele Athos, primele date certe erau oferite mult mai târziu, de către Alexandru Pencovici, în lucrarea sa: „Impresiuni de călătorie la Muntele Athos” (București, 1882). Autorul dezvăluia că atunci se aflau la mănăstirea Zograful „două steaguri bine conservate, în formă de prapure bisericesc”. Unul dintre aceste steaguri și care face obiectul prezentării noastre era descris ca fiind de aproximativ 1/4 m, „pe care se vede, pe mătase, cusut cu sârmă de argint, Sf. Gheorghe (George), care șade pe scaun și sub picioare zdrobește un balaur cu trei capete. Doi îngeri îi pun coroana pe cap. În jurul steagului se citește slavonește (...) rugăciune către Sfântul Gheorghe”.


Stindardul lui Ștefan cel Mare și Sfânt dăruit de domnitor, în anul 1500, Mănăstirii „Sf. Gheorghe” Zograful, de la Muntele Athos (Fig. 2 din: Col. P.V. Năsturel, „Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee”, Stab. „Universala”, București, 1903 (din Colecția „Carte rară și veche a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)

Informația de mai sus era completată în 1884 cu o alta, de către Teodor Burada, în „O călătorie la Muntele Athos”, prin care descria „câmpul acestui steag, pe care e cusut Sfântul”, ca fiind „de atlas roșu vechi și rupt tot”. 

Conform celor doi autori, steagul era păstrat în biblioteca mânăstirii, cum avea să confirme la începutul secolului XX și părintele ieromonah Teodosie Soroceanul, superiorul „Comunității fraților români «Sf. Ion Teologul»” - chilia Cucuvinului - Provata din Muntele Athos.

Steagul ar fi fost lucrat de „iscusita domniță” Elena (Olena)

Potrivit tradiției, steagul ar fi fost lucrat chiar de către una dintre fiicele lui Ștefan cel Mare, „iscusita domniță” Elena (Olena)

Teodor Burada mărturisea că în pelerinajul său rugase pe călugării bulgari ce slujeau la vremea respectivă în mănăstirea Zograful, „să nu repare” prestigiosul vestigiu, pentru a nu schimba, cumva, inestimabila „rămășiță a unor timpuri demult trecute”, îndrumându-i, totodată, să-i pună „cusăturile […] pe un nou atlas”, pentru a-l păstra „așa vechi și rupt cum se găsește”. 

Și, se pare că o vreme așa s-a și întâmplat, însă în preajma primului război mondial monarhii sfântului locaș l-au restaurat și l-au încadrat într-o ramă, punându-l în biblioteca mănăstirii. Ulterior, la începutul anului 1917, în plin război mondial, un ostaș francez care activa pe Frontul de Orient, în preajma mănăstirii Zografu, fiind și bun cunoscător de limbă slavă, a descoperit acest steag și a informat pe generalul Maurice Paul Emmanuel Sarrail - comandantul trupelor din Orient.


Mănăstirea „Sf. Gheorghe” Zograful de la Muntele Athos (foto: Georgid / Wikimedia Commons)

Apoi, la solicitările legației române din Grecia, generalul Sarrail a fost de acord să restituie românilor steagul. Pentru preluarea acestuia „a fost constituit special un detașament mixt franco-rus, compus din ortodocși”, care l-a predat consulului general român de la Salonic, la 13 martie 1917 (stil vechi) . 

Dus după aceea la Paris, pe un vas de război francez, la 28 iulie (stil vechi) 1917 a fost predat oficial Legației române din Paris, într-un cadru maiestuos — marele amfiteatru a Sorbonei —, prin reprezentantul acesteia în Franța, Alexandru Emanoil Lahovary. 

După Primul Război Mondial, steagul a ajuns la Muzeul Militar Național din București 

După încheierea Păcii, steagul voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt ajungea la București, în decembrie 1919, fiind predat Muzeului Militar Național

Steagul de mărime 120x90 cm, are formă dreptunghiulară și este confecționat din catifea de culoare vișinie. Are o singură față, pe care este ilustrat în prim plan Sfântul Gheorghe, brodat cu fir de argint. Iconografia ni-l înfățișează șezând pe un tron și ținând în mâini o spadă, iar cu picioarele zdrobește un balaur cu trei capete. Referindu-se la acest aspect, vexilologul Petre Năsturel considera că „balaurul cu trei capete nu simboliza pur și simplu un «dușman abstract», ci făcea „aluzie discretă la «turci, unguri și polonezi»”, principalii dușmani ai domnitorului moldav, în acel timp istoric. De aceea, steagul putea fi considerat „un fel de manifest «spiritual și politic», cu „o semnificație «propagandistică»”.

