⬆

Războiul din Bosnia – cel mai sângeros capitol din dezintegrarea Iugoslaviei

Autor: Miruna Butnaru Troncotă

Aflată de-a lungul istoriei mereu la întretăierea mai multor puteri divergente, societatea bosniacă a fost secole de-a rândul multietnică și diversă – un compozit cu identități suprapuse. Această diversitate etnică ce exista în Bosnia înaintea războiului acum nu mai există. Bosnia-Herțegovina n-a avut niciodată independență statală până în 1991, și a fost tot timpul parte a unei entități politice mai mari.

Cea mai lungă a fost stăpânirea otomană – din 1481 până în 1878. În această perioadă, o mare parte din populația slavă din Bosnia-Herțegovina s-a convertit la religia islamică, pentru a avea beneficii din partea Imperiului Otoman. Cu toate acestea, pe teritoriul provinciei Bosnia au rămas populații semnificative creștine, ortodoxe și catolice, care trăiau în mod pașnic unele cu altele. Această eterogenitate etnică și confesională, un model de „melting pot” de tip balcanic, este un element specific pentru teritoriul Bosniei, deoarece toate statele vecine au o majoritate etnică foarte clară.

Între 1878 și 1918, Bosnia-Herțegovina intră în componența Imperiului Austro-Ungar, ca o provincie administrată împreună de către cele două componente ale Monarhiei. În anul 1918, Bosnia-Herțegovina intră în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Regatul Iugoslaviei). La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Bosnia-Herțegovina intră în componența Republicii Populare Federale Iugoslavia (devenită ulterior Republica Socialistă Federală Iugoslavia).

Astfel, între 1945 și 1992, Bosnia a cunoscut o perioadă de dezvoltare și de relativă prosperitate, păstrându-și caracterul de diversitate etnică, reflectat în existența a patru construcții confesionale chiar în centrul Sarajevo, capitala statului – o moschee, o sinagogă, o catedrală catolică și o biserică ortodoxă.

Bosnia și-a declarat pentru prima dată independența

În perioada Iugoslaviei, etnia a încetat să mai fie principalul criteriu identitar în toate republicile, orice simbol național fiind interzis, aceasta fiind parte din strategia lui Tito de a construi o identitate iugoslavă. În 1992, Bosnia și-a declarat pentru prima dată independența în toată istoria sa. Acesta este și motivul pentru care mulți actori contestă legitimitatea acestui gest (chiar și astăzi).

Motivul invocat este acela că Bosnia nu a existat niciodată ca entitate independentă și de sine stătătoare, fiind mereu parte a unor imperii sau structuri administrative mai mari, prin urmare, nu ar avea legitimitate să își proclame independența așa cum aveau celelalte republici ce formau Iugoslavia.

Acesta este un punct de vedere foarte controversat și adesea folosit de discursul naționalist sârb, ce etichetează actuala conducere centrală a Bosniei ca fiind o „invenție” impusă de comunitatea internațională, dar fără o bază istorică reală. Nici identitatea „bosniacă” ce s-a diferențiat etnic, religios și lingvistic după 1995 (a cetățenilor de religie musulmană) nu este acceptată de anumite facțiuni sârbe sau croate. De aceea, reacțiile Belgradului împotriva independenței Bosniei au fost mult mai dure decât în cazul celorlalte republici care și-au declarat independența.

Mulți consideră că aceasta este și explicația pentru care războiul din Bosnia a fost cel mai sângeros capitol din dezintegrarea Iugoslaviei. Dar lucrurile sunt, desigur, mult mai complexe de atât. Bosnia și Herțegovina (BiH) și-a declarat independența față de fosta Iugoslavie, după Slovenia și Croația, mai exact la 1 martie 1992, ca urmare a unui referendum care a fost boicotat de o parte semnificativă a unor cetățeni (care doreau ca BiH să rămână parte a Iugoslaviei).

În urma proclamării independenței Bosniei, sârbii bosniaci – susținuți de Serbia și Muntenegru – au răspuns cu rezistență armată de-a lungul liniilor care vizau împărțirea etnică și aderarea la zonele deținute de sârbi pentru a forma „Serbia Mare”. Pe teritoriul Bosniei s-a desfășurat și partea cea mai violentă a teatrului de război ca urmare a politicii agresive a regimului Milošević. Statisticile arată că unul din cinci locuitori ai Bosniei a pierdut o rudă în timpul războiului.

Conflictul și-a lăsat adânc amprenta asupra fibrei sociale bosniace

Când a început războiul, trecutul multietnic și cosmopolitan al Bosniei, ce data deja de șase secole, trebuia șters și delegitimat. Bosnia trebuia să fie „purificată etnic”, omogenizată, în ciuda istoriei ei de conviețuire pașnică și de căsătorii mixte, și să devină parte ori din Serbia Mare, ori din Croația Mare. Cei aproape patru ani de război în Bosnia au însemnat epurare etnică, cu lagăre de concentrare ca în Al Doilea Război Mondial, cu gropi comune și violuri în masă și dislocări forțate de populație. Ceva ce părea inimaginabil pentru Europa, deși se întâmpla și în Rwanda.

Războiul din Bosnia a însemnat și cel mai lung asediu de oraș locuit de civili din istoria militară modernă – aproape cinci ani –, Sarajevo fiind înconjurat de forțele pro-sârbe. Cea mai mare atrocitate a acestui război a avut loc în iulie 1995 la Srebrenica, prin uciderea a peste 8.000 de bărbați și băieți bosniaci de trupele lui Ratko Mladić.

Căștile Albastre ale ONU (foto sus) au încercat fără succes să oprească războiul din Bosnia și Herțegovina și astfel s-a ajuns ca aproape 36% din populație să fie dispărută în război (morți și refugiați), aceasta însemnând aproape 100.000 de oameni care și-au pierdut viața și milioane de persoane strămutate.

Războiul nu doar a decimat populația, dar i-a schimbat și structura etnică. Conform datelor din 2000 citate de CIA, bosniacii reprezentau 48% din populație, sârbii 37,1%, croații 14,3%, și alte grupuri 0,6%. Cel mai recent recensământ al persoanelor și locuințelor desfășurat în octombrie 2013, care a fost publicat la 30 iunie 2016 de către Agenția de Statistică din BiH, arată o anume fluctuație a celor trei categorii în perioada post-război: 50,11% sunt de etnie bosniacă, 30,78% de etnie sârbă și 15,43% de etnie croată.