Autor 4020 vizualizări


În timp ce în Europa curentele totalitare câștigau din ce în ce mai mult teren, americanii, cei care salvaseră practic Europa în 1917-1918, decidând soarta războiului, alunecau tot mai mult către un izolaționism extrem. După cum avea să se vadă câțiva ani mai târziu, problemele europene pe care SUA le-a ignorat aveau să ducă, din nou, la un război mondial în care americanii au fost, din nou, obligați să intervină.

Izolaționismul american din anii '30 a însemnat, în esență, că națiunea americană nu dorea să se depărteze de orientarea pacifistă și, ca atare, dorea să evite orice implicare în problemele internaționale. Însă din moment ce aceste probleme erau inevitabile, dată fiind înclinația regimurilor totalitare către conflict, această încăpățânată politică de evitare a războiului a făcut ca Statele Unite să fie din ce în ce mai izolate și, implicit, să joace un rol mai puțin important pe arena internațională.

Sentimentele izolaționiste ale americanilor au fost întârite, într-o bună măsură, și de eșecul administrației Hoover (1929-1933) de a contribui la restaurarea ordinii pe scena internațională, zguduită de agresiunea japoneză din China și de măsurile economice unilaterale adoptate de unele state europene. Americanii au depus eforturi pentru sprijinirea Ligii Națiunilor în acțiunile sale contra agresiunii japoneze, precum și pentru promovarea unui program de dezarmare și cooperare economică, însă această politică nu a avut succes. Ca atare, opinia publică americană, dar și administrația de după 1933, n-a mai fost atât de dispusă să sprijine astfel de politici. Noile priorități ale guvernului american erau de a restabili încrederea în economia țării după Marea Criză și de a găsi o soluție pentru revitalizarea economică. Prin urmare, era necesar ca SUA să evite conflictele externe. Trecuse vremea în care politicienii puteau folosi cooperarea internațională în vederea redresării economice, mai ales în condițiile în care foarte puține state erau într-adevăr dispuse să coopereze. Era timpul ca americanii să nu-și mai facă probleme cu privire la evenimentele din afară și să-și concentreze energiile pentru bunăstarea propriului stat.

SUA preferă să se concentreze pe propria refacere economică

Unul din cele mai bune exemple născute din acest sentiment izolaționist este legislația prin neutralitatea (Neutrality Acts) din anii '30. Printr-una dintre aceste legi, adoptată în 1935, guvernul american instituia un embargo general asupra comerțului cu arme și materiale de război;industriașilor americani li se interzicea, așadar, să vândă arme oricăror participanți la un război. Astfel, se inversa complet poziția tradițională a SUA privind drepturile statelor neutre, implicit cel de a vinde arme.

Relațiile externe americane din timpul primei administrații Roosevelt reflectă cu fidelitate politica izolaționistă, chiar dacă noul președinte și-a dat seama din timp de pericolul Germaniei lui Hitler. În primă fază însă, el împărtășea și reticența americanilor privind implicarea în problemele externe și sentimentul că acestea sunt mai puțin importante, la acel moment, decât recuperarea economică a propriului stat. De aceea, Roosevelt a adoptat la început o poziția pasivă, reticentă, față de afacerile externe.

Din cauza schimbărilor semnificative din arena internațională, pasivitatea și izolaționismul american din acei ani a însemnat că SUA renunțau practic la rolul de lider mondial câștigat după război. Americanii au asistat pasiv la încercările altora de a redefini ordinea postbelică chiar și atunci când aceste încercări luau o direcție chiar periculoasă pentru ei.

Un exemplu în acest sens ar fi poziția americană în cadrul conferinței economice de la Londra. Spre deosebire de Hoover, Roosevelt a fost mai puțin dispus să-și impună viziunea în cadrul conferinței, reunite în iunie 1933 cu scopul de a căuta o soluție pentru starea haotică a tranzacțiilor economice internaționale. Conferința era o oportunitate (ultima oportunitate, însă participanții nu aveau de unde să știe acest lucru) pentru ca marile puteri economice să vadă dacă-și pot coordona politicile economice în probleme sensibile precum datoriile și reparații de război, protecționismul și valuta. Succesul – sau, dimpotrivă, eșecul – conferinței depindea într-o bună măsură de Statele Unite, considerate încă, în pofida Crizei, stâlpul ordinii economice internaționale. Din nefericire, prestația americană la Londra n-a făcut mare lucru pentru a inspira încredere în viitorul economic. Chiar dacă unii delegați, precum Secretarul de Stat Cordell Hull, erau realmente interesați în păstrarea unui cadru economic internațional, în cadrul delegației americane nu a existat o uniune în opinii privind principalele chestiuni discutate, și nici președintele Roosevelt nu s-a impus ca un adevărat lider.

