Rădăcinile unui război aproape uitat

Autor 11963 vizualizări


Este bine-cunoscut faptul că evoluţia statelor învecinate este interdependentă (de exemplu, obţinerea independenţei de către statele balcanice la sfârşitul sec. XIX-lea sau prăbuşirea „cortinei de fier” din ’89, începând de la zidul Berlinului, ca într-un joc al pieselor de domino). Din păcate, problema iugoslavă, inclusiv a recentului conflict din zonă, nu reprezintă o prioritate a istoriografiei româneşti recente.

Atitudinea românilor faţă de fosta Iugoslavie a pendulat între admiraţie către o ţară mai dezvoltată şi mai puţin sufocată de comunism decât a noastră şi dezinteres evident faţă de o ţară divizată care nu corespunde noii noastre orientări, aceea către Europa Occidentală şi spaţiul Nord-Atlantic.

Ce a fost Iugoslavia pentru români până la destrămarea ei? Un vis frumos pentru cei care au avut de îndurat rigorile ceauşismului. Un stat comunist, dar cu tendinţe occidentale, un loc de muncă pentru o parte dintre conaţionali (să nu uităm că, înainte de Spania, Italia şi Germania anilor ’90, a existat în perioada comunistă tradiţia muncii „la sârbi”). Pentru cei din apropierea graniţei, a reprezentat o gură de oxigen prin posturile de radio ce difuzau muzică rock, filme occidentale, dar şi prin produsele comercializate în pieţele din Timişoara sau Turnu Severin. În ciuda acestui lucru, nu putem trece cu vederea conflictul din Kosovo din 1999, atunci când politica oficială a României a susţinut intervenţia NATO, în contextul dorinţei de a adera la această organizaţie internaţională. Societatea civilă românească, însă, s-a pronunţat, în majoritatea ei, de partea Belgradului.

În ultima vreme, relaţiile cu vecinii din sud-vest s-au răcit, una dintre cauze fiind nerespectarea drepturilor românilor din Valea Timocului. În prezent, relaţiile dintre cele două state se bazează mai mult pe evenimente sporadice, precum vizita lui Victor Ponta la Belgrad în august 2016 sau cea din noiembrie din acelaşi an a lui Alexandar Vučić la Timişoara şi, mai nou, arestarea lui Sebastian Ghiţă de către autorităţile sârbeşti. În acest peisaj, un rol important îl joacă „taberele” diferite din care fac parte cele două state. Pe de o parte, România are o poziţie euroatlantică şi proeuropeană, iar pe de altă parte, Serbia are o poziţie filorusă care o îndepărtează de ideea aderării la NATO, dar care nu respinge orientarea către integrarea în U.E. Totuşi, această situaţie nu justifică lipsa de interes a României pentru societatea ex-Iugoslavă.

Problema recentului conflict din spaţiul ex-iugoslav este suficient de complexă şi merită o analiză pertinentă. Astfel, voi încerca în cele ce urmează să nuanţez câte puţin din cauzele ce au dus la acest sângeros conflict aflat în proximitatea României.

1. Fragmentarea geografică

Dintr-o perspectivă geopolitică, divizarea geografică a regiunii a determinat crearea unor unităţi statale separate, având adeseori caracteristici etnice, religioase şi politice diferite. Spaţiul Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului este reprezentat de un relief  în trepte dinspre Nord spre Sud, începând de la întrepătrunderea cu Câmpia Panonică, trecând prin subdiviziunea Câmpiei Vojvodinei, urcând printr-o zonă colinară puţin înaltă şi ajungând la înălţimi de peste 2747 de metri.  

În acelaşi timp, Croaţia este formată din două regiuni: una de câmpie (Slavonia) ce se întrepătrunde cu cea de-a doua a unui litoral muntos însoţit de numeroase insule (Dalmaţia). Pe teritoriul vecinei ei, Slovenia, se întâlnesc trei importante regiuni geografice europene: Alpii Dinarici, Câmpia Panonică şi Marea Adriatică. Cel mai înalt punct al Sloveniei este reprezentat de vârful Triglav (2864 m), cu bine-cunoscutele sale trasee în lumea căţărătorilor. Această dispunere a reliefului, predominant muntos alternat cu puţine zone de câmpie, asemănător cu lumea polisurilor greceşti din Antichitate, a favorizat naşterea şi dezvoltarea unor regiuni istorice separate de limite naturale.

2. Fragmentarea religioasă

Mozaicul religios a luat naştere în mai multe etape: Marea Schismă, dezvoltarea unor curente influenţate alternativ de Roma şi Bizanţ, urmată de cuceririle Imperiului Otoman din secolele XIV-XVII. După anul 1000, croaţii au îmbrăţişat catolicismul, în timp ce sârbii au rămas fideli tradiţiei bizantine ortodoxe. Mai târziu, trecerea la islam a unor regiuni din Bosnia s-a făcut prin păstrarea unor practici păgâne cât şi printr-o etapă intermediară a bogomilismului (doctrină apărută în secolul al X-lea în Bulgaria şi răspândită în întreaga Peninsulă Balcanică, conform căreia Dumnezeu a creat lumea spirituală nevăzută şi sufletul omului, iar Satan a creat lumea vizibilă şi stăpâneşte corpul omului). Islamul nu a avut aici un caracter fundamentalist, iar familiile mixte nu au reprezentat o excepţie.

Balcanii de vest au fost caracterizaţi în toată perioada Evului Mediu de o instabilitate politică urmată de diverse afluxuri etnice şi nu rar de confruntări violente. Relevant pentru multiculturalismul zonei ar fi  de menţionat aici un pasaj al scriitorului sârb-bosniac Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru literatură:

“Sluga Dizdar împreună cu trei colectori de taxe aflaţi într-o călătorie de afaceri, doi călugări franciscani din Kreševo, care mergeau la Istanbul pentru nu ştiu ce proces, un călugăr ortodox, trei veneţieni de la Sarajevo, însoţiţi de o femeie tânără şi frumoasă. Se spunea că sunt ambasadori din Veneţia care călătoareau la Poatră - duceau cu ei o scriitoare de la paşa din Sarajevo şi erau însoţiţi de o gardă personală, dar se ţineau la distanţă, atitudinea lor părând în acelaşi timp demnă şi suspectă. Mai era un negustor din Serbia, împreună cu fiul lui, şi un tânăr înalt şi tăcut, cu o faţă roşie, bolnăvicioasă.” [1]

Cucerirea şi supunerea Ungariei de către turci, în urma luptei de la Mohacs (1526), a fost urmată şi de o serie de evenimente noi pentru spaţiul Balcanic. Începând din 1537, sub conducerea despotului sârb Pavel Bakic îşi fac apariţia în Slavonia Croată primele grupuri de sârbi. Regiunile de graniţă locuite de aceştia vor purta numele de Kraine (termen din limba slavă ce desemnează o astfel de regiune). Aceştia şi-au păstrat o puternică individualitate sârbească până la războiul recent. [2]

3. Naşterea şi dezvoltarea naţionalismului         

La sfârşitul secolului al XVIII-lea putem observa influenţa în spaţiul iugoslav a unei cvadruple dominaţii străine: cea a germanilor, care se menţine în Slovenia şi Croaţia până la Zagreb; restul teritoriului croat este împărţit în două zone de influenţă şi anume a veneţienilor pe litoralul dalmat şi a ungurilor în Slavonia, atât înainte cât şi după cucerirea otomană şi, desigur, a Imperiului Otoman asupra Macedoniei, Bosniei şi Serbiei (exceptând cucerirea austriacă a Belgradului şi a teritoriului din jurul acestuia, între 1718 şi 1739).[3]

