Povestea prefectului care l-a primit pe ultimul Țar la Constanța

Autor 12905 vizualizări


Constanța, duminică 1 iunie 1914. Încă din zorii zilei orașul se afla într-o stare de efervescență în așteptarea unui eveniment unic nu doar pentru istoria locală, ci și pentru cea națională:vizita familiei imperiale ruse. Prima vizită a unui conducător al Imperiului țarist în România, în chiar ajunul izbucnirii Marelui Război, și ultima vizită a Țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale în afara granițelor Rusiei înainte de tragicul lor sfârșit din 1918. 

Mii de oameni, locuitori ai urbei alături de cei veniți din întreaga țară, se îndreptau spre port, pentru a fi martori oculari ai acestui moment de neuitat. Ziariștii se aflau și ei la datorie încă de la ora 8 dimineața, ocupându-și locurile rezervate în pavilionul regal, dincolo de cordonul de polițiști și de jandarmi. Vasul imperial era așteptat pe mare de șase vase românești în frunte cu bricul „Mircea” și în aer de șase aeroplane, sosite special de la București, care executau impresionante acrobații, spre deliciul mulțimii adunate în port.

După ora 9 au început să sosească, în automobile, oficialităţile – în frunte cu prim-ministrul Ionel Brătianu și cei doi înalți demnitari ruși, ministrul de Externe Serghei Sasonow și baronul Vladimir Frederiks, ministrul Curții Imperiale. În jurul orei 10, familia regală se afla în pavilionul regal, privind cum yahtul imperial „Standard” se apropia de port. 

La debarcare, Țarul și familia sa au fost întâmpinați de către Regele Carol și familia regală română, iar primarul orașului, Virgil Andronescu, a oferit înalților oaspeți, pe o tavă de aur, tradiționala pâine cu sare. După prezentarea oficialilor români și a soțiilor acestora, cei doi suverani s-au îndreptat către catedrala orașului, unde a avut loc o slujbă de Te-deum. La ora 12, Regina a oferit, în pavilionul ei, un prânz familiei imperiale, iar prim-ministrul I. Brătianu un dejun ministrului Sasonow la Cazinou, unde a avut loc și o conferire reciprocă de decorații între partea română și cea rusă. La ora 16, pe yachtul „Standard”, Ţarul a oferit un ceai Regelui Carol I, membrilor Guvernului și unor politicieni de marcă ai vremii, precum Al. Marghiloman, Take Ionescu sau I. Lahovary. A urmat, la ora 17:30, defilarea trupelor, condusă de însuși Regele Carol, în fața pavilionului amenajat lângă Cazinou. Vizita s-a încheiat cu dineul de gală oferit de suveranul nostru în onoarea înalților oaspeți, într-un splendid pavilion al Palatului regal din oraș, amenajat de arhitectul Petre Antonescu. La final, în acordurile fanfarