România şi Polonia în perioada interbelică: „Alianţa inimilor, un singur popor cu două drapele”

Autor 11766 vizualizări


Aşezarea geografică şi implicaţiile geopolitice ale spaţiului baltic şi pontic, unde s-au ciocnit de-a lungul veacurilor mari imperii din vest şi est, au creat premisele unui destin relativ comun pentru România şi Polonia.

Relaţiile bilaterale au o tradiţie îndelungată, cronici poloneze atestând existenţa lor începând din ultimul sfert al secolului al XIV-lea;raporturile sunt cu siguranţă anterioare. Dintre teritoriile româneşti, Moldova a avut relaţii ample cu Polonia, de egalitate, alianţă şi deopotrivă vasalitate, dar nu au lipsit nici conflictele, care s-au încheiat în 1691, odată cu ultima expediţie în Moldova a regelui Jan Sobieski al III-lea. Relaţiile politice au favorizat schimburile economice şi legăturile culturale, vizibile cu predilecţie în secolul al XVII-lea, când influenţele umaniste poloneze sunt remarcabile, îndeosebi în domeniul istoriografiei:să ne amintim că cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin au studiat în Polonia, la Bar. Un alt moment important în evoluţia relaţiilor româno-polone l-a reprezentat Revoluţia de la 1848, conducătorii revoluţiei româneşti cultivând relaţii cu aripa conservatoare a emigraţiei poloneze, care s-au extins pe parcursul ultimei jumătăţi de secol al XIX-lea, presa poloneză din exil sprijinind mişcarea pentru Unirea Principatelor Române de la 1859.

Minoritatea poloneză, singura minoritate a cărei reprezentat aprobase unirea Basarabiei cu România

Destinul celor două naţiuni a cunoscut o apropiere firească la sfârşitul Primului Război Mondial, când ambele au reuşit să realizeze idealul naţional aproape simultan:după trei dezmembrări în secolul al XVIII-lea şi o luptă constantă în plan cultural, diplomatic şi militar, Polonia redevine stat suveran şi independent la 11 noiembrie 1918, statul român desăvârşindu-şi unitatea naţională la 1 decembrie 1918. Graniţa comună consfinţită atunci este una simbolică, a destinului care forma din cele două ţări întregite o barieră între comunism şi Europa, unde teama de noua ideologie creată de Lenin se naşte în frământările revoluţionare ale anilor 1918-1921;în felul acesta, premisele unei colaborări strânse sunt create. România recunoaşte independenţa statului polonez, în mod oficial, la 17 ianuarie 1919, iar trupele române participă la eliberarea Pocuţiei (colţul de sud-est al Galiţiei), revendicată de ucraineni şi polonezi, deopotrivă. Colaborarea militară a fost urmată de una în plan diplomatic, delegaţiile polonă şi română sprijinindu-se reciproc în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920).

Relaţiile diplomatice bilaterale au fost stabilite la 9 februarie 1919, la nivel provizoriu. La 16 iulie 1919, guvernul de la Bucureşti a decis trimiterea unei legaţii la Varşovia, condusă de Alexandru Florescu în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Misiunile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă relativ târziu, în mai 1938. Au existat şi consulate româneşti în Polonia, inclusiv unul general la Lvov (permanent din 1927, după ce, în 1922, şi-a încetat temporar activitatea). La 17 decembrie 1929, România şi Polonia au semnat o Convenţie consulară în baza căreia au fost înfiinţate consulatele româneşti de la Varşovia, Lvov, Poznan şi Danzig (Gdansk) până în 1933, în iulie 1934 stabilindu-se înfiinţarea consulatelor onorifice ale României de la Lodz, Wilno, Katowice şi Gdynia, ridicând oficiile diplomatice româneşti la 8. 

La rândul ei, Polonia a înfiinţat, în paralel cu consulatul general de la Bucureşti, consulate la Constanţa, Brăila, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi şi Cluj, care aveau printre alte atribuţii sprijinirea minorităţii polone din România, ce se ridica la circa 60.000 de suflete. Trebuie precizat că lipsa unor neînţelegeri de natură teritorială între cele două ţări a influenţat în mod benefic relaţiile bilaterale;în plus, exista o simpatie a opiniei publice pentru singura minoritate al cărei reprezentat aprobase unirea Basarabiei cu România, în martie 1918.

Prioritatea ambelor state, securizarea frontierei răsăritene

În primul deceniu interbelic, relaţiile au fost determinate de obiectivul major al ambelor state, şi anume securizarea frontierei răsăritene. La începutul anilor 1920, ministrul de Externe român Take Ionescu a urmărit crearea unei alianţe a statelor care se opuneau revizionismului din Europa centrală şi sudică. Deşi intrarea Poloniei în orice alianţă alături de Cehoslovacia era exclusă, din cauza diferendului de ordin teritorial dintre cele două ţări, liderii de la Varşovia şi-au exprimat interesul pentru o alianţă cu România cu trimitere spre orice ameninţare venită din partea Uniunii Sovietice. 

În cercurile militare, relaţiile ajunseseră deja la un alt nivel de colaborare. Ataşatul militar francez de la Bucureşti, Victor Pétin, a anunţat în martie 1920 că Marele Stat Major român era dispus să trimită la Varşovia un specialist, în persoana locotenent-colonelului Ion Antonescu. În capitala poloneză, reprezentantul militar român a angajat tratative cu generalul Tadeusz Rozwadowski, şeful Marelui Stat Major polonez. În ianuarie 1921 a sosit la Bucureşti o comisie militară poloneză condusă de generalul Stanislav Haller, în vederea stabilirii detaliilor unei colaborări militare. Directivele elaborare de guvernul român cu această ocazie se remarcă prin caracterul defensiv, ele luând în calcul numai o agresiune neprovocată.

La 3 martie 1921 s-a semnat la Bucureşti „Convenţia de alianţă defensivă între Republica Poloniei şi Regatul României”, precum şi „Convenţia militară”. Esenţa defensivă a alianţei a fost definită în articolul 1:„Polonia şi România se angajează să se ajute reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, fără provocare din partea sa, la frontierele sale orientale actuale”. Parte integrantă a „Convenţiei politice”, „Convenţia militară”, semnată de generalii Constantin Christescu şi Tadeusz Rozwadowski, şefii celor două State Majore, specifica ansamblul de măsuri iniţiat în condiţiile în care teritoriile celor două state, separat sau concomitent, suportau agresiuni în părţile răsăritene. Era prevăzut, pentru fiecare ţară în parte, şi în raport cu proporţiile agresiunii, cuantumul trupelor operative:14 divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, care trebuiau să fie concentrate în 18-24 zile de la decretarea mobilizării generale. În privinţa exercitării comandamentului, prevalase punctul de vedere al părţii române:fiecare armată acţiona sub comandament propriu, iar în cazul în care situaţia strategică impunea ca unităţi dintr-o armată să opereze în zona celeilalte, ele erau plasate sub ordinele acestui din urmă comandament.

Jòzef Pilsudski:„Alianţa inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”

Alianţa cu Polonia reprezenta pentru România un element esenţial în sistemul de alianţe menit să garanteze integritatea teritorială a ţării;în consecinţă, prelungirea alianţei politico-militare într-o manieră care să ofere permanent soluţii în cazul unei posibile agresiuni sovietice era o necesitate. Cu prilejul unei vizite în România, la Sinaia, în septembrie 1922, mareşalul Jòzef Pilsudski, întrebat despre cum se vede la Varşovia alianţa cu România, declara că „alianţa inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”. Deşi era un partizan sincer al apropierii de România, Pilsudski avea rezerve, exprimate îndeosebi după 1927, faţă de forţa combativă a armatei române.

Relaţiile bilaterale au cunoscut o nouă fază prin semnarea, la 26 martie 1926, a „Tratatului de garanţie” de către I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, şi J. Wielowieyski, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Republicii Polone la Bucureşti. Se trecea astfel de la tratatul de alianţă din 1921 la unul cu garanţii generale, în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor. În aceeaşi zi a fost semnat un aranjament tehnic între cele două State Majore, care menţiona explicit în articolul I lărgirea erga omnes (fără excepţii). Extinderea alianţei contra oricărui agresor era exprimată şi într-un alt paragraf al convenţiei:„Intervenţia uneia dintre cele două părţi contractante în favoarea celeilalte se va face în aceleaşi condiţii oricare ar fi calitatea şi situaţia politică internaţională a adversarilor”, ceea ce dovedea că România şi Polonia înţelegeau să-şi asigure independenţa şi integritatea teritorială împotriva tendinţelor expansioniste de oriunde ar fi fost declanşate.

Unui atac declanşat la graniţele răsăritene, Polonia urma să-i opună 17 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie şi aviaţie care se concentrau în termen de 28 de zile. Cei doi aliaţi îşi luau obligaţia de a mări numărul marilor unităţi şi a scurta durata concentrării. Încă din timp de pace, organele specializate ale celor două State Majore urmau să precizeze detaliile organizării şi funcţionării trupelor de legătură, aspectele privind cooperarea aviaţiei şi trupelor de cavalerie, a coordonării serviciilor, să stabilească misiunile comandamentelor, organelor informative, să asigure mijloacele de transmisiuni şi transport. În aceeaşi zi s-a încheiat şi un proces verbal, în care cele două părţi contractante conturau un plan amplu în domeniile instrucţiei şi mobilizării trupelor, materialului şi producţiei de război, al aeronauticii şi reţelei feroviare. România şi Polonia se angajau să-şi completeze rezervele de mobilizare şi materiale de război, să-şi asigure un stoc intangibil pentru 3 luni de operaţii, să dirijeze eforturile spre organizarea producţiei materialelor de război în vederea satisfacerii nevoilor proprii, să acorde o atenţie specială dezvoltării aeronauticii, reţelei feroviare şi unificării armamentului. Ulterior, au avut loc întâlniri bilaterale la nivel de experţi şi şefi ai Marelor State Majore, dar cele două organisme militare nu au luat măsuri concrete, exprimate în ipoteze şi planuri operative.

La 15 ianuarie 1931, în condiţiile în care Tratatului politic şi Convenţiei militară semnate în 1926 le expirau valabilitatea, miniştrii de Externe ai României şi Poloniei au semnat, la Geneva, prelungirea pe încă cinci ani a acordului, cu menţinerea formulei erga omnes. Ulterior au avut loc şi alte întâlniri la nivel de experţi între cele două părţi. Cu ocazia unei noi vizite a mareşalului Pilsudski în România în noiembrie 1931, acesta a fost desemnat drept comandant suprem al armatelor polono-române în cazul unui conflict în est, o poziţie de superioritate ce sugera că Polonia desfăşura o politică externă care îi conferea un statut de putere regională.

Aspecte din cadrul paradei militare desfășurate în cinstea vizitei președintelui Poloniei,  Ignacy Mościcki,  la București,  în iunie 1937

Aspecte din cadrul paradei militare desfășurate în cinstea vizitei președintelui Poloniei, Ignacy Mościcki, la București, în iunie 1937

Primele disensiuni între România şi Polonia

Această schimbare de orientare a politicii externe, care a debutat la începutul celui de-al doilea deceniu interbelic şi s-a accentuat spre sfârşitul anilor 1930, a coincis cu noi elemente care au accentuat procesul de izolare al României pe plan internaţional. Cercurile de decizie de la Bucureşti au aflat cu stupoare că la Moscova şi la Paris se negocia un tratat de neagresiune franco-sovietic, în timp ce convorbirile sovieto-poloneze care urmăreau un obiectiv similar erau şi ele foarte avansate. Motivele acestei apropieri franco-polono-sovietice erau complexe:Moscova privea cu îngrijorare agresiunea Japoniei în China şi avea o nevoie acută de finanţare, Parisul dorea să anihileze orice apropiere germano-sovietică, iar Varşovia, ameninţată de revizionismul german, înclina spre semnarea unui tratat de neagresiune cu sovieticii.

Alături de „Convenţiile politice şi militare”, România şi Polonia au semnat şi o serie de alte acorduri. La 24 octombrie 1929 a fost semnat un „Tratat de arbitraj”, prin care cele două ţări se angajau să supună arbitrajului toate diferendele ce nu puteau fi reglementate pe cale diplomatică. „Convenţia de ajutor mutual şi protecţie judiciară în materie civilă”, semnată la Bucureşti, la 19 decembrie 1929, conţinea un protocol final care garanta protecţia legală şi judiciară a bunurilor şi persoanelor din celălalt stat în aceleaşi condiţii ca pentru conaţionali. La 26 martie 1930 a fost semnată „Convenţia pentru extrădarea infractorilor şi asistenţa judiciară în materie penală”, iar în mai 1935 au fost adoptate două documente importante legate de delimitarea frontierei comune:„Convenţia cu privire la protecţia, conservarea şi reconstituirea bornelor de hotar” şi „Actul final de delimitare a frontierelor româno-poloneze”. Alături de acordurile politico-militare, toate aceste documente au creat baza legală pe care s-au dezvoltat concret raporturile bilaterale în perioada interbelică.

