Regina Maria și ziariștii americani

Pe 13 ianuarie 1925, Regina Maria nota în ”Însemnările” sale faptul că a primit vizita unui jurnalist american, precum și întrebările adresate de acesta.

Fragment din „Însemnări zilnice”, vol. VII, Editura Historia, 2008:

Marți, 13 ianuarie 1925

Am primit un jurnalist american, pe care mi l-a trimis Anton Bibescu și care voia să „o întrebe pe regina României unele lucruri ca de exemplu dacă Maiestatea Sa este una din cele mai reprezentative figuri din Europa, lucru care-i interesează pe americani aproape mai mult decât orice altceva”.

Sinceră să fiu, mă amuză să mi se pună întrebări stupide, dar trebuie să fiu foarte atentă să nu mă las prinsă în capcană și să dau răspunsuri nelalocul lor. Am pus o simplă condiție ca să văd cum a consemnat „răspunsurile” mele, mai înainte de a-și trimite articolul spre publicare.

Prima întrebare descumpănitoare a fost „cum de Maiestatea sa rămâne atât de tânără și frumoasă, lucru care le interesează pe femeile americane mai mult ca orice altceva?”. Am râs cu poftă și apoi am spus: „cred că se datorează bunei dispoziții, bunei digestii și a unui interes față de semeni”, că „nu am nici un secret de frumusețe” pe care să-l împărtășesc dar că nu pot da decât un sfat femeilor care folosesc multe cosmetice, „să-și spele bine fețele în fiecare seară înainte de culcare”. Eram tentată să dau niște sfaturi fantastice pentru tratarea feței dar n-am îndrăznit.

A doua întrebare a fost „crede Maiestatea Sa în necesitatea regilor?”. Am răspuns cu o întrebare: „Își imaginează publicul larg că noi suveranii ne agățăm de tronurile noastre din vanitate? Își dă seama publicul larg la ce sarcină grea este supus un rege sau o regină? Ar avea ei vreo motivație să continue să se sacrifice zi și noapte, an de an, fără să aibă o viață personală și fiind supuși tuturor criticilor, înăbușindu-și întotdeauna propriile dorințe pentru binele altora, fiind întotdeauna gata să ajute propriile dorințe pentru binele altora, fiind întotdeauna gata să ajute, să asculte, să consoleze, să fie permanent arbitrii binelui și răului și mai știe Dumnezeu ce, dacă ei n-ar crede că țara lor are nevoie de ei?”.

„Odată – am spus – un american m-a întrebat dacă intenționez să fiu regină toată viața. N-ar fi un gest minunat și admirabil să-mi dau jos coroana și să devin o persoană privată?”. La care am pus și eu această întrebare: ”Socotiți un gest admirabil dacă căpitanul unui vapor își părăsește nava în mijlocul oceanului când marea este furtunoasă? Noi ne considerăm a fi căpitani de mari vapoare. În ziua în care vapoarele și țările vor putea fi conduse electric și când mâna omului nu va mai fi necesară, regii se vor retrage și probabil că vor avea mai mult timp decât au acum. Și ca simplă întrebare: considerați că Lenin a fost o mai mare reușită decât Țarul?”.

Următoarea întrebare a fost: „A intenționat Maiestatea Sa să-și căsătorească fiica cea mică cu prințul de Wales?”. Am chicotit: „Acum o măritați cu prințul de Wales”, am spus. „După ce a fost pe rând măritată cu regele Bulgariei, cu principele moștenitor al Italiei, cu principele moștenitor al Belgiei ați aranjat atât de multe căsătorii pentru ea încât chiar că mă gândesc că este absolut necesar să mă agit în această problemă și în afară de asta, fiica mea are 16 ani și este încă la școală”. Firește că el a fost dezamăgit că nu-mi fac o glorie de a fi marea pețitoare europeană ceea ce constituie una din cele mai dragi fabule ale lor.

Următoarea întrebare: „Ce crede Maiestatea Voastră despre Flapper (femeiușcă ușuratică n.tr.) din zilele noastre?”. Am răspuns că „n-am nimic împotriva independenței fetelor, dar că mă opun din răsputeri ca ele să ia obiceiurile proaste ale bărbaților: băutul, fumatul și folosirea unui limbaj urât! Am fost plină de simpatie totuși față de fetele utile, atletice, sănătoase, pe care te poți bizui, care și-au însușit ideea de onoare și de datorie de la bărbați, dar n-am nici o înțelegere pentru o fată care aleargă de la un loc de dans la altul și este adusă acasă în fiecare noapte beată. Ea nu reprezintă desigur nici o îmbunătățire a demoazelei în crinolină victoriană care leșina când auzea un cuvânt urât”.

Și el a continuat tot așa: „Crede Maiestatea Sa asta și ailaltă…” Am reușit însă să-i dau câteva răspunsuri bune care sper că le va reproduce cu propriile mele cuvinte, pentru că limbajul meu nu este doar da, da și nu, nu, ci este foarte limpede și precis.