Revoluţia garoafelor roşii: trecerea la democraţie în Portugalia jpeg

Revoluţia garoafelor roşii: trecerea la democraţie în Portugalia

📁 Istorie contemporană
Autor: Livia-Irina Alexandru

Revoluţia garoafelor roşii reprezintã lovitura de stat militară de stânga, în urma cãreia Portugalia a trecut de la un regim dictatorial la democraţie. In numai câteva ore, o jumătate de secol de dictatură fascistă a fost rãsturnatã . Noţiunea de revoluţie implică, pe lângă schimbări sociale, economice şi politice la nivelul unui regim politic, şi violenţă, vărsarea de sânge, un număr de victime, dar acestea nu au avut loc în Portugalia. S-a făcut apel la calm, iar populaţia a ieşit în stradă pentru a sărbători şi a oferi garoafe, semn al păcii, nu pentru a protesta.

Pe 25 aprilie 1974, armata portughezã, sau mai bine spus cei mai tineri membri ai corpului ofiţeresc, au declanşat o revoltã împotriva guvernului autoritar ce a condus în Portugalia din 1926. Lovitura de stat a surprins Europa şi Statele Unite şi a dus imediat la prabuşirea regimului autoritar. Nu au fost demonstraţii înainte de lovitura de stat, iar conducãtorii loviturii au rugat cetãţenii sã stea în case. In ciuda acestei rugãminţi, în câteva ore strãzile s-au umplut cu mulţi portughezi care celebrau acţiunea militarilor şi fãceau apel la forţele guvernului sã nu opunã rezistenţã loviturii de stat. Deasemenea, populaţia a oferit garoafe soldaţilor care au luat parte la lovitura de stat. Aceste flori au dat acţiunii de schimbare a regimului numele de “Revoluţia garoafelor roşii” . Roșul era culoarea simbolică a socialismului și comunismului, principalele tendințe ideologice ale insurgenților . Au murit patru persoane, fiind ucise de trupele guvernamentale, înainte ca regimul aflat la putere să predea conducerea statului, iar alte câteva persoane au mai căzut victime în decursul anului, în cadrul diverselor manifestaţii, proteste, dar per total revoluţia s-a caracterizat prin lipsa violenţei, iar succesul a cuprins Portugalia.

Evenimentele din Portugalia din 1974 au arătat că pot exista schimbări de regimuri dictatoriale şi fără vărsare de sânge atunci când masele se mobilizează. Avem de a face cu un exemplu uimitor în istorie, prin care succesorii dictatorului Salazar (preşedintele Americo Tomas şi prim-ministrul Marcelo Caetano) au fost înlăturaţi pe cale paşnică fără vărsare de sânge.

Dictatura în Portugalia a avut propriile caracteristici. Chiar dacã a început ca un regim militar în 1920, a devenit curând un regim civil autoritar de dreapta, sub ministeriatul lui Antonio Salazar din 1930 pânã în 1968, urmat de Marcello Caetano pânã în 1974. Portugalia a rezistat valului de decolonizãri din anii 1950-1960, dispariţia imperiilor coloniale fiind privitã cu groazã la Lisabona. In ciuda oprobiului internaţional şi a izolãrii crescânde, dictatorul portughez nu a fost în niciun caz pregãtit şi determinat sa urmeze modelul decolonizãrii. Salazar şi-a continuat regimul ce s-a legitimat conştient ca „întorcând spatele Europei”.

Pânã la sfârşitul deceniului 7, guvernul portughez a cheltuit aproape jumatate din PIB în susţinerea trupelor militare de peste 150000 oameni din Africa, iar aproximativ 1.3 milioane de oameni au emigrat, cauzând o îmbãtrânire a populaţiei, incapabilitate de a lucra pamântul eficient şi o lipsã acutã a forţei de muncã. Efectele au fost devastatoare la nivel economic, social, politic şi la nivelul cererilor militare.

Mobilizarea populaţiei-împreunã cu intervenţia deschisã şi neştiutã a puterilor europene şi a Statelor Unite ale Americii-au ajutat la salvarea Portugaliei de un potenţial rãzboi civil, şi au condus la acceptarea politicilor democratice şi la viitoarea integrare în Comunitãţile Europene. Pentru acea perioadã a fost o adevãratã dezvoltare cãci partide politice noi se constituie sau ies la ivealã, alegeri au loc, iar oamenii işi pot exprima punctele de vedere în favoarea unui regim constituţional, o democraţie în stil european. Portughezii nu au favorizat întoarcerea la un sistem autoritar de dreapta, nici nu au îmbrãţişat ideea unui regim autoritar de stânga, dupã cum a fost propus de puternicul Partid Comunist Portughez şi aliaţii lor.

Succesorul lui Salazar a promis o liberalizare a regimului şi o schimbare a situaţiei din Africa, dar niciun rezultat nu a fost vãzut. Totuşi, încurajatã pe ascuns de Statele Unite ale Americii, Portugalia a rezistat decolonizãrii. Deoarece nu a pus capãt rãzboiului şi nu a putut cãştiga încrederea liberalilor din opoziţie, regimul lui Caetano s-a retras în braţele salazariştilor. Intre timp, opoziţia a devenit mult mai deschisã şi puternicã, fiind alimentatã şi de situaţia economicã ce se deteriora rapid şi de grevele devenite un fenomen obişnuit.

