⬆

Primele aviatoare ale României: zborul şi prăbuşirea

Autor: Florentina Ţone

Atunci când Smaranda Brăescu – „o codană brunetă şi cârnă, cu aspect de modestă şi timidă şcolăriţă” – efectua primul ei salt cu paraşuta, pe un aerodrom de lângă Berlin, satul de baştină Hănţeşti, din apropiere de Tecuci, o dezaproba în cor:fata lu’ Brăescu – „care de mică avea apucături rele, de băieţoi” – în loc să-şi vadă de-ale ei, sărise „cu umbrela din arioplan”. Păi, treabă de fată era asta? În vara lui 1928, când îndrăzneala Smarandei a intrat în istorie, reacţia contemporanilor, mai cu seamă a acelora din mediul rural, nu putea fi decât asta:în loc să se „liniştească” şi să se facă învăţătoare, câteva fete vor să fie pilote şi paraşutiste;auzi, năzbâtie! Mulţi le-or fi zis, măcar, aşa, în barbă:nişte nebune! Cea mai recentă carte a lui Sorin Turturică, un tânăr istoric împătimit de aviaţie, le are în centrul ei tocmai pe aceste frumoase nebune ale epocii:fete încăpăţânate, îndrăzneţe, care priveau dincolo de timpul lor.„Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţii” se constituie, astfel, într-un exerciţiu scrupulos de recuperare a istoriei primelor aviatoare ale ţării, documentând avântul, luptele, victoriile, dar şi căderea, prăbuşirea, aripile frânte;căci Securitatea comunistă le-a urmărit şi hăituit cu obstinaţie pe curajoase – curajul lor nu era compatibil cu regimul. Hotărât lucru:scrisă cu emoţie, cu înţelegere, „Aviatoarele României...” e una dintre cele mai frumoase cărţi ale începutului de an.

Istoria le-a reţinut ca pe nişte temerare, nişte învingătoare – dar să lupţi cu oamenii, cu epoca şi cu mentalităţile, ei bine, asta n-a fost deloc simplu. În realitate, povestea lor, a primelor aviatoare ale României, a fost, cel puţin în primă fază, alcătuită dintr-un lung şir de audienţe la mai marii zilei şi ai aviaţiei. Iar reacţiile acestora, dar şi ale contemporanilor, au fost de toate felurile – însă cu acelaşi mesaj:„...vezi-ţi, domnişoară, de şcoală, dacă eşti şcolăriţă, sau de funcţie, dacă eşti angajată de undeva”, „Preţuieşte sfaturile mele şi cred că vei recunoaşte mai târziu, când te vei mai linişti, că numai spre binele dumitale am vorbit”, „oricât ar fi tăria fizică a unei femei, totuşi va rămâne întotdeauna inferioară bărbatuluidin pricina unei sensibilităţi care o împiedică să-şi domine nervii”.

Factorii de decizie din aviaţia românească erau categorici:„ţara nu are avioane de izbelişte”. Era, deci, nu greu, ci foarte greu pentru o fată să cucerească cerul în primele decenii ale secolului XX. Aşa că, în debutul volumului, autorul, Sorin Turturică, se pune (aparent) în papucii celor exasperaţi de tentativele doamnelor şi domnişoarelor de a zbura;şi, prin aceasta, lasă să se înţeleagă şi de ce anume a fost nevoie de un astfel de volum recuperator:„Femeile României interbelice merseseră prea departe cu emanciparea. Doreau, nici mai mult, nici mai puţin, să piloteze avioane sau să sară cu paraşuta. Să facă ceea ce doar unii bărbaţi – cei adevăraţi îndrăzneau! Desigur, era o diferenţă clară ca lumina zilei:eierau curajoşi, eledoar inconştiente. Dar eleaveau noroc. Venise secolul al XX-lea şi lumea nu mai era la degetul mic al purtătorilor de pantaloni. Aproape că nu mai exista domeniu în care femeile să nu-i concureze pe bărbaţi. (...) Îngrădirile bărbaţilor alimentau frustrarea multor femei;reuşitele femeilor alimentau frustrarea multor bărbaţi. Şi eise întrebau:la urma urmei, ce doreau elesă demonstreze? Destul de mult! Eleerau egale cu ei, iar prin ignorarea acestui adevăr, timp de secole omenirea renunţase la jumătate din potenţialul ei”.

Smaranda ştie ce vrea:să devină pilotă

N-am început întâmplător prezentarea acestei cărţi cu figura Smarandei Brăescu;într-un volum doldora de fete curajoase, de portrete detaliate, istoria Smarandei e axul, tulpina. Fata născută la Hănţeşti, în 1897, într-o familie de plugari cu nouă copii, e atotprezentă în volum, ca un personaj care calcă hotărât prin istoria feminină a aviaţiei;un personaj inedit şi misterios deopotrivă, căci nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după 1946, nu îi cunoaştem cu certitudine sfârşitul. Celelalte părţi ale vieţii sale – doldora de recorduri, de premiere, de curaj – pot fi reconstituite însă cu uşurinţă:Smaranda a fost una dintre vedetele presei româneşti (şi internaţionale) interbelice. Şi ce fată veselă, frumoasă – e evident din fotografiile de la finalul cărţii:codana brunetă, cu gura până la urechi, în costum popular, la bordul unui Messerschmitt sau decorată de Carol al II-lea cu Ordinul Naţional „Virtutea Aeronautică”. Şi-atunci e clar de ce tot ea, Smaranda, e aleasă de autor să închidă volumul:„Smaranda Brăescu a fost cea care a reuşit să se definească (şi, involuntar, să le definească şi pe celalte aviatoare din generaţia ei), atunci când, prin anii 1930, a fost întrebată care este secretul succesului ei. A răspuns simplu:«Niciodată nu m-am întors din drum!»”.

Iar drumul şi l-a ales singură, când avea în jur de 15 ani:a văzut un avion zburând – pe cel al lui Gheorghe Negrescu, care efectua un raid de la Bucureşti la Bârlad – şi şi-a propus să devină pilotă(aşa cum se spunea în epocă). Desigur, asta nu s-a întâmplat imediat;şi nici uşor:abia în 1923, când avea 26 de ani, a zburat Smaranda pentru prima oară, la aerodromul unei şcoli de zbor pentru cadrele militare, înfiinţate la Tecuci după Primul Război Mondial;l-a însoţit în aer pe sublocotenentul Dumitru Naidenescu. Însă în ciuda insistenţelor ei de a fi lăsată să frecventeze cursurile şcolii, pentru obţinerea unui brevet de pilot – şi în ciuda recomandării cu care se prezentase la comandant, acesta a expediat-o frumuşel la Bucureşti, la „organele superioare”:astfel, „la mai bine de un deceniu şi jumătate de la primele brevetări ale femeilor ca aviatoare în Occident şi în Rusia, o româncă nu putea să obţină brevetul în ţară! La originea acestui minus nu putea sta doar atitudinea rigidă a unor factori de decizie din mediul militar, unde unei femei îi era imposibil să acceadă (aşa erau regulamentele!), ci şi dezavantajul de a nu avea o reţea dezvoltată de şcoli civile de pilotaj”.

România devenea a patra ţară europeană care avea o paraşutistă

În aceste condiţii, Smaranda cea încăpăţânată pleacă la Paris, să urmeze cursurile unei şcoli de zbor. În fond, Franţa fusese prietenoasă cu româncele:Elena Caragiani, fiică de medic şi licenţiată în drept, obţinuse la Aeroclubul Franţei brevetul de pilot nr. 1591, din 6 februarie 1914, devenind, astfel, prima aviatoare cu acte în regulă a României. Iar Elena se născuse şi ea tot la Tecuci, într-o familie de aromâni;iar Tecuciul a intrat în istoria aviaţiei feminine româneşti, de vreme ce-a dat ţării şi prima aviatoare (Caragiani), şi, vom vedea, prima paraşutistă (Brăescu).

O paranteză e necesară aici:Smaranda Brăescu va obţine brevetul de paraşutist nu pentru că aceasta ar fi fost dorinţa ei cea mai mare, ci pentru că spera că astfel îi va fi mai uşor să acceadă la statutul de aviatoare. Şi, paradoxal, în câţiva ani va deveni cea mai cunoscută paraşutistă a lumii;deşi, e clar, nu aceasta fusese intenţia ei iniţială. Primul ei salt cu paraşuta – cel care, mediatizat în presa din România, prilejuieşte comentariile dezaprobatoare ale sătenilor din Hănţeşti – are loc la 5 iulie 1928, la un aerodrom de lângă Berlin:„De sus, Smaranda şi-a imaginat pământul ca pe o faţă de masă, pe care erau aşezate pachete de ţigări – hangarele. Abia la al treilea «Springen-Sie!» al lui Heinecke [Otto Heinecke, proiectantul paraşutei – n.r.] şi-a făcut curaj şi s-a aruncat în gol;câteva secunde mai târziu a simţit cum i s-a deschis paraşuta din mătase albă. România devenea a patra ţară europeană care avea o paraşutistă, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia”.

Totuşi, succesul ei e, în egală măsură, şi un eşec:mai marii români ai aviaţiei îi refuză în continuare accesul într-o şcoală de pilotaj. Iar Smarandei îi rămân, pentru moment, doar salturile cu paraşuta la spectacole aeriene din ţară, unde nu e ferită de accidente:ba paraşuta i se agaţă în crengile unui pom (la Cluj), ba un curent de aer o trage înspre apa Dunării (la Brăila), iar ea nu ştie să înoate... În 1930, la Satu Mare, are o premoniţie înaintea saltului:„Nu ştiu ce am, dar tare mă tem că astăzi o să mă culegeţi cu făraşul”. Un vânt puternic, dinspre Răsărit, n-o iartă pe temerară;o târăşte în aer ca pe o jucărie, iar un articol din „Universul” înregistrează coordonatele dezastrului:„Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi zvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, îşi ucisese mireasa”. Din fericire, nu acesta e sfârşitul Smarandei;dar ea stă o vreme în ghips:suferise o dublă fractură de femur, încă o fractură la oasele bazinului şi-avusese şi două coaste rupte. După şase luni de spitalizare, pleacă la Berlin:„Hotărâse să facă performanţă în paraşutism şi a mers în capitala Germaniei pentru verificări şi unele modificări la paraşută în vederea încercărilor ulterioare de a doborî recorduri”.

Doboară recordul naţional şi recordul mondial feminin la saltul cu paraşuta

În ţară, noi strădanii, noi audienţe – şi, într-un final, dreptul de a folosi un Potez XXV al Centrului de Aviaţie al Aeronauticii pentru saltul din 2 octombrie 1931. Un salt care face istorie, de vreme ce Smaranda se aruncă în gol de la nu mai puţin de 6.200 m – doborând atât recordul naţional, cât şi pe cel mondial feminin (de 4.800 m). Cu un ochi în presa timpului şi cu celălalt în manuscrise inedite, Sorin Turturică reconstituie coordonatele saltului care o aşază pe Smaranda în rândul celebrităţilor mondiale:„În acea zi, a decolat cu Potezul XXV, avându-l la manşă pe locotenentul Alexandru Papană. Era îmbrăcată într-un costum de piele, îmblănit, şi avea agăţat de ea barograful, instrumentul care înregistra înălţimea. Alte două avioane au decolat pentru a o însoţi. Dar, pe la 6.200 de metri, acestea au abandonat, unul acuzând probleme tehnice, celălalt – consumul mare de bezină. Smaranda a realizat că dacă sărea în acel moment ar fi doborât atât recordul naţional, dar şi pe cel mondial feminin, care era de 4 800m. Şi-a făcut curaj şi s-a desprins de avionul pilotat de Papană. (...) Coborârea durase 21 de minute. A fost prima ei performanţă, dar şi primul record internaţional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul «Virtutea Aeronautică», clasa Crucea de Aur”.

Aşa se face că atunci când Smaranda Brăescu pleacă în Statele Unite ale Americii, în decembrie 1931, cu intenţia declarată de a doborî recordul absolut la saltul cu paraşuta (deţinut de un american, care se aruncase de la 6.450 m înălţime), reprezentanţii presei de peste Ocean se înghesuie pe puntea transatlanticului Leviathan, doar-doar or smulge o declaraţie, orice declaraţie, de la Smaranda, în chiar dimineaţa în care ajunge la New York. Bazându-se pe rememorările tinerei, jurnalistul Ion Dragomir va recupera câţiva ani mai târziu, pentru „Universul”, povestea acestei prime dimineţi americane:

„Pe punte au năvălit vameşii, agenţii prohibiţiei, poliţiştii. În urma lor venea un roi de fotografi şi reporteri. [...] Patruzeci de obiective fotografice îi pândeau orice mişcare, pe când declanşatoarele ţăcăneau fără întrerupere.

- Zâmbiţi!... Nu zâmbiţi! ... Plângeţi!... Închideţi un ochi!... Scoateţi limba!... Ridicaţi o mână!... Întoarceţi-vă din profil!... Priviţi cerul cu o mină extaziată!... All right! Thank you!

Dar reporterii... este de neînchipuit cantitatea de întrebări tâmpite pe care ştie să ne născocească un reporter american în dorinţa de a obţine subiect pentru un articol senzaţional:

- Vă place guma de mestecat?

- Ce credeţi despre divorţul dintre Mary Pickford şi Douglas Fairbanks?

- Iubiţi pisicile?

- E adevărat că în România există libertate deplină a presei?

Şi alte asemenea nerozii... la care, în fapt, nu eşti obligat să răspunzi în mod precis. Căci, oricum ai întoarce-o, tot una e. Peste două ceasuri, ai să citeşti în toate ziarele americane titluri mari, pe şapte coloane:Smaranda Brăescu nu iubeşte pisicile sau viceversa”.

„Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide!”

De-aici, un lucru e cert:Smaranda nu mai era o anonimă, nici la noi, nici aiurea. Sorin Turturică notează:„Obţinând recordul mondial feminin de înălţime la saltul cu paraşuta, pentru Smaranda Brăescu a început o perioadă de notorietate pe care nicio sportivă din România nu o va mai cunoaşte până la Nadia Comăneci”. Şi-atunci te-ntrebi:noi de ce ştim astăzi atât de puţin despre fata asta, faimoasă în anii interbelici? E drept, comunismul a făcut dispărute aceste poveşti de succes din epoca României regale;dar de ce, la mai bine de două decenii după momentul 1989, nu reuşim/nu vrem să-i scoatem de sub preş pe îndrăzneţi, pe temerari? Cartea lui Sorin Turturică poate fi citită, aşadar, şi în această grilă de lectură – e un semnal de alarmă, un strigăt de atenţie:doamnelor, domnilor, aici sunt nume mari, fete care-au doborât recorduri;e un exerciţiu necesar să le recuperăm poveştile, istoria.

Înapoi la călătoria americană a Smarandei, doldora de obstacole:tânăra vrea să identifice un avion care să se înalţe la peste 7.000 de metri înălţime;şi-abia apoi să sară. Numai că planul ei e dificil, foarte dificil. Smaranda merge la Washington şi la Miami, căutând atât avionul potrivit de închiriat, cât şi-o câmpie întinsă, peste care să se lanseze. E întâmpinată cu simpatie, cu recepţii şi banchete, cu reprezentanţi ai presei care-i înregistrează toate mişcările, dar simte că i se pun beţe în roate. La o adică, recordul mondial în vigoare era deţinut de un american – şi cine-ar renunţa la un record? Sorin Turturică documentează conştiincios epopeea americană a Smarandei, cu tot cu piedici, insistenţe, frustrări:„i s-a spus că nu poate sări cu paraşuta, pentru că nu vor avea avioane capabile să ajungă la înălţimi mari;de asemenea, nici la înălţimi mici nu i se recomanda să sară, pentru că ar fi fost compromiţător pentru ea, posesoare a unui record. (...) Românca a început să-i suspecteze pe americani că încearcă să-i zădărnicească visul, în speranţa că îşi vor păstra recordul. A realizat că, de fapt, persoanele joviale care-i vorbeau admirativ nu aşteptau decât să-şi termine banii şi să plece acasă”.

Urmează, în California, mai multe tentative de a bate recordul:la prima încercare, în primăvara lui 1932, i se cere să poarte două paraşute, pentru siguranţă;dar avionul nu ajunge dincolo de 6.000 de metri. Altă încercare, alt avion:acesta ajunge la 6.500 de metri, dar mai sus nu poate (nu vrea pilotul?). Presa americană notează:„Recordul saltului cu paraşuta a rămas tot al nostru. Încercarea Smarandei Brăescu a eşuat”. La 6.800 de metri – în cea de-a treia tentativă – pilotul pretinde că i s-a terminat oxigenul din butelie;la următoarea, se termină oxigenul din butelia Smarandei. Încă o încercare şi avionul ajunge la 7.000 de metri, dar, ce să vezi, „Jos nu se vedea câmpia Sacramento, ci vârfurile întretăiate de prăpăstii şi acoperite de zăpezile seculare ale Munţilor Sierra Nevada”. Pilotul râde şi trage dintr-o sticluţă cu whisky;Smaranda e la capătul puterilor. O ultimă încercare are loc la 19 mai 1932, iar Smaranda aruncă şi o vorbă:se va arunca orice-ar fi, cu sau fără paraşută. Jurnaliştii americani se reped la telefoane:„Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide!”. De data aceasta, pilotul zboară până la limita rezistenţei plămânilor lui – 7.500 de metri – şi leşină;iar Smaranda sare şi intră în istorie. Jurnalistul Ion Dragomir notează într-un articol din „Universul”:„Era gloria deplină”.

Siguranţa îi deschide dosar:„Raportăm că astăzi la ora 17.30 a aterizat la Aeroportul Arad d-ra Smaranda Brăescu, venind din Franţa cu avionul propriu”

Abia acum, la aproape un deceniu de la primele sale încercări, reuşeşte Smaranda să-şi ia brevetul de aviatoare – a treia aviatoare a României, după Elena Caragiani şi Ioana Cantacuzino (prima româncă brevetată în România, la începutul anilor ’30). Smaranda obţine brevetul la 8 octombrie 1932, tot în Statele Unite ale Americii, după ce urmase cursuri de pilotaj pe tărâm american. Acelea au fost însă vremuri dificile pentru Smaranda:îşi cheltuise toţi banii în numeroasele încercări de a doborî recordul mondial la saltul cu paraşuta şi doar o subscripţie publică iniţiată în ţară de „Universul” a mai pus-o pe picioare. Mai departe, românca se angajează într-o nouă aventură:„Presa din ţară anunţa că plănuieşte ca, după obţinerea brevetului, să doboare recordul mondial de înălţime, deţinut în acel moment de Miss Ruth Nichols, care se ridicase la 28.743 picioare (8.761m), apoi să vină acasă traversând în zbor Atlanticul. Poate că Smaranda chiar aşa a gândit, dar mai întâi trebuia să-şi cumpere un avion foarte bun. Iar banii nu-i găsea în America...”

Achiziţionarea avionului – de la o firmă din Anglia – e în sine un autentic film de aventuri, pe care vă invit să-l descoperiţi în volum. Ar trebui să ştiţi însă măcar atât:după ce-l cumpără cu banii jos – de la Banca Naţională a României, de la Primăria Capitalei, de la Ministerul de Finanţe, de la societăţi particulare şi, cealaltă jumătate, de la Subsecretariatul de Stat al Aerului – britanicii refuză s-o lase să ia aparatul de zbor, botezat deja „Aurel Vlaicu”. „Să mai înveţe să zboare” – i se spune aviatoarei consemnate pe aerodrom. Aşa că Smaranda îşi fură propriul avion, în august 1935, şi, după o călătorie cu peripeţii – prin Franţa, Germania condusă de Hitler, Austria – ajunge, la 10 octombrie, la Arad. Iar în dosarul deschis de Siguranţă pe numele ei, inspectorul de Poliţie Porumb notează:„Raportăm că astăzi la ora 17.30 a aterizat la Aeroportul Arad d-ra Smaranda Brăescu, venind din Franţa cu avionul propriu”.

„În realitate, ultima parte a vieţii ei este un mare mister”

Aflăm din volum şi că Smaranda Brăescu a făcut parte, începând din 1942, din Escadrila Albă – o subunitate aeriană sanitară faimoasă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, înfiinţată în cadrul Aviaţiei civile la sugestia prinţesei Marina Ştirbey;rolul escadrilei era acela de a transporta răniţii foarte grav de pe front la spitalele din zona interioară. Iar după 1944 – şi mai cu seamă după 1946 – informaţiile despre Smaranda, de-acum aproape de 50 de ani, se împuţinează până la dispariţie. Ce s-a întâmplat cu ea?

În capitolul intitulat chiar aşa, „Un mare mister”, istoricul Sorin Turturică pleacă de la versiunea prezentată de Vasile Firoiu în cartea sa din 1980, Amazoanele cerului:„Ultima perioadă a vieţii, Smaranda Brăescu o va petrece în familie, în cartierul bucureştean Bucureştii Noi, alături de sora ei şi de nepoate, a căror imaginaţie o va încânta cu povestiri despre minunatele ei performanţe, despre felul cum a reprezentat cu cinste tricolorul român în Europa şi America...”. Aşa să fie oare? Ei bine, nu-i chiar aşa, iar Sorin Turturică e categoric:„În realitate, ultima parte a vieţii ei este un mare mister. Pur şi simplu, nu ştim unde se află mormântul Smarandei Brăescu. Nu ştim nici măcar ce s-a întâmplat cu ea după 2 iunie 1946. Varianta care circulă astăzi despre ultimii ei ani este următoarea:după fraudarea alegerilor din noiembrie 1946, Smaranda a semnat un protest, alături de alte personalităţi. Pentru acest lucru, a fost dată în urmărire, însă niciodată nu a fost prinsă. A fost judecată în contumacie şi condamnată la doi ani de închisoare. Suferea de cancer mamar şi a fost operată în secret, fără succes. A murit la 2 februarie 1948, la o mănăstire din Cluj şi a fost înmormântată sub numele fals de Maria Popescu. Dar dosarul ei de la CNSAS spune ceva destul de diferit”.

Unde e Dosarul 4650?

Cu răbdare şi atenţie, autorul volumului Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţiia făcut muncă de detectiv în arhivele CNSAS, în căutarea ultimilor ani ai Smarandei Brăescu. Întâi de toate, potrivit unei note telefonice semnate de Alexandru Nicolschi, cea mai cunoscută paraşutistă a lumii în anii interbelici fusese dată în urmărire generală încă din 20 iunie 1946, cu jumătate de an mai devreme decât se crede:„În caz de aflare, va fi arestată şi înaintată Direcţiunei Generale a Poliţiei, Corpul Detectivilor, sub sigură pază, anunţându-se telefonic”. Turturică aşază ordinul în context:„Smaranda era căutată pentru implicarea ei într-o acţiune anticomunistă. Câţiva tineri ofiţeri paraşutişti cu experienţa frontului au dorit să se pună la dispoziţia Partidului Naţional Ţărănesc în vederea unei acţiuni de amploare pentru răsturnarea regimului comunist”. Întâlnirile complotiştilor au fost date însă în vileag, iar declaraţia lui Mihai Ţanţu, căpitanul paraşutist arestat, lămureşte că Smaranda era amestecată în această acţiune.

Potrivit aceloraşi documente ale Siguranţei, în iulie 1946, Smaranda era protejată de Ella Negruzzi, prima avocată pledant din istoria României;iar sora Ellei, Ana Racoviţă, o ascundea pe aviatoare la via ei de lângă Iaşi. Smaranda a trecut, se pare, prin mai multe ascunzişuri din Moldova – vii, mănăstiri, gospodării de preoţi, mereu cu agenţii pe urmele ei. Potrivit Siguranţei, la 22 noiembrie 1947 s-ar fi aflat la Bucureşti, aşteptând să plece din ţară;iar la 21 februarie 1948, la trei săptămâni de la presupusa ei moarte, Siguranţa credea că ar fi plecat deja în America. O notă din octombrie 1948, identificată de Sorin Turturică în aceleaşi arhive ale CNSAS – o notă a Securităţii de-acum – contrazice informaţia de mai sus:nu, Smaranda nu fugise încă în America;„se ascunde la o mănăstire de maici catolice din Timişoara. Informaţia parvine de la călugărul Buzan Iosif, originar din comuna Rotunda, judeţul Roman, care a fost prin regiunea Beiuş-Transilvania”. Un ultim document privind-o pe Smaranda – o notă-extras dintr-un Dosar nr. 4650, anume dedicat aviatoarei – arată:„Din materialele aflate la dosar rezultă că Brăescu Smaranda – fost pilot – a participat pe frontul antisovietic. Din unele materiale rezultă că a participat cu avionul care era proprietatea sa. Aceasta a fost condamnată la 2 ani pentru participarea la acţiunile duse în organizaţia «Sumanele negre». În prezent se află în poziţia de fugară în Franţa (08.04.1965). Nu rezultă dacă a executat condamnarea”.

Cu această notă, încercarea de reconstituire a portretului Smarandei Brăescu se încheie;iar Sorin Turturică îşi asumă eşecul identificării acelui dosar lămuritor, deschizând însă drumul pentru cercetări ulterioare:„Din acest document reiese că, în anii 1960, Smaranda Brăescu, care se apropia de vârsta de 70 de ani, se afla în Franţa. Acolo era urmărită şi rezultatul filajului era consemnat într-un dosar care a avut cel puţin 41 de file. Însă efortul autorului acestei cărţi de a descoperi Dosarul 4650 a rămas, deocamdată, sortit eşecului. Aşadar, unde se află astăzi rămăşiţele cele mai cunoscute sportive din Regatul României? Iată un mare mister...”

Diva din Transnistria:Irina Burnaia

Desigur, aceasta nu e o carte (doar) despre Smaranda Brăescu. Aviatoarele României... recontituie, detaliat, cu acribie, sumedenie de istorii ale fetelor care au vrut să cucerească cerul în prima parte a secolului XX şi în anii interbelici, intrând, astfel, în istoria aviaţiei. Câţi dintre noi ştiu, de pildă, că sora lui Aurel Vlaicu, Valeria – în vârstă de 5 ani în 1909 – ar putea fi prima dintre românce care a zburat, ce-i drept cu un planor, ridicat în aer deasupra izlazului din satul transilvănean Binţinţi? Aurel, zis şi Orel, avea 27 de ani pe-atunci, era inginer mecanic şi voia să realizeze o „maşină de zburat”;aşa că a meşterit cu fratele Ion un planor – sătenii îl numeau „pasărea” – şi l-a scos pe izlaz pentru încercări. Ca să se înalţe, „pasărea” era fie trasă de cai, fie de nişte flăcăi din Binţinţi. La aproape 70 de ani, Valeria va rememora îndrăzneala în faţa jurnalistului Vasile Firoiu:„...într-o zi am ajuns, plângând şi zbenguindu-mă, chiar lângă fratele meu, badea Orel, şi l-am rugat să mă lase să zbor şi eu. El m-a prins cu amândouă mâinile şi, înălţându-mă până la faţa sa, m-a sărutat şi m-a aşezat pe scăunelul din mijlocul trupului păsării. (...) M-a legat fedeleş, să nu cad cumva, mi-a strâns băsmăluţa, înnodându-i capetele sub bărbie. (...) Şi s-au pus pe alergat flăcăii, iar eu, zgâlţâită, m-am simţit de parcă m-aş fi aflat într-o luntre pe apa Mureşului. Pluteam. Jos îi vedeam pe ai mei mici, aşa cum nu-i mai văzusem niciodată până atunci”. Deznodământul poveştii? „Atunci s-a apropiat tata, care, cu biciul în mână, a dat să-i lovească, fie pe Ion, fie pe Orel, pe care apuca să-i nimerească, strigându-le de parcă-l aud şi-acum:Fugiţi, nebunilor, că-mi ucideţi copila!”

Şi câţi dintre noi ştiu povestea faimoasei Irina Burnaia, a patra aviatoare a României şi campioana bârfelor în interbelic, date fiind relaţiile sentimentale şi îndrăznelile ei? Într-un capitol intitulat chiar aşa, „Diva din Transnistria”, Sorin Turturică documentează atent viaţa tumultuoasă a Irinei, oprindu-se şi asupra unei perioade aproape cu totul necunoscute din istoria aviatoarei:„Tot ce se ştie despre Irina Burnaia se opreşte pe la 1937-1938. Nu s-a scris aproape nimic despre viaţa ei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a fost cât se poate de controversată. La începutul războiului a plecat pe front cu o escadrilă de legătură (Escadrila 117). Însă după câteva luni a devenit amanta guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, pe care l-a învârtit pe degete. Iar el a iubit-o mult! La ordinul său, fabrica de ţigări de la Odessa a scos pachete marca Irina Burnaia”.

Comunismul:ani de hăituieli şi de zbucium

Cele mai tulburătoare istorii pe care le conţine volumul privesc însă zbuciumul acestor glorii ale aviaţiei româneşti după instaurarea comunismului în România. Poveştile lor de curaj, implicarea lor în transportul răniţilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ca membre ale Escadrilei Albe, nu sunt compatibile cu regimul;aşa că oamenii Securităţii le hăituiesc constant pe eroine, le trimit în închisori, la Canal, în domiciliu obligatoriu, şi vor apoi să le atragă, sub imperiul fricii, în plasa de informatori. Ultima parte a cărţii se citeşte greu – şi nu pentru că autorul şi-ar fi pierdut dintr-odată fluenţa povestirii, ci pentru că e teribil să vezi cum personajele centrale ale aviaţiei feminine interbelice au fost reduse la tăcere, la condiţia de oameni fricoşi şi izolaţi. Atunci când, în 1957, se încearcă recrutarea Virginiei Duţescu, după ce fosta aviatoare trecuse pe la Jilava, Văcăreşti, Mislea, dar şi pe la Canal, ofiţerii Securităţii se pregătesc să-i exploateze toate slăbiciunile. Portretul e înfiorător de trist şi te ajută să înţelegi unde se ajunsese:„Este demn de remarcat faptul că Virginia Duţescu-Abeles este o femeie fricoasă, fapt ce o determină să fie prudentă în orice activitate a ei, cât şi în relaţiile cu alte persoane. Acest lucru îşi are explicaţia în faptul că ea, timp de peste 8 ani afost mereu hărţuită de organele noastre pentru activitatea sa. De multe ori – afirmă ea – nici nu iese din casă de frică să nu fie urmărită, deoarece ştie că este în atenţia organelor Securităţii. În ultima vreme a căzut în mania religioasă, frecventând des bisericile, unde caută îndurare în legătură cu situaţia ei. (...) Are o mare teamă de organele de securitate, având impresia (împărtăşită) că situaţia ei depinde numai de aceste organe. (...) Recrutarea numitei Duţescu Virginia-Abeles se va face prin reţinerea sa în secret timp de 24 de ore şi aducerea ei la sediul M.A.I. Menţionăm că în [ceea] ce priveşte acoperirea lipsei sale de acasă, acest lucru nu va fi necesar, deoarece sus-numita, domicillind singură şi trăind aproape izolată, nu dă socoteală nimănui despre acţiunile ei”. După 40 de ore de „prelucrare”, Virginia va semna angajamentul – cu numele de cod Dinu Florica – dar nu va oferi nicio informaţie utilă Securităţii:va lipsi de la întâlniri, se va interna în spital sub diferite pretexte, aşa că va fi abandonată ca informatoare;cum abandonată va fi, după şase luni de la recrutare, şi Mariana Drăgescu:„informatoarea Antonia nu a furnizat niciun fel de material”.

La final (de volum şi de prezentare), o fotografie înduioşătoare:Marina Ştirbey-Brâncoveanu, pe o băncuţă, cu mâinile pe genunchi, la Mănăstirea dintr-un Lemn, în 1992, pe când avea 80 de ani. Prinţesa aviatoare – care reuşise să plece din România în 1964, cu familia, în urma unei ample operaţiuni diplomatice, care o implicase până şi pe Regina Elisabeta a Belgiei – se întorsese în ţară, cu prilejul canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Citeşti că atunci, în 1992, Marina Ştirbey a căutat-o, printr-un anunţ în „România Liberă”, pe Mariana Drăgescu;iar revederea doamnelor „care nu s-au întors niciodată din drum” a fost emoţionantă, cu sumedenie de poveşti şi amintiri din vremea României regale.

Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţii