Autor 1743 vizualizări


Anul 1926 nu prea pare să fie unul deosebit în curgerea vremii. Dacă tinerii au uitat semnificația anului 1941, ce rost are să mai cauți răspunsuri pentru ceva și mai îndepărtat în timp. Totuși, liderii lumii erau foarte preocupați să găsească noi sisteme de arme pentru a continua cursa pentru hegemonie planetară, prima conflagrație mondială lăsând un oarecare echilibru de forțe. Esențială era dominația asupra mărilor și asupra comerțului, stăpânul apelor putând dicta asupra uscatului.

SUA nu păreau să fie un competitor înverșunat, dar a început să introducă în producție tunul de calibrul 127 mm cu țeava lungă de 25 de ori diametrul țevii. Erau proiectate să fie ușoare pentru ca echipajul să le poată manevra ușor împotriva țintelor navale și aeriene. Industria constructoare de mașini speciale a primit comanda pentru a se realiza dotarea cuirasatelor și a crucișătoarelor grele cu turele ce ajungeau la 10 tone. Era un salt deosebit în raport cu piesele de 102 mm de pe distrugătoare, dar amiralii au decis că mai este loc de îmbunătățiri în flotă. Țeava scurtă a armei ajuta la scăderea masei, dar ducea la diminuarea preciziei la distanțe mai mari. S-au făcut cercetări și țeava a ajuns lungă de 38 de calibre, ceea ce a dus la mulțumirea factorilor de decizie de la Washington. Era perfectă pentru echiparea noilor distrugătoare și drept armament secundar pe vapoarele militare importante. Putea să execute foc asupra bombardierelor ce zburau orizontal la altitudini mari. Montarea tunurilor s-a făcut în mai multe variante și masa sistemelor putea să fie cuprinsă între 13 și 77 t. O întreagă industrie a fost pusă în funcțiune pentru livrarea muniției, masa unei singure lovituri fiind de circa 36,3 kg. Distrugătoarele noi puteau să adăpostească în magazii câte 300 de proiectile și încărcături de propulsie pentru fiecare piesă. 

 Ambele modele au făcut carieră în Al Doilea Război Mondial și peste 8.000 de exemplare au fost livrate din varianta cu țeavă lungă începând din 1934. Se zice că a fost criză, dar tunurile ieșeau pe bandă rulantă după 1926. Este interesant de subliniat că România nu putea să producă astfel de arme în acele timpuri pentru că nu era disponibil oțelul de calitate care să reziste la pulberile puternice. Nici industria chimică nu putea să livreze substanțele capabile să genereze viteze inițiale sporite proiectilelor navale. 

 Tunurile antiaeriene de calibrul 127 mm au fost destinate montării pe navele principale de luptă și cuirasatele au acest model de armă ce dovedise o bună precizie împotriva bombardierelor aflate în zbor orizontal la mare altitudine. Antrenamentele se soldau cu rezultate bune, dar condițiile de luptă sunt diferite. Cum cadența era ridicată, aceste guri de foc erau destinate și luptei împotriva țintelor navale rapide înarmate cu torpile. 

 Marina militară de război a SUA, US Navy, s-a transformat rapid în anii de criză economică, dar s-a încercat să se mențină o imagine de insuficiență la capitolul dotare. Este și foarte ușor să acoperi pregătirile de război prin demonstrații despre cât de puține nave existau într-un an în raport cu unul din vremea ostilităților.

 Există critici în orice domeniu și este posibil să spună că aceste investiții nu puteau să afecteze mersul unei economii planetare. Problema omenirii era că în jocul înarmării erau prinse și celelalte mari puteri. Conducătorii japonezi doreau să fie stăpânii Extremului Orient și ai Oceanului Pacific, pofte ce nu puteau fi îndeplinite decât prin forța armelor navale. Nu este de mirare că din anul 1926 au început să apară tunuri de calibrul 127 mm pe distrugătoarele din clasa Fubuki, considerate de către istorici drept cele mai moderne ale vremii. O singură turelă cu două guri de foc avea o masă de 32 t și fiecare piesă avea în magazii 300 de proiectile. Flotele începeau să înghită din ce în ce mai mult metal și explozibil. Navele principale ale marinei imperiale aveau un alt model de turelă cu două tunuri antiaeriene de calibrul 127 mm.

 Apariția unui tip de gură de foc performantă genera căutări în tabăra posibil inamică pentru descoperirea de soluții pentru contracarare. Industria franceză a început să livreze armament de calibrul 138,6 mm, care era asemănător cu cel japonez de calibrul 140 mm de pe crucișătoarele ușoare. Nu se făcea economie pentru ca învingătoarea în Primul Război Mondial să rămână în rândul puterilor navale și astfel economia era supusă unui dublu efort, o parte a resurselor fiind dirijată spre legendara Linie Maginot. Este interesant un aspect al politicii franceze de înarmare. Se spunea că asigurarea apărării împotriva unui atac venit dinspre est este prioritate zero, dar sistemul de fortificații n-a dispus de turele dotate cu tunuri navale puternice, care ar fi permis un tir de la distanță asupra blindatelor ce încă nu aveau armuri performante. Oricum n-ar fi rezistat la proiectilele sosite cu mare viteză. Turelele ar fi permis și executarea focului în mod circular și de la distanțe mari, sprijinind din plin mitralierele și aruncătoarele de mine. Conducerea de la Paris avea însă alte planuri.

 Acestea sunt numai câteva exemple despre ce mai construiau arsenalele vremii. Armamentul era însă prea ușor pentru a provoca pagube serioase crucișătoarelor și cuirasatelor, amiralii acordând atenția principală pieselor ce aveau diametrul interior de peste 200 mm. Aici erau necesare institute speciale de proiectare și fabrici dotate cu cea mai înaltă tehnologie. Nu este de mirare că Uniunea Sovietică a atins numai calibrul 180 mm și doar cu ajutor din partea italiană.

 Este posibil să existe unii cititori mai critici și să afirme că tunurile de calibrele 127 și 203 mm nu puteau schimba mersul economiei mondiale, dar să nu uităm că fabricile modelau oțelul și sub forma proiectilelor grele de 305, 330, 356, 380 și 406 mm. Numai o lovitură din ultima categorie implica lansarea spre țintă a 929 kg de oțel și explozibil, dar marinarii erau nemulțumiți și erau testate variante și mai grele. Armele erau apoi ascunse în spatele secretului de stat, dar au ieșit la lumină în septembrie 1939.

 Bani au fost pentru nevoile populației, dar statele au preferat să accelereze cursa înarmărilor și astfel nivelul de trai a scăzut. Toate fondurile alocate armamentului n-au produs un dolar ca venit în perioada interbelică. Mai mult. Au generat noi costuri cu întreținerea navelor și cu completarea stocurilor de muniții. 

 Criza economică n-a fost o problemă de sistem de producție, ci a însemnat o accelerare excesivă a politicilor de înarmare pentru un nou război mondial în cele două lumi politice. Distrugătoarele vechi, din prima conflagrație planetară, aveau o dotare artileristică redusă la tunuri de calibrul 102 mm și structura corpului nu le recomanda pentru acțiuni la mari distanțe de bazele proprii și pe ape agitate. Trecerea la piesele de calibrul 127 mm a dus la apariția navelor de dimensiuni sporite și cu structură de rezistență întărită pentru a prelua șocurile generate de reculul puternic. Rezervoarele mărite permiteau acțiuni la nivel oceanic pentru escortarea convoaielor comerciale sau pentru protejarea navelor principale de luptă. Un nou război mondial era așteptat și se aștepta momentul declanșării luptei supreme pentru hegemonie.