Autor 18745 vizualizări


Viitorul Franţei era în pericol. Sângele curge pe eşafod în mod legal, ghilotina este arma regimului. Robespierre, după ce i s-a opus, a organizat el însuşi represiunea înainte de a deveni, la rândul ei, una din multele victime ale acesteia.

Teroarea a fost o practică, o legislaţie, un pricipiu. O practică începută din iulie 1789 şi care s-a terminat abia cu eliminarea montagnarzilor în luna Thermidor a anului II.;ea se prelungeşte cu Terorarea albă, se extinde până în perioada imperiului cu excesele napoleoniene. Această practică implică mai mulţi actori (victime, martori, decidenţi, executanţi), mai multe mijloace (ghilotina, tunul, spada), spaţii diferite (Parisul, Vendée, Nantes). O practică proteiformă care – conform istoriografiei recente – are drept trăsătură definitorie caracterul conjunctural, variabil în timp şi spaţiu. Ea este, de asemenea, o moştenire a practiciilor de supraveghere şi represiune ale Vechiului Regim. În acelaşi timp, Teroarea este şi legislaţia care legitimează practica:o legislaţie, formată din texte acumulate înca de la debutul revoluţiei, care legalizează crimele – acelea ale lui De Launay, comandant al Bastiliei;sau Masacrul de pe Câmpul lui Marte.

Aceasta legislaţie se baza pe un principiu cu care sunt de acord şi moderatul Barnave, dar şi foarte patriotul Robespierre:acela al necesităţii violenţei, chiar şi excesive, pentru înfăptuirea revoluţiei şi apărarea naţiunii. Vechea legendă a Terorii începute odată cu masacrele din septembrie şi sfârşită cu decapitarea lui Robespierre nu mai e astăzi vaidată de istoriografie, fie că e denunţată de stânga ca fiind liberală sau de dreapta ca fiind iacobină. Această legendă, hrănită de romantismul lui Lamartine sau dezvoltată de Guizot şi Thiers, îl identifică pe Robespierre ca sufletul Terorii.

Teroarea apără Naţiunea!

Mitificarea lui Robespierre se bazează pe trei elemente concrete. Mai multe texte şi decizii semnate de el confirmă responsabilitatea acestuia cu privire la măsurile revoluţionare radical. El scria:„Când Revoluţia este purtată de despotism împotriva poporului, măsurile revoluţionare nu sunt, în mâinile sale, decât instrumente de cruzime şi oprimare;dar în revoluţiile în care poporul se opune despotismului şi aristocraţiei, măsurile revoluţionare sunt remedii, acte de binefacere universală.”

Textele în care el face apel la terorizarea şi exterminarea inamicilor naţiunii sunt egale în număr cu cele în care vorbeşte despre drepturi, libertatea individuală a omului, protejarea cetăţenilor etc. Robespierre a promovat sufragiul universal (din primăvara anului 1790), el este cel care obţine abolirea sclavagismului;Marele Comitet terorist pe care l-a guvernat a fost şi cel care a obţinut victoria armatei revoluţionare împotriva monarhiilor europene. Aşa că Robespierre poate fi văzut şi ca un tiran nemilos, dar şi ca unul din fondatorii democraţiei în Franţa.

Interpretarea mitului său trebuie să se facă prin acceptarea şi înţelegerea tuturor nuanţelor. Niciun istoric care se respectă nu-l mai poate descrie azi pe Robespierre ca sufletul sau încarnarea Terorii. De fapt, putem contura trei feţe ale aceluiaşi personaj:a fost, iniţial, opozant al metodelor Terorii;apoi unul dintre organizatori;şi, în fine, o frână şi victimă a acesteia.

În mai 1792, , după Masacrul de pe Câmpul lui Marte, el publică primul număr din ziarul Apărătorul Constituţiei, în care afirmă că aceasta – Constituţia – este singura pavăză împotriva tiraniei plănuite de „pretendenţii” republicani. Legalist ca şi Socrate, modelul pe care l-a urmat până şi în modul de a înfrunta moartea, Robespierre afirmă ca angajamentul său în răsturnarea monarhiei rămâne unul pur ideologic;dacă insurecţia este necesară, asta este din cauza regelui şi guvernului său, care trădează naţiunea aflată în pericol. El e de acord cu crearea unui Tribunal Revoluţionar în martie 1793, dar refuză să-i condamne pe autorii masacrelor din septembrie „în numele dreptului la rezistenţa contra oprimării”.

Prin cele două funcţii de conducere – în Marele Comitet şi în clubul Iacobinilor – Robespierre devine şi organizator al Terorii. Apoi a devenit victima propriului mecanism – a fost condamnat de Convenţia Naţională şi executat prin ghilotinare la 28 iulie 1794. Pentru el, Teroarea a fost o necesitate cerută de vremurile dificile şi de Naţiune, o lege pe care a refuzat să o încalce. Drept urmare, şi-a pierdut şi libertatea, şi viaţa. Moartea lui nu a pus capăt nici legilor, nici practicilor Terorii.