Secolul al XIX-lea/Secolul Naţiunilor a reprezentat şi crearea a două curente politice distincte: ideea ilirismului, susţinută şi de crearea unei formaţiuni a „Provinciilor Ilirice” pe teritoriul Dalmaţiei croate, sub Napoleon şi dezvoltarea unor curente naţionaliste de către fiecare etnie creată în special în jurul unei apartenenţe religioase. Aşa cum bine a subliniat regretatul istoric Gheorghe Zbuchea, dacă prima dintre aceste două idei a fost suportul ideologic al apariţiei Statului iugoslav cea dea doua a fost suportul ideologic al destrămării lui.[4]

Continuarea firească a secolului naţiunilor de izbucnirea Primul Război Mondial este reprezentată de accentuarea disensiunilor cu rădăcini mai vechi, odată cu debutul conflictului prin atentatul de la Sarajevo. Astfel în anumite regiuni din Croaţia şi Bosnia au loc primele pogromuri împotriva sârbilor. În acelaşi timp, statul sârbesc, recent înfiinţat, suferă privaţiuni şi o serie de crime în masă din partea ocupaţiei Puterilor Centrale. Revanşa aveau să vină odată cu formarea la sfârşitul războiului a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor sub o dinastie sârbă.

4. Existenţa unor reminiscenţe din trecut

După apariţia Statului Iugoslav, sârbii au încercat să îşi asume majoritatea pârghiilor puterii. În timpul perioadei parlamentare, între decembrie 1918 şi ianuarie 1929 (121 de luni), funcţia de prim-ministru a fost deţinută de sârbi timp de 117 luni, o pondere similară existând şi în celelalte ministere. [5]

Rivalităţile interbelice între cele 3 etnii, cu diferenţele de rigoare, nu au putut menţine un regim stabil, ajungându-se în cele din urmă la o dictatură a ţarului Alexandru I. Acesta a urmărit crearea unei Iugoslavii centralizate, prin eliminarea regiunilor istorice şi retrasarea graniţelor interioare prin împărţirea în noi unităţi administrativ-teritoriale numite banovine. Acest fapt ar fi accentuat însă tot mai mult diferenţele dintre etniile existente, iar Alexandru I  avea să sfârşească asasinat în 1934. Atentatul a fost pus la cale de o organizaţie teroristă a comitagiilor bulgari V.M.R.O., în colaborare cu organizaţia teroristă de inspiraţie fascistă Ustaşa, condusă de Ante Pavelic. Tensiunile între etniile Statului iugoslav au continuat şi în a doua jumătate a anilor ’30.

În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, Acordul Cvetkovici-Maček a reprezentat o ultimă tentativă de înţelegere a sârbilor şi croaţilor din Regatul Iugoslaviei. Acesta satisfăcea o serie din cererile de autonomie a croaţilor, naţiune ce deţinea cea mai largă banovină, un guvern separat şi propriul parlament (Sabor). Acordul era garantat de însuşi principele Pavle. El nemulţumea atât croaţii ce doreau independenţa deplină, precum şi pe sârbi cărora li se îngrădea dreptul la o Serbie Mare.

În 1941, pe fondul ascensiunii puterii germane în Europa, Iugoslavia aderă la Pactul Tripartit, act semnat la Viena şi ratificat printr-un consiliu de coroană din 25 martie 1941. Două zile mai târziu însă, prin lovitura de stat a generalului filobritanic Simovic, guvernul Cvetkovici-Maček a fost răsturnat. Noul guvern, avându-l pe general în frunte, recunoştea în continuare autonomia Croaţiei, urmărind atragerea etnicilor croaţi de partea puciştilor. [6]

La Zagreb însă, lovitura de stat a stârnit o serie de manifestaţii de stradă filogermane, ce au determinat în cele din urmă intervenţia trupelor germane la 6 aprilie 1941. Pe 10 aprilie 1941, trupele germane intrau în capitala croată, promulgându-se Statul Independent Croat. Trupele armatei iugoslave au capitulat după un bombardament distrugător asupra capitalei Belgrad la data de 17 aprilie 1941.

Prima Iugoslavie avea să se divizeze într-o Croaţie Mare condusă de liderul extremist Ante Pavelic, cuprinzând şi teritoriul Bosniei. Serbia devenea un stat marionetă al germanilor redus teritorial în mod considerabil. O serie de teritorii reveneau Italiei, Germaniei, Ungariei, Bulgariei şi Albaniei sau se aflau sub ocupaţia militară a acestor ţări.

Cel mai sângeros episod al războiului ocultat multă vreme de autorităţile comuniste a fost reprezentat de masacrele împotriva populaţiei sârbe, evreieşti şi rrome în cadrul unor lagăre de concentrare. Reprezentativ a fost complexul de la Jasenovac, nu departe de Zagreb, unde crimele şi atrocităţile organizaţiei Ustaşa au fost atât de teribile încât au ajuns să îi îngrozească până şi pe membrii S.S.-ului german. Majoritatea victimelor au fost reprezentate de sârbi (bărbaţi, femei şi copii). Un raport al Washingtonului din 1943 cifrează crimele împotriva sârbilor de pe întreg teritoriul iugoslav la peste 600.000 de morţi. [7]


Un element specific luptelor din Iugoslavia a fost reprezentat de ciocnirile dintre armatele de ocupaţie şi diferite grupări paramilitare. Divizarea teritoriului şi ocupaţia germană au determinat apariţia a două tipuri de astfel de grupări: cea a cetnicilor (naţionalişti conduşi de sârbul Draža Mihailovici) şi cea a partizanilor comunişti (conduşi de croatul Iosip Broz Tito). Dacă obiectivele primilor erau reprezentate de crearea unei Serbii Mari, ideile partizanilor comunişti urmăreau eliberarea întregului teritoriu iugoslav.

Deşi la început statele occidentale au urmărit susţinerea cetnicilor, partizanii lui Tito au devenit favoriţii puterilor occidentale îndeosebi spre sfârşitul anului 1943. Pe lângă argumentele refacerii unui status-quo antebelic, chiar şi sub o conducere comunistă, decizia Angliei şi Statelor Unite de a îl susţine pe Tito a fost întărită de colaborările lui Mihailovic cu trupele de ocupaţie germane şi italiene (se pare că prioritatea acestuia din urmă o reprezentau răfuielile cu mişcările ustaşilor croaţi şi chiar cu partizanii lui Tito).

5. Regimul lui Tito

Meritul ce i-a adus popularitatea lui Tito a fost reprezentat de eliberarea întregului teritoriu prin forţe proprii. Nu au lipsit nici de această dată atrocităţile comise împotriva foştilor colaboratori ai regimului lui Ante Pavelic. La sfârşitul războiului, Iugoslavia renăştea sub o autoritate comunistă. Unul din principiile ce au stat la baza formării noului stat a fost cel al „Unităţii şi frăţiei!”. Noua împărţire a Iugoslaviei într-o republică federativă dezavantaja populaţia sârbească ce lăsa numeroase zone locuite majoritar de sârbi pe teritoriul Croaţiei şi Bosniei.

În acelaşi timp, Serbia, ca parte a Iugoslaviei, era singurul stat ce cuprindea pe teritoriul ei două entităţi autonome: Kosovo (locuit majoritar de albanezi) şi Voivodina (cu o populaţie mixtă formată din sârbi, maghiari şi români). În memoriile sale, liderul comunist Milovan Djilas menţionează că, la un moment dat, un alt lider comunist iugoslav Moša Pijade, de naţionalitate evreu, întors din Croaţia cu diverse statistici a cerut autonomie pentru zonele majoritar sârbeşti din Krajna şi Slavonia Orientală. Croatul Tito s-a opus proiectului. În cele din urmă a prevalat argumentul conform căruia sârbii şi croaţii nu ar fi atât de diferiţi încât să se producă o nouă împărţire teritorială. Zarurile disputelor etnice din anii ’90 erau astfel aruncate! [8]

Cu toate că Tito a reuşit să menţină cu o mână de fier ordinea în cadrul Republicii Federale, la începutul anilor ’70, manifestaţiile naţionaliste reapar odată cu fenomenul cunoscut sub numele de „primăvara croată”. Fenomenul este marcat printr-o serie de proteste ale intelectualilor faţă de ideea de hegemonie a sârbilor. Deşi conducătorii mişcării au fost pedepsiţi, Constituţia din anul 1974 introducea o serie de noi modificări ce favorizau ideea de scindare. Se menţiona în continuare poziţia lui Iosip Broz Tito în fruntea statului pe tot timpul vieţii, însă se prevedea (pentru mai târziu) aplicarea principiului rotaţiei anuale a conducerii între membrii republicilor. Fiecare dintre republicile şi provinciile autonome desemna câte un reprezentant în preşedinţia colectivă a statului. Celor opt li se adăuga în mod obligatoriu, ca membru de drept, preşedintele Ligii Comuniştilor din Iugoslavia, care, până la moartea sa, a fost în mod permanent Tito. [9]

În acelaşi timp, autonomia republicilor a fost atât de mult mărită, încât nici poliţia şi nici serviciile secrete nu puteau să acţioneze dincolo de graniţele unei republici decât cu aprobarea organelor politice ale celeilalte. [10] Federaţia începea să aibă mai degrabă caracteristicile unei confederaţii. Moartea liderului la 4 mai 1980 a accentuat tot mai mult diferenţele.

6. Criza economică a anilor ’80 şi renaşterea naţionalismului

Anii ’80 au fost reprezentaţi de o situaţie de criză majoră atât la nivel politic cât şi la nivel economic. Dificultăţile economice au determinat preocuparea conducătorilor comunişti ai fiecărui grup pentru legitimarea sursei propriei puteri. Putem observa astfel diferenţe semnificative între nordul şi sudul ţării: la cele două extremităţi se aflau prospera Slovenie, iar în centru, la antipol, provincia Kosovo. În timp ce Kosovo producea 2,5% din produsul total al Iugoslaviei, mica Slovenie producea aproximativ 15%. Bunei ocupări a forţei de muncă din Slovenia i se opunea lipsa locurilor de muncă din Kosovo unde 27% din populaţia aptă de muncă nu lucra. [11]

Aşa cum era de aşteptat, crizei economice i-a urmat şi o criză politică,  ce a determinat ajungerea în fruntea Statului iugoslav, a unor lideri cu viziuni extremiste. Aceste viziuni au fost îmbrăţişate atât de liderul iugoslav de origine sârbă Slobodan Milošević, cât şi de viitorii lideri ai Croaţiei şi Bosniei, Franjo Tuđman şi respectiv Alija Izerbegović.

Slobodan Milošević a reuşit să ajungă în fruntea forţelor sârbe în umbra liderului şi bunului său prieten Ivan Stambolić. Astfel Milošević, ca persoană de încredere, a ocupat iniţial funcţia de preşedinte al Comitetului Ligii Comuniste din oraşul Belgrad. A fost numit în funcţie în aprilie 1986, succedându-l pe Stambolić, care a devenit Preşedinte al Partidului Comunist din Serbia. Treptat, Milošević va reuşi să îi succeadă acestuia din urmă atât în funcţia de Preşedinte al Partidului Comunist din Serbia, cât şi în funcţia de Preşedinte al Serbiei. Deşi iniţial a fost un important critic al naţionalismului, intervenţia sa în tensiunile naţionaliste din Kosovo a reprezentat scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. Susţinerea naţionalismului sârbesc în provincie a fost puternic criticată de succesorul său în fruntea Comitetului Ligii Comuniste din Belgrad, Dragiša Pavlevic. Printr-o lovitură de putere, Milošević îl destituie, acuzându-l de radicalism albanez. În acelaşi timp îşi dă demisia şi vechiul său prieten Stambolić. Drumul spre putere era deschis. La data de 28 martie 1989, Adunarea Naţională a Serbiei a amendat constituţia pentru reducerea autonomiei în Kosovo şi Vojvodina. Tensiunile erau în creştere şi în restul republicilor iugoslave.

Franjo Tuđman a fost combatant în trupele de partizani ale lui Tito şi a devenit la începutul anilor ’90 artizanul Croaţiei independente. De remarcat că în 1971 a fost unul dintre principalii membri ai fenomenului primăverii croate. Arestarea sa a fost urmată de o eliberare la sugestia marelui lider. Odată ajuns la putere, Tuđman a urmărit o promovare rapidă a simbolurilor statului fascist din 1941, precum şi a onomasticii topografice, a manualelor, sistemului de învăţământ şi a reacţionat agresiv la tentativele secesioniste ale sârbilor din Krainja şi Slavonia Orientală. Pregătirea independenţei croate a fost susţinută din plin de către Germania şi Ungaria, atât datorită relaţiilor privilegiate pe care croaţii le-au avut cu monarhia austro-ungară cât şi a unor interese economice ale celor două ţări privind accesul la Mediterana. Exporturile de arme occidentale către Slovenia şi mai ales Croaţia prin Ungaria au fost urmate de recunoaşterea şi susţinerea independenţei noilor state de către Germania.

Alija Izerbegović a reprezentat o figură controversată, numărându-se printre susţinătorii unui fundamentalism politic musulman. Născut în 1925, Izerbegović a făcut parte în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din detaşamentele musulmane organizate sub egida S.S. În 1968, musulmanii din Bosnia au obţinut din partea lui Tito recunoaşterea ca naţiune distinctă, urmărindu-se câştigul simpatiei ţărilor arabe şi atragerea acestora în Mişcarea de Nealiniere. Mâna forte a dictatorul iugoslav nu a permis pe teritoriul său manifestarea unui fundamentalism. Liberalizarea din anii ’80 însă a dat ocazia elaborării de către Izerbegović a lucrării: “Islamul între Est şi Vest”.  La scurtă vreme, Guvernul federal îl condamnă la închisoare fiind acuzat că încearcă transformarea Bosniei în stat islamic. [12]

Un alt motiv plauzibil, evidenţiat de celebrul regizor Emir Kusturica, care a favorizat izbucnirea războiului a fost reprezentat de comerţul cu arme practicat de Iugoslavia încă din timpul lui Tito. Acestea au ajuns la începutul anilor ’90 în mâna unor grupări paramilitare. În autobiografia sa Kusturica menţionează o întâmplare din Sarajevo-ul natal:

“Nu ştiam cum îţi ajung războaiele în pragul uşii. Dar în 1990, am avut o întâlnire care a fost un fel de preambul pentru războiul ce avea să vină. Într-o zi un musulman, Omerović, din cartierul de sus din Visoko s-a apropiat de mine pe când cumpăram pâine la piaţă.
-          Eşti prieten cu Vampo? Se referea la un aventurier care ţinea o cafenea în centru la Visoko şi care semăna cu un vampir pentru că avea faţa arsă după un accident de maşină.
-          Da.
-          Vampo mi-a spus că eşti interesat de nişte jucării pe care le colecţionez, a continuat el pe un ton conspirativ. L-am privit tulburat.
-          Am nişte kalaşnikovuri, frăţioare, gata să pocnească exact ca perele bine coapte mi-a strecurat el la ureche.
Omerović m-a dus la până la el acasă şi am coborât în pivniţa unde, acoperite cu o prelată militară, erau aliniate zeci de lăzi pline cu puşti automate. Tipul ăla cu mutră de ticălos nu glumea.” [13]

În loc de concluzii

Conflictul din Iugoslavia avea toate premisele unui război sângeros. Balcanii îşi merită pe deplin renumele de “Butoiul cu pulbere al Europei”. Elementele expuse mai sus pot fi coroborate cu o hartă etnică a Balcanilor de Vest la începutul anilor 1990. Ce putem observa?


Spre deosebire de cazul Cehoslovaciei, unde s-a păstrat o unitate de monolit în rândul celor două naţionalităţi componente, în cazul Iugoslaviei situaţia era mult mai complicată, harta având caracterul unui mozaic etnic. Teritoriile ce urmau a fi afectate cel mai puternic de război erau cele în care nu exista o majoritate etnică dominantă. Un exemplu ar fi cel al Bosniei, care la rândul ei reprezenta o Iugoslavie în miniatură, cu o majoritate relativă musulmană urmată de o minoritate consistentă sârbă şi o alta ce nu putea fi ignorată de origine croată. Alte posibile zone de conflict erau reprezentate de regiunile locuite în majoritate de sârbi din Croaţia. O excepţie urma să fie provincia Vojvodina, cu o tradiţie habsburgică, unde nu au existat probleme semnificative, deşi exista o majoritate sârbească, precum şi minorităţi din rândul maghiarilor, românilor şi croaţilor.

Cu cât caracterul fostelor republici ale statului iugoslav a fost mai apropiat de un monolit etnic cu atât conflictul de secesiune a fost mai puţin sângeros. Avem astfel exemplul Sloveniei şi al Macedoniei, desprinse în urma manifestării dreptului la autodeterminare. Excepţia a fost reprezentată de provincia Kosovo, unde avem parte de două legitimări, pe de o parte o legitimare albaneză ce are ca argument irefutabil majoritatea etnică şi o legitimare identitară sârbă ce îşi are baza în istoria, tradiţia şi rezistenţa acestui popor în faţa agresiunii otomane. Ciocnirea celor două argumente urmate de implicarea Rusiei şi a Statelor Unite au determinat dezvoltarea în regiune a unui conflict îngheţat, fără o soluţionare în viitorul recent.

Un alt astfel de conflict este reprezentat şi de situaţia Bosniei Herţegovina. Divizarea statului pe baza acordurilor de la Dayton este mai degrabă o soluţie de compromis. Astfel, am încercat să reliefez rădăcinile celui mai sângeros război pe care l-a avut Europa de la Al Doilea Război Mondial până în zilele noastre. Demersul meu va cuprinde în continuare o analiză a fiecărui conflict ce a dus la destrămarea Republicii Socialiste Federale Iugoslavia.

NOTE

[1] Apud Andrew Baruch Wachtel-Balcanii, O istorie despre diversitate şi armonie,  Ed. Corint,  2016, p. 16
[2] C.I. Christian- Sângeroasa destrămare, Iugoslavia, Ed. Silvy, Bucureşti 1994
[3] Georges Duby, Atlas istoric, Ed Corint, Bucureşti 2015 p. 199
[4] Gheorghe Zbuchea- Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti 2001 p.19
[5] Ibidem p. 44
[6] C.I. Christian op. cit
[7] Apud C.I. Christian, Op. Cit p. 155
[8] Ibidem p. 191
[9] Gheorghe Zbuchea, Op. Cit. p. 110 [10] Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Ed. All, Bucureşti 1992, p.129
[11] Ibidem p. 139
[12] Radu Ciobotea - Război fără învingători, Timişoara, Ed. Meridian 21 Delta, 1998 p. 66
[13] Emir Kusturica - Unde sunt eu în toată povestea asta? Ed. Polirom, Bucureşti 2012, p. 202