Foto: Deschiderea Conferinței Economice de la Londra, 12 iunie 1933, cu discursul premierului britanic Ramsay MacDonald // Hulton Archive/Getty Images

Practic, succesul conferinței de la Londra depindea de cooperarea dintre SUA, Marea Britanie și Franța și celelalte state în stabilizarea ratelor de schimb valutar, prin restabilirea etalonului-aur, în vederea evitării haosului în comerțul internațional. Stablitatea schimburilor era un principiu esențial pentru apărarea internaționalismului economic într-o vreme în care din ce în ce mai multe state preferau o politică economică naționalistă. Pentru americani – care trebuiau să-și asume rolul de lideri ai economiei într-un cadrul internaționalist – această stabilitate aducea însă, pe plan intern, instabilitate. Roosevelt era extrem de sensibil la aceste temeri și, ca atare, s-a opus oricărei încercări de a ajunge la un consens privind etalonul-aur, ceea ce a dus, implicit, la eșecul general al conferinței. De aceea, conferința de la Londra este unul din cele mai bune exemple privind politica administrației Roosevelt de a acorda prioritate problemelor domestice în defavoarea celor internaționale.

Statele Unite nu reușesc să se impună în fața Japoniei, lăsându-i cale liberă în Pacific

America a avut aceeași atitudine și față de alte crize internaționale, inclusiv în relațiile cu țările asiatice. SUA a abondonat eforturile de a căuta o soluție colectivă la conflictul sino-japonez și a decis să facă față situației în mod mai pragmatic și fără a avea o politică pe termen lung. Pasivitatea și șovăiala din politica asiatică a administrației Roosevelt au fost evidente și în eșecul de a reînnoi acordurile de dezarmare navală cu Marea Britanie și Japonia. Acestea urmau să expire în 1936, astfel că cele trei state au început negocierile încă din 1934-1935, dar ele au eșuat deoarece Japonia dorea să impună principiul egalității pentru toate categoriile de nave, idee de neconceput pentru anglo-americani. Pentru japonezi, această egalitate ar fi însemnat recunoașterea noului statu-quo din Pacific, în timp ce pentru americani ar fi însemnat începutul unei curse a înarmării navale (precum cea anglo-germană de la începutul secolului XX). De aceea, americanii au cerut reducerea înarmării navale cu 20% la toate categoriile de nave, propunere respinsă atât de britanci, cât și de japonezi. Ca atare, japonezii au profitat de expirarea acordurilor în 1936 pentru a pune la punct o nouă strategie navală având ca scop controlul Pacificului de Sud-Vest. O astfel de reorientare nu a avut loc și în Statele Unite, unde construcția de noi nave era privită mai mult din perspectiva creării locurilor de muncă decât din cea a relațiilor SUA-Japonia în Pacific.

Șovăială în fața lui Hitler

În privința Germaniei naziste, politica americană a fost și mai indecisă. Înainte de toate, trebuie să subliniem că, dincolo de această nehotărâre, a existat totuși o condamnare morală a politicii rasiale germane și a persecutării evreilor. Din această cauză, s-a vorbit chiar de organizarea unui boicot al produselor germane, s-au organizat manifestații împotriva naziștilor și alte acțiuni publice, însă acțiunile guvernului nu au fost deloc ferme. Departamentul de Stat a refuzat, spre exemplu, să mărească cota de imigrare pentru a-i primi pe evreii germani care doreau să se refugieze în SUA, temându-se că aceștia vor deveni o povară pentru stat din moment ce nu aveau voie să plece din Germania cu bunuri sau bani. Ce e drept, în primă fază cel puțin și în comparație cu acțiunile Italiei și Germaniei, țelurile imediate ale Germaniei htileriste erau de a scăpa de restricțiile impuse la Versailles, cu precădere cele privind armata.

Când Germania a încălcat în mod repetat tratatul de la Versailles în anii 1933-1936, Marile Puteri ori nu au reacționat deloc, ori au făcut-o prea slab. În cazul SUA, oficialii de la Washington au considerat că nu au ce să facă fără a lua, cumva, partea unei tabere;cât despre Liga Națiunilor, cooperarea prin intermediul acestei organizații nu mai era posibilă, iar Germania nu avea niciun interes să reintre în rândurile Ligii. Și dacă statele europene puteau să găsească cumva o modalitate de a coabita cu o Germanie remilitarizată, atunci Statele Unite nu aveau motiv să se implice. Aceasta era atitudinea generală a administrației Roosevelt, ea reflectând sentimentul că sistemul internațional postbelic era pierdut și Statele Unite nu puteau face nimic pentru a contribui la redefinirea ordinii mondiale.

Prin urmare, politica externă americană în timpul primei administrații Roosevelt a reflectat sentimentul izolaționist al populației și avea la bază dorința de a evita problemele. Era, așadar, o schimbare radicală de la eforturile administrației Hoover de a preveni colapsul total al ordinii mondiale. Lumea era din în ce mai dezechilibrată, dar America nu dorea să preia sarcina de a o resuscita.

În pofida acestui izolaționism, Statele Unite au avut câteva inițiative care arată totuși că administrația făcea pași mici care, pe viitor, aveau să aibă o importanță aparte. Este vorba, în primul rând, de recunoașterea diplomatică a Uniunii Sovietice, fără rezultate imediate, dar cu consecințe foarte importante pe termen lung. Decizia de a recunoaște statul socialist nu a fost produsul unei dezbateri serioase privind ordinea internațională în care să se fi luat în considerare și implicațiile dezvoltării totalitarismelor nipon, respectiv german. Pur și simplu Roosevelt a acceptat propunerile sovietice privind normalizarea relațiilor SUA-URSS, fapt ce putea avea consecințe benefice și pentru economia americană (prin deschiderea pieței sovietice pentru produsele americane). Recunoașterea oficială este în noiembrie 1933, dar aceasta nu a fost urmată de stabilirea unor relații politice precise.

Un al doilea exemplu ține de relațiile Statelor Unite cu America latină, care au stat sub semnul politicii „Vecinul bun” (Good Neighbor). Administrația Roosevelt a promovat principiul non-intervenției și s-a angajat să minimalizeze implicarea americană în statele latino-americane:este recunoscută oficial suveranitatea cubaneză și în 1934 sunt retrase forțele americane din Haiti;singurul punct în care americanii păstrează o prezență militară (în afara propriilor teritorii) rămâne Canalul Panama.

Acești pași erau în concordanță cu politica externă americană izolaționistă și pasivă. Pentru prima dată de la începutul selului XX, Statele Unite se deziceau de datoria de a asigura stabilitatea politico-economică în zona Caraibelor și nu mai doreau să intervină în afacerile interne ale altui stat. Dată fiind evoluția ulterioară a evenimentelor (războiul, expansiunea comunismului), această politică în America Latină va fi de scurtă durată, căci în mai puțin de zece ani americanii vor reveni militar în zonă.

În istoria contrafactuală s-au făcut numeroase presupuneri despre cum ar fi evoluat situația în interbelic dacă:1. SUA ar fi intrat în Liga Națiunilor și s-ar fi implicat în redresarea postbelică așa cum au făcut-o după 1945;2. Marea Britanie și Franța ar fi fost mai ferme față de Germania lui Hitler;3. SUA ar fi adoptat o politică mai fermă față de Japonia, principalul său concurent etc. Astfel de idei nu-și au rostul și nu ne rămâne decât să înțelegem mai bine de ce, în cazul american, administrația a luat deciziile pe care le-a luat și a adoptat și păstrat atâta timp politica izolaționistă. Și, eventual, să ne bucurăm că americanii au învățat din propriile greșeli și că, după Al Doilea Război Mondial, au renunțat complet la izolaționism și și-au asumat pe deplin rolul de lider mondial.