In februarie 1974, António de Spínola, al doilea comandat al armatei portugheze şi fostul comandant al trupelor din Guineea-Bissau, a publicat “Portugalia şi Viitorul” (Portugal and the Future), o carte care critica politica africanã a regimului şi în care se preciza ca Portugalia nu va putea să-şi câştige războaiele coloniale singură . Publicarea cãrţii, care a fost în foarte scurt timp interzisã, a fost dovada publicã a faptului cã regimul nu mai putea sã se bazeze pe loialitatea armatei. Cei mai importanţi doi generali ai armatei, Spinola şi Generalul Costa Gomes, au refuzat sã-l mai susţinã public pe Caetano în problema colonialã şi au fost demişi, însã prea tãrziu. In mai puţin de o lunã guvernul era rãsturnat de armatã, iar

Spinola ocupa funcţia de Preşedinte, preocupat fiind de sfârşitul Rãzboiului Colonial .

Pe 26 aprilie Generalul Antonio de Spinola işi asumă presedinţia Juntei de Salvare Naţionalã, un consiliu alcãtuit din ofiţeri seniori care nu fãceau parte din Mişcarea Forţelor Armate şi care acum guverna Portugalia. La 15 mai este format primul guvern de tranziţie, condus de Adelino da Palma Carlos. Este un cabinet de coaliţie cvadripartită:Partidul Comusit, Partidul Socialist, Partidul Popular Democratic, Mişcarea Democratică Portughezã. Portugalia nu este lipsitã de frãmântãrile interne. Dupã cinci decenii de dictaturã era aproape imposibil ca societatea politicã sã nu fie slab organizatã sau dezorgnizatã de-a dreptul. Premierul Pala Carlos demisioneazã pe 9 iunie 1974, iar locul îi este luat de colonelul Vasco Dos Santos Goncalves, cu un al doilea guvern de coaliţie.

Pe 19 iulie 1974 este datã publicitãţii legea privind recunoaşterea dreptului la independenţã al „teritoriilor de peste mãri”, iar din toamnã, treptat, fotele colonii îşi proclamã independenţa. Acordul de la Lusaka din 6 septembrie 1974 prevede independenţa totala a Mozambicului pentru 25 iunie 1975, iar la 10 septembrie 1974 Portugalia recunoaste oficial, în urma acordului de la Alger (26 august), independenţa Republicii Guineea-Bissau.

La sfârşitul lunii septembrie 1974, cea mai serioasã crizã politicã a noii Portugalii are loc, iar Preşedintele Spinola este înlocuit de generalul Francisco da Costa Gomes.

Procesul de acordare a independenţei fostelor colonii continuã. La 19 noiembrie 1974, prin Acordul de la Lisabona, data independenţei Insulelor Capului Verde este fixatã pentru 5 iulie 1975, iar Acordul de la Alger (26 noiembrie 1974) prevede independenţa Insulelor Sao Tome şi Principe pentru iulie 1975. Acordul de la Alvor semnat la 15 ianuarie 1975 prevede acordarea independenţei Angolei pana la 11 noiembrie 1975. Independenţa coloniilor în 1975 s-a datorat în principal consecinţelor politice ale revoluţiei de la 25 aprilie şi nu unei înfrângeri a Portugaliei în teritoriile sale africane .

La 12 martie 1975 are loc instituţionalizarea Mişcarii Forţelor Armate:sunt create Consiliul revoluţiei şi Adunarea Generală a M.F.A.;Consiliul de Stat, Junta Salvarii Nationale şi „Consiliul celor 20” fiind desfiinţate. Consilul Revoluţiei alcãtuit din 240 de persoane a devenit autoritatea supremã în stat, dotat cu puteri executive şi legislative, creuzet în care s-au contopit toate organismele militare supreme. Pe 14 martie naţionalizarea Bãncilor şi a companiilor de asigurãri este anunţatã de Consiliul Revoluţiei, aceasta fiind una dintre cele mai importante mãsuri adoptate.

Un al treilea guvern condus de generalul Vasco Dos Santos Goncalves este instituit la 25 martie 1975. Pe 2 aprilie 1975 se deschide oficial campania în vederea alegerilor pentru Adunarea Constituantã, promise încã din ziua loviturii de stat, şi este prezentatã „Platforma de inţelegere constituţionalã” între Mişcarea Forţelor Armate şi partidele politice.

15 aprilie 1975 este încã o datã memorabilã în istoria noii Portugalii deoarece Consiliul revoluţiei şi guvernul provizoriu procedeazã la naţionalizarea a 30 de întreprinderi din sectoarele trasporturi şi telecomunicaţii, industrie petrolierã, energie electricã şi siderurgie. In ziua urmãtoare adoptãrii deciziei zeci de mii de persoane işi manifesta, la Lisabona, adeziunea faţã de noile mãsuri economice.

Alegerile pentru Adunarea Constituantã au fost parte integrantã a programului original al celor ce au organizat lovitura de stat, iar actele constituţionale provizorii au consfinţit faptul cã alegerile vor avea loc la exact un an dupã lovitura de stat, şi anume la 25 aprilie 1975. Cum dinamica politică s-a mutat spre stânga, radicalii militari, la fel ca şi comuniştii, au vrut sa abandoneze angajamentul, dar acest lucru ar fi fost un afront direct la adresa portughezilor, care, dupa cincizeci de ani de alegeri electorale manipulate, doreau să voteze. O jumătate de secol de noapte fascistă i-a privat pe portughezi de dreptul de a se exprima prin alegeri libere, iar dorinţa de a-şi exprima votul era foarte mare în statul iberic proaspăt eliberat. Alegerile pentru Adunarea Constituantă au devenit un eveniment politic de o amploare enormă, iar prezenţa la vot a fost una record din cele înregistrate pentru alegerile naţionale . Aproximativ 6 milioane de persoane au participat la vot, spre deosebire de 1, 8 milioane de portughezi prezenţi la aşa-zisele alegeri din 1973.

După 50 de ani de represiune si teroare, de îngrădire a celor mai elementare libertăţi, după 50 de ani de absurdă şi anacronică sfidare a timpului şi a istoriei, o expresie nouă, expresia speranţei, se întipărise pe feţele portughezilor în preajma alegerilor. Expresiei oamenilor li se alătură cea a oraşului. La Lisabona se spunea că „viitorul este înscris pe ziduri”:n-au mai rămas nicio clădire, nicio biserică, niciun monument istoric neacoperite de afişe purtând siglele diverselor partide politice şi chemând populaţia la mitingurile ce se succed într-o cadenţă accelerată .

Scrutinul de la 25 aprilie 1975 nu constituie-aşa cum afirma preşedintele Portugaliei, generalul Francisco da Costa Gomes-decât „o etapă pe lungul drum spre democraţie”. Pe de altă parte, acceste prime alegeri libere permiteau-aşa cum sublinia comandantul Correia Jesuino, ministrul comunicaţiilor sociale-trasarea contururilor unei „hărţi politice” a Portugaliei .

Preşedintele Francisco da Costa Gomes declara, în aprilie 1975, celor peste 1200 de trimişi speciali ai presei străine că “prin votul exprimat poporul portughez a dat cel mai bun exemplu de civism la care ne puteam aştepta.”

Peste tot, în întreaga Portugalie, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, soldaţi, aveau prinsă la butonieră o garoafă roşie, care înlocuia insiglele partidelor purtate în timpul campaniei electorale. O garoafă roşie purtată în ziua alegerilor reprezenta simbolul unităţii şi amintea de lovitura de stat din anul precedent, un eveniment paşnic.

Scrutinul s-a desfaşurat intr-o atmosferă calmă, acelaşi calm ce a caracterizat întreaga campanie electorală. Preşedintele Costa Gomes afirma:” va aflaţi intr-o ţară pasnică. Această imagine aş dori s-o trasmiteţi în ţările dumneavoastra. Acest civism calm va aminti lumii ca o jumătate de secol de dictatură n-a distrus valorile sociale ale unei istorii exemplare, veche de opt secole” .

Rezultatul alegerilor a fost următorul:PS-Mario Soares 37.9%, PSD-Sa Carneiro 26.4%, PCP-Alvaro Cunhal 12.5%, iar CDS-Freitas do Amaral 7.6% . Socialiştii au înregistrat cel mai mare număr de voturi, fapt ce a clasat comuniştii pe un plan secundar. Portughezii au vrut o schimbare, dar numai în sens şi pe cale democratică.

A fost sfâritul regimului Estado Novo, cel mai îndelungat regim dictatorial din Europa de Vest, şi disoluţia finală a Imperiului Portughez. După revoluţie, s-a adoptat o nouă constituţie, cenzura a fost înlăturată, s-a declarat libertatea cuvântului, deţinuţii politici au fost eliberaţi şi teritoriile portugheze din Africa subsahariană au primit independenţa ca state comuniste.

Bibliografie

1. Adam Roberts, Timothy Garton Ash, Civil Resistance and Power Politics:The Experience of Non-Violent Action from Gandhi to the Present, Oxford University Press, 2009.2. Marques, A. H. de Oliveira, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.3. “Noua Portugalie la urne”, articol publicat în Revista Lumea din 1 mai 1975, nr 18.4. “Simbolul lui 25 aprilie” de Rodica Dumitrescu, articol publicat în Revista Lumea din 24 aprilie 1975, nr 17.5. Stewart Lloyd-Jones, Portugal's history since 1974, ISCTE (Lisabona), CPHRC Working Papers, Seria 2, Numãrul 1, Noiembrie 20016. „1974:Rebels seize control of Portugal ”, On This Day, April 25 (BBC), 25 aprilie 1974, accesat la 9 iunie 2012