În partea de sus a steagului, de-o parte și de alta a capului Sf. Gheorghe sunt reprezentați doi îngeri care-i așează pe cap o coroană, iar în mâinile libere au o spadă (în stânga imaginii) și o cunună de lauri (în dreapta imaginii). În părțile laterale ale îngerilor se află brodate, tot cu fir de argint, pe trei rânduri înscrisurile: Γ/ΟA/ΓΕWΡΓΟΙ/C (stg.) și CЛ/КАПАДOKИ/О (dr.), ceea ce s-ar traduce: Sfântul Gheorghe din Capadocia.

De asemenea, și pe marginile steagului se regăsește un înscris în limba slavonă, cusut și acesta cu fir de argint. Textul începe din colțul dextru (sus în dr. Sfântului) și continuă pe senestră, apoi pe latura de jos și se termină pe latura destră. În traducerea renumitului slavist Ioan Bogdan, în text se spune: 

„†O luptătorule și biruitorule mare Gheorghe, (tu) care în nevoi și în nenorociri (ești) grabnic ajutor și cald sprijinitor, și celei scârbite (în întristare) bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăminte a smeritului tâu rob, a Domnului Ioan Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, păstrează-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea viitoare, prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin. Și s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al domniei lui 43”6

Era un steag bisericesc sau un „Steag al Ţării”? 

În privința caracterului acestui steag, în istoriografia română a existat o polemică. Unii specialiști au considerat că forma și mărimea sa indică că ar fi un steag bisericesc, mai ales pentru faptul că pe el apare chipul Sf. Gheorghe; după cum, alții susțin că era un „Steag al Ţării”. Și, chiar dacă nu ar fi fost așa, și ar fi aparținut personal lui Ștefan cel Mare, este de luat în calcul că Sfântul Gheorghe era simbolul militar și ocrotitorul creștin al marelui voievod.

Însă argumentul esențial că steagul prezentat avea un dublu caracter, militar și religios deopotrivă, este evidențiat de faptul că pe fondul său nu sunt înscrise tropare, ci „invocațiuni de ajutor în lupte”, fiind menționat și numele voievodului.

De fapt, venerația acordată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe o întâlnim în multe culturi creștine, însă în ceea ce privește tradiția autohtonă precizăm că după încreștinarea spațiului dac romanizat, Cultul Cavalerului Trac și al Cavalerului Danubian era înlocuit — începând de la împăratul Constantin cel Mare (306-337), mai exact după primul Conciliul ecumenic de la Niceea (325), când creștinismul devenea religie de stat — prin cultul Sfântului militar creștin, respectiv al Sfântului Gheorghe purtătorul de biruință, personificare a curajului și cutezanței, a forței binelui împotriva răului. 

Prin urmare, acest sincretism militaro-creștin s-a perpetuat și în spațiul românesc până în zilele noastre, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe fiind patronul spiritual al forțelor armate din Trupelor Terestre și se serbează în fiecare an, la 23 aprilie.


„Ștefan cel Mare și Sfânt, Domnul Moldovei”, stampă (46,5 x 33 cm) tipărită în 1904, la „Steaua”, Societate pentru răspândirea în popor a scrierilor morale, patriotice și militare (Colecția „Stampe” a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)

Prețuirea ce o purta voievodul moldovean Marelui Mucenic Gheorghe reiese nu numai prin prezența chipului acestui Sfânt pe steagurile armatei sale, ci și prin alte practici. De pildă, în iconografia de pe platoșa sa era reprezentat Sf. Gheorghe, iar din cele 47 de biserici pe care le-a zidit, mai mult de jumătate se pare că poartă hramul Sfântului purtător de biruință. Dintre acestea este de amintit (în legătură cu prezentarea de față) Mănăstirea Voroneț, care a fost ridicată la îndemnul duhovnicului său Daniil Sihastru, în contextul înfrângerii de la Războieni, la 26 iulie 1476. 

Atunci sfântul duhovnic l-a îndemnat pe Ștefan să continue lupta împotriva turcilor pentru a aduce libertatea neamului său, cu condiția ca apoi să-și manifeste mulțumirea creștină prin zidirea acestei mănăstiri, cu hramul Sf. Gheorghe. De altminteri încrederea sa în Daniil Sihastru dăinuia din vremuri de restriște, când tatăl său fusese ucis de către Aron Vodă, în 1451, iar Ștefan găsind refugiu în chilia sfântului călugăr acesta îi prevestise că va ajunge pe tronul Moldovei. Faptul s-a împlinit în aprilie 1457, când mitropolitul Teoctist „«1-a pomăzuit spre domnie» […] la locul ce să chiamă Direptatea”, după cum nota cronicarul Grigore Ureche. 

Iar prin faptele sale virtuoase, săvârșite de-a lungul întregii domnii, trăind o viață jertfelnică pentru credință și neam, dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și-a câștigat dreptul la canonizare, eveniment desăvârșit la 20 iunie 1992, de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. În „Tomosul Patriarhal și Sinodal de Cannonizare” se precizează: 

„Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și Sfinți ai Bisericii,
cinstindu-se cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 2 iulie,
fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult și calendarul Bisericii noastre cu numele
«DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT»”7.

În ceea ce privește Stindardul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, de care am făcut vorbire, trebuie să precizăm că el a fost păstrat în patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” până în anii '70, când, alături de alte prețioase bunuri culturale, a fost transferat Muzeului Național de Istorie (în 1975), în contextul creării noii instituții de cultură, acolo unde se află și în prezent.

Ar mai fi de adăugat și că în recenta noastră contemporaneitate, alături de alte inestimabile simboluri și mărturii istorico-creștine, acest steag a lui Ștefan cel Mare și Sfânt a încununat manifestările cultural-creștine încadrate programului internațional „Pilgrimage 2000”, începute pe teritoriul țării noastre la 6 octombrie 2000, în capitala Moldovei, Iași. Iar după un pelerinaj în Moldova, început la 15 octombrie 2000, în localități și locuri cu rezonanță istorică și religioasă, a revenit în capitala Țării, recăpătându-și locul de la M.N.I.R.8

Sursă: Facebook / Muzeul Militar Național "Regele Ferdinand I"

Note:

1. Olimpia Guţu, „Manuscrisele slavone de redacţie românească păstrate în biblioteca mănăstirii Zograf”, în: „Hrisovul”, III, 1998.
2. T. Burada, „O călătorie la Muntele Athos", în: „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, I, 1883.
3. Vlad Mischevca, „Ștefan cel Mare - ctitor al Mănăstirii Zografu”.
4. N. Iorga, „Byzance après Byzance”, Paris, 1935; 1972 edț. rom.
5. A. Pippidi, „Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII”, București, 2001. 
6. „Revista Artileriei”, 1902; Col. P.V. Năsturel, „Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee”, Stab. „Universala”, București, 1903, p. 4 și fig. 2. Textul slavon, preluat din P.V. Năsturel este: „†Oстрастот(е) рэпче и побядопосче великии Георгие, иже вэ бядах и вэ напасте[Х] скории спрядстателю и топлии помощниче, и скрэбящим радости не изгла[гол]анна, приими от насъ и се молене смяренаго своего рака г[осподи]на Иоана Стефана Воеводы, в[о]ждею м[и]л[ос]тию г[оснода]ря эемли молдавскои, сэх[р]а[н]и его неврядим ва сэ вякъ и вэ быдыщи, м[о]л[и]твами четэщихтя иакода проспавляем ты вэ вякы аминъ. И сэтрови с[ы] в л[я]то /зи., а г[ос]н[о]д[ъст]ва своего лята.мг.”.
7. https://www.stefancelmare.ro/Domnia-s1-ss10.htm 
8. Valeria Bălescu, „Stindardul victorios al lui Ștefan cel Mare și Sfânt”, în: Observatorul militar, Nr. 44-31/ 10-06.11.2000, pp. 1, 10