Autor 1450 vizualizări


S-au împlinit, luni 5 august, 90 de ani de la naşterea lui Marin Preda.

Îngăduiţi-mi să reproduc pe scurt şi cu unele modificări o pagină (951) din „Istoria critică" (Editura Paralela 45, 2008) în care e vorba despre şansa pe care prozatorul a avut-o, spre deosebire de alţi scriitori importanţi din regimul trecut, şi anume de a fi trecut printr-un proces de revizuire care a eliminat uscăturile şi a permis părţii sănătoase a literaturii lui să trăiască.

În vreme ce Stancu pare cu desăvârşire uitat astăzi, Preda a avut şansa unei revizuiri serioase şi care n-a vizat, ca în alte multe cazuri, doar comportarea publică a omului, ci şi opera. După două decenii, revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată de Ion Negoiţescu şi Gheorghe Grigurcu în 1990, urmată mai ales de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi considerată încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „Marin Preda şi mitul omului nou".

Banalităţi ideologice

O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii dintre contestatarii actuali, în care critica a văzut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral. Un an după dispariţia scriitorului, E. Simion a tipărit o culegere omagială, „Timpul n-a mai avut răbdare", în care cele mai multe contribuţii, printre care şi a mea, se învârteau în jurul moralităţii unui scriitor considerat oglinda fidelă a antidogmatismului.

După 1989, stindardul bătăliei pentru un Preda curat îl va purta acelaşi E. Simion, reprezentând, de altfel, autoritatea cea mai mare dintre toţi cei care au refuzat orice revizuire a autorului „Moromeţilor". Adept al lui E. Lovinescu, acela căruia i se datorează conceptul de revizuire, E. Simion nu i-a mai văzut rostul tocmai în cazul lui Preda. Obiecţia lui principală a fost că nu publicistica e aceea care contează, ci romanele şi nuvelele.

E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost deschis de un articol al lui Grigurcu din vara lui 1990, care lua în considerare doar publicistica anilor 1950, plină de banalităţile ideologice de rigoare („Sarcinile trasate de partid literaturii au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei"). Este totuşi de neînţeles de ce adversarii revizuirii i-au trecut lui Preda cu vederea articole dintr-o epocă în care nu mai era obligat la astfel de concesii.

Teoriile unui scriitor

Cazul şocant este al unui articol din „Imposibila întoarcere", din 1971, intitulat „Obsedantul deceniu". Expresia a intrat în folclorul critic. Se pare însă că nimeni n-a citit articolul dincolo de titlu! Preda nu suflă în el nici o vorbă despre tragediile sociale din deceniul cu pricina, în stare a-l transforma în obsesie, cum ar fi închisorile politice, colectivizarea şi industrializarea forţată, sovietizarea culturii şi a şcolii. Problema lui Preda este cu totul alta, şi anume criticarea celor care începuseră să considere anii 1950 o pată albă pe harta literaturii.

Opinia lui Preda trezeşte stupoare: împotriva celor care vorbeau de comandă politică, romancierul legitimează tematica realist-socialistă! Scriitorii care au ignorat lupta de clasă ca motor al istoriei ar fi dat dovadă de „imobilism estetic". Ţăranii, bunăoară, ar fi fost fericiţi să afle de existenţa chiaburilor, din cauza cărora au trăit ei întotdeauna prost! Nu colectivizarea ar fi fost de vină, ci faptul că existau oameni bogaţi.

Însuşi tatăl scriitorului, prototipul lui Moromete, ar fi aflat cu încântare că există chiaburi şi că ei i-au adus pe ţărani la sapă de lemn. Psihologic, e posibil ca lucrurile să fi stat aşa, dacă admitem manipularea ideologică. Doar că în nuvela „Desfăşurarea", în care ţăranul sărac Ilie Barbu se duce fericit să se înscrie în colectivă, ideea manipulării nu există, iar naivitatea personajului e cât se poate de falsă.

În 1971, nu în 1950, ia Preda apărarea „literaturii revoluţionare". Să-l citim:„Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sunt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, cău­ta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?". E ciudat, după asemenea fraze, să constaţi că cel mai radical anticomunist dintre criticii generaţiei noastre, Valeriu Cristea, poate afirma că ar trebui lăsate „să treacă pe lângă noi", ca „absurde, neviabile şi sortite pieirii", idei precum „colaboraţionismul" lui Preda. Poate că termenul ultim e prea tare, dar despre concesii făcute ideologiei realist-socialiste, şi nu în „obsedantul deceniu", ci douăzeci de ani mai târziu, mi se pare normal să vorbim.

Contrar părerii adversarilor ideii, eu sunt convins că Preda supravieţuieşte literar tocmai fiindcă a avut norocul unei revizuiri temeinice şi care nu s-a oprit, desigur, la publicistică, precum spuneam.

"Marin Preda a avut şansa unei revizuiri serioase şi care n-a vizat, ca în alte multe cazuri, doar comportarea publică a omului, ci şi opera."

"Problema lui Preda este cu totul alta, şi anume criticarea celor care începuseră să considere anii 1950 o pată albă pe harta literaturii."



Sursa:www.adevarul.ro