Din a doua jumătate a lunii mai 1931, între ministerele Afacerilor Străine român şi polonez au avut loc numeroase contacte pentru adoptarea unei poziţii unitare în Tratativele cu Moscova, eşuate însă din punctul de vedere al părţii române, întrucât polonezii – cărora ministrul de Externe sovietic, Litvinov, le comunicase o serie de „exigenţe” – pledau ca românii să le accepte. Partea română a fost însă intransigentă, arătând că „nu există spaţii pentru niciun fel de discuţii asupra unirii Basarabiei, care este şi trebuie să rămână a noastră”. De altfel, după 1931, relaţiile bilaterale au intrat pe o pantă descendentă, îndeosebi din cauza viziunilor diferite în ceea ce priveşte politica externă. După semnarea, la 26 ianuarie 1934, a pactului de neagresiune polono-german, care îi asigura flancul vestic, Polonia a promovat o politică de mare putere regională, iar autorităţile de la Varşovia nu au agreat politica promovată de ministrul de Externe român, Nicolae Titulescu, care dorea o normalizare a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică. Politica lui Jòsef Beck, ministrul de Externe polonez (mort în exil, în România, în iunie 1944), referitoare la modul de soluţionare a litigiilor avute cu statele vecine, erau considerate de Bucureşti ca fiind inadecvate. Această răcire a relaţiilor în perioada 1933-1936 s-a manifestat şi la tribuna Societăţii Naţiunilor, repudierea de către Polonia a tratatului privind protecţia minorităţilor, semnat simultan cu Tratatul de la Versailles, fiind criticată de presa din România.

Ignacy Mościcki,  Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai asistă la parada trupelor militare române dedicată sosirii președintelui polonez la București

Ignacy Mościcki, Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai asistă la parada trupelor militare române dedicată sosirii președintelui polonez la București

„Relaţiile dintre cele două state s-au restabilit după tensiunile din timpul lui Titulescu”

Cuvintele de mai sus sunt ale lui Wilhelm Fabricius, ministrul german la Bucureşti, exprimate în aprilie 1937, poate prea optimiste în raport cu realitatea. E adevărat că Varşovia s-a opus din răsputeri tratatului româno-sovietic dorit de Titulescu;lipsit de garanţia franceză, acesta ar fi contribuit periculos la extinderea sferei de influenţă sovietică spre vest, încercuind pe la sud Polonia. Aceasta manifesta o tendinţă tot mai evidentă de apropiere faţă de Germania, întărită de semnarea pactului de neagresiune. 

După ce, în iunie 1936, aranjamentul tehnic semnat cu cinci ani înainte a fost reînnoit, fără alte formalităţi, în noiembrie 1936 noul ministru de Externe român, Victor Antonescu, s-a deplasat la Varşovia. Dar Beck a refuzat să ofere sprijinul ţării sale în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei, astfel că, în pofida existenţei clauzei erga omnes, respectivul articol se aplica doar în cazul unei agresiuni sovietice. Deşi relaţiile şi întâlnirile bilaterale au continuat, inclusiv la nivel de experţi militari, cele două părţi nu au ajuns la un acord concret. 

Anul 1937 s-a dovedit unul bogat în întâlniri:în aprilie, Beck a sosit în România, în iunie preşedintele Ignacy Mościcki a efectuat o vizită oficială, iar în aceeaşi lună regele Carol al II-lea sosea la Varşovia. În anii 1938-1939, oficialii polonezi au făcut o serie de propuneri de colaborare în sensul redesenării hărţii politice a Europei Centrale, dar partea română a primit cu mari rezerve aceste propuneri. În octombrie 1938, cu ocazia ultimei vizite a lui Beck la Bucureşti înainte de declanşarea războiului, oficialul polonez a sugerat României să accepte dezlipirea Rusiei subcarpatice de Cehoslovacia (unde trăiau câteva zeci de mii de români) şi alipirea acestei regiuni de Ungaria, sugerând că această soluţie ar fi fost şi în interesul României, deoarece vecinul de la vest, satisfăcut de realizarea aspiraţiilor sale teritoriale, nu ar mai fi formulat alte revendicări. Evident, partea română a respins „cadoul otrăvit”, arătând că românii din Cehoslovacia erau mulţumiţi de statutul lor în cadrul statului cehoslovac şi nu doreau dezmembrarea ţării şi alipirea regiunii la Ungaria. 

Nu doar situaţia geostrategică a afectat relaţiile politico-militare româno-polone. Ci şi faptul, extrem de important, că statul polonez din 1937-1938 nu mai era cel din 1921. Polonia devenise, în viziunea forurilor de conducere de la Varşovia, un stat ce desfăşura o „politică mare”, iar rezolvarea diferendului teritorial cu Cehoslovacia nu mai putea suferi nicio amânare. Această atitudine împotriva unui aliat al României nu era foarte bine privită la Bucureşti, ca şi susţinerea cauzei ungare, elemente care au tensionat şi obstrucţionat relaţiile dintre cele două ţări.

Efervescenţă culturală

Dacă relaţiile politico-militare au cunoscut un recul în cel de-al doilea deceniu interbelic, schimburile culturale s-au dezvoltat constant, cu iniţiative de ambele părţi. Interferenţele s-au înregistrat în literatură, poezie, teatru, muzică, arte şi ştiinţe. Din iniţiativa unor prestigioşi oameni de cultură, apar societăţi şi ligi de prietenie în principalele centre universitare (Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Galaţi, Lvov, Poznan, Cracovia, Varşovia) şi nu numai, acestea constituind instrumente eficace în strângerea legăturilor româno-polone. 

În 1934 a fost creată la Bucureşti Asociaţia intelectuală româno-polonă, iar în 1939 şi-a început activitatea, tot în Capitală, Asociaţia culturală româno-polonă. Concomitent au funcţionat şi două organisme specializate:Comitetul de presă polono-român şi Asociaţia juridică româno-polonă. Activitatea diverselor asociaţii a impus încheierea unui acord cultural între cele două ţări, fapt realizat în noiembrie 1936, urmat, la exact un an, în noiembrie 1937, de deschiderea Institutului polonez de cultură în Bucureşti. În consecinţă, traducerile poloneze din clasicii literaturii române au fost consistente, trecând prin Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Nicolae Iorga sau Liviu Rebreanu. Legăturile ştiinţifice, având deja o tradiţie îndelungată, îndeosebi în domeniul istoriei şi filologiei, au cunoscut o nouă dezvoltare graţie eforturilor savantului Nicolae Iorga dar şi a altor specialişti (Petre P. Panaitescu a fost lector de limbă română la Universitatea din Cracovia, în anul universitar 1923/1924).

Germania şi URSS ameninţă Bucureştiul după ce autorităţile poloneze se retrag în România

Drama Poloniei din anul 1939, când a fost atacată de cele două puteri totalitare cu care se învecina, nu a trecut fără ecou în România. Ca răspuns la solicitarea guvernului polonez din 13 septembrie 1939, Preşedinţia Consiliului de Miniştri român a dat un comunicat, la 15 septembrie, în care preciza măsurile ce urmau a fi luate pentru primirea refugiaţilor polonezi. 

În noaptea de 17/18 septembrie, preşedintele Poloniei, Ignasy Mościcki, premierul Felicjan Skladkowski şi alţi membri ai guvernului au trecut graniţa în România, fiind primiţi cu ospitalitate la Cernăuţi, urmaţi de un mare număr de militari şi civili, vehicule şi materiale de război. Conform statisticilor, numărul total al refugiaţilor polonezi în România a fost de circa 100.000, dintre care aproximativ 60.000 de militari, aflux de refugiaţi care a ridicat mari probleme din punct de vedere umanitar. Reprezentanţii Germaniei şi ai Uniunii Sovietice au protestat vehement, Fabricius declarând că autorităţile germane vor privi asistenţa acordată Poloniei drept un act ostil faţă de cel de-Al Treilea Reich, în timp ce ministrul de Externe sovietic Molotov a cerut explicaţii ministrului român la Moscova cu privire la prezenţa „hoardelor înarmate” ale fostei armate poloneze pe teritoriul românesc. În pofida acestor presiuni şi a pericolelor iminente, România a acceptat cererea guvernului polonez şi a asigurat în condiţii bune tranzitul pe teritoriul său a rezervei de aur a Băncii Poloniei. La 12 septembrie 1939, tezaurul polonez (82.403 kg aur, valorând 45 de milioane de dolari) a fost îmbarcat în portul Constanţa pe un vas britanic. Pe parcursul lunii septembrie au sosit în România numeroase transporturi valoroase, inclusiv opere de artă, transferate iniţial în Franţa şi apoi în Canada.

Dincolo de tensiuni politice inerente, relaţiile polono-române au evoluat constant în perioada interbelică, iar solidaritatea reciprocă se manifestă şi astăzi, după ce ambele naţiuni au trecut prin traumatizanta experienţă a regimului comunist. Ţări partenere în Uniunea Europeană şi NATO, România şi Polonia împărtăşesc o viziune comună a viitorului într-un context geopolitic tot mai complicat.

Bibliografie:

Ion Constantin, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005.

Mihai Retegan, În balanţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice, Bucureşti, Editura Semne, 1997.

Marian Chiriac Popescu, Relaţiile militare româno-polone în perioada interbelică (1918-1939), Bucureşti, Editura Sigma, 2001.