Autor 10352 vizualizări


Puțini dintre cei care citesc aceste rânduri au avut ocazia să trăiască vreun conflict militar. În general, e o mare diferență între imaginea prezentată de media propagandistă (indiferent din care tabără face parte) și realitate, într-o țară aflată în stare de război. În 1999, când NATO a început bombardamentele împotriva a ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia lui Tito, majoritatea sârbilor nu trăiseră această dramatică experiență. Chiar dacă ultimul deceniu sfărâmase marea federație, uneori în urma unor confruntări militare ale căror cicatrici nu aveau să se șteargă nici douăzeci de ani mai târziu. Meseria de jurnalist și faptul că locuiam în Timișoara mi-au dat ocazia să ajung de mai multe ori în zonele de conflict, însă doar pentru perioade scurte, de maximum două-trei săptămâni. 

Pe 24 martie 1999, când colegii de la ProTV din București m-au sunat să plec de urgență la Belgrad, nu-mi imaginam că voi avea ocazia să trăiesc pe viu unul dintre primele războaie de tip modern ale planetei. Spre deosebire de cele clasice, în care infanteriștii însoțiți de tancuri cotropesc teritoriul inamic, acest război era complet diferit, de aceea și reacția oamenilor era alta. Am ajuns la Belgrad pe la miezul nopții și am poposit la Ambasada României. „Până dimineață nu mai plecați de aici!”, ne-a luat pe sus Traian Borșan, pe atunci secretarul 1 al ambasadei. „Voi nu sunteți normali să umblați pe străzi la ora asta! N-ați auzit că e alarmă aeriană și s-a declarat stare de război?”.

Eram cu Mile Cărpenișan, colegul meu de la Antena 1, și cu Grațian Bălan, cameramanul cu care lucram pentru ProTV. Ne-am privit contrariați și aproape c-am izbucnit în râs. Ce stare de război? Ce alarmă aeriană? Într-adevăr, ni se păruse un pic ciudat că Belgradul – altfel un oraș luminat a giorno – era cufundat în beznă, dar pe străzi circulau destule mașini, iar trecătorii nu păreau speriați, ci își vedeau de treburile lor. Am stat toată noaptea în tensiune, privind din când în când afară, pe după perdeaua groasă de catifea, și căutam la radio posturi sârbești, ca să auzim ce se întâmplă. La 6:20, din toate colțurile orașului au început să sune sirenele. Anunțau ridicarea alarmei aeriene.

Era primul semn că suntem în război. Am sărit la geam, dar afară nimic altceva nu indica această situație: mașinile circulau normal, iar oamenii se grăbeau la serviciu.

Sirenele alarmelor aeriene au devenit ceva normal

În primele zile era greu să distingi adevărul printre avalanșa de știri contradictorii cu care eram bombardați de propaganda ambelor tabere. În timp ce liderii țărilor NATO și secretarul general ONU încercau să convingă planeta de legitimitatea bombardamentelor, sârbii cereau condamnarea operațiunilor și anunțau că ar fi doborât avioane și rachete inamice. Dintr-odată, însă, benzina a dispărut de la pompe și s-a anunțat că se va raționaliza, cursurile școlilor au fost suspendate, iar de la cunoștințele noastre din Banatul sârbesc am aflat că militarii umblă din casă în casă, mobilizând toți bărbații mai vârstnici de 18 ani. Când am auzit că fabrica de avioane UTVA din Pancevo ar fi fost bombardată, ne-am dus repede acolo să filmăm primele imagini autentice ale războiului.

Întrebându-i pe localnici cum să ajungem, au râs: „Vedeți că tâmpiții au bombardat fabrica veche, care și așa nu mai funcționa de ani de zile!”. Într-adevăr, față de ceea ce ne așteptam noi, n-am găsit decât un șir de hale vechi, din care vreo două fumegau, iar casele aflate la 50 de metri de gardul fabricii aveau acoperișurile răvășite și geamurile sparte. Începând de a doua zi, urletele sirenelor care anunțau începerea sau ridicarea alarmelor aeriene au intrat în ritmul cotidian al sârbilor. Unii dintre ei s-au panicat, încercând să-și facă stocuri de alimente, dar s-au liniștit curând, când au observat că – așa cum insistau autoritățile să anunțe – nu erau probleme cu aprovizionarea. 

Cenzura militară îngrădește libertatea presei

Jurnalismul într-o țară aflată în război este departe de ceea ce vedeți prin filme și se bazează adesea pe măiestria reporterului de a distinge adevărul de propagandă și a descoperi surse de informații credibile, în ciuda restricțiilor impuse de autorități. Iugoslavia lui Slobodan Milosevic a avut întotdeauna o atitudine ostilă față de jurnaliștii locali și – mai ales – față de cei străini.

Odată cu starea de război s-a înființat un centru militar de presă care a împărțit acreditări în baza cărora îți justificai prezența în țară și a anunțat că orice filmări sunt interzise. S-au desemnat niște locații neutre în centrul orașului, unde, între anumite ore, primeai permisiunea scrisă pentru a filma un stand-up pe care erai obligat să-l prezinți cenzurii militare, și abia după ce era aprobat puteai să-l transmiți, prin releele televiziunii naționale, la tine acasă. 

Strămoșul internetului de astăzi

Cei care sunt obișnuiți azi că oricine are un smartphone poate filma și posta oricând ceva pe rețelele de socializare trebuie să țină cont că, în 1999, internetul abia începea să se dezvolte, site-urile erau rudimentare și se încărcau greu, iar marea distracție a tineretului care a fost captivat imediat de acest inedit sistem de comunicare era „mirc”, niște chat rooms în care te înscriai cu un pseudonim și puteai conversa cu alții ca tine, care făceau același lucru în același timp. De obicei, erau grupate pe localități sau zone de interes, numărul de utilizatori varia în permanență și erau deosebit de utile pentru cei mai îndrăzneți, care se lăudau cu succesul pe care îl aveau la fete.

Pe mine m-au ajutat mult pe durata războiului pentru a afla detalii din localitățile bombardate de NATO, în care nu aveai cum să ajungi, deoarece militarii au interzis circulația între orașe, cu excepția unor permise speciale, pentru care făceam zilnic cerere, dar niciodată nu le-am primit. Astfel că mă obișnuisem să merg la câte-un internet cafe (altă ciudățenie pe care generația de azi nu cred s-o înțeleagă, la fel ca telefoanele cu disc sau magnetofoanele), intram pe chat room-ul din orașul care mă interesa și încercam să-i provoc la discuții pe cei care dialogau acolo.

Norocul meu era că știam sârbește, iar cei de pe „mirc” erau dornici să împărtășească și altora extraordinara experiență a războiului pe care îl trăiau. Și care, în lipsa atacurilor terestre, părea un fel de Star Wars straniu, al cărui sens nu-l pricepea prea multă lume. Buletinele de știri ale televiziunilor sârbești erau ridicole chiar și pentru anii aceia. Știri propagandistice, întrerupte de videoclipuri scurte, cu lozinci și îndemnuri comuniste, pe muzică patriotică.

Treptat, începând cu momentul în care NATO a luat la țintă sediile televiziunilor, programul acestora s-a întrerupt noaptea, iar știrile au devenit tot mai agresive și mai puțin lipsite de credibilitate. Printre țările din fostul bloc comunist, Iugoslavia a ocupat întotdeauna un loc privilegiat. Încă de pe vremea lui Tito, sârbii continuau să circule în toată Europa, să muncească în străinătate, iar mărfurile occidentale nu lipseau de pe rafturile magazinelor.

Televiziunile aveau un program care rivaliza cu cele occidentale, la cinema puteai vedea ultimele filme apărute la Hollywood, iar muzica rock sârbească era la ani-lumină distanță de ceea ce se cânta în estul Europei. În ciuda regimului socialist, sârbii erau un popor pro-occidental și pro-american, iar bombardamentele NATO au răsturnat setul de valori al unei întregi generații. Prima reacție de ostilitate a fost devastarea, încurajată și tolerată de forțele de Poliție, a centrelor culturale occidentale din mijlocul Belgradului. Goethe Institute nu mai avea un geam întreg și pereții au fost pictați cu svastici.

Pe zidurile British Council erau scrise mesaje obscene la adresa premierului britanic Tony Blair, unul dintre liderii occidentali care au susținut bombardarea Iugoslaviei. N-au scăpat nici Centrul Cultural American, sediul Air France şi Centrul Cultural Francez, toate devastate și mâzgălite cu graffiti pline de umor. Și ca să se înțeleagă corect mesajul, nici măcar o coală de hârtie nu a fost furată din interiorul sediilor sparte!

FOTO: Getty Images

Fragmentul de mai sus face parte din articolul „Războiul văzut la faţa locului”, publicat în numărul 237 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 octombrie - 14 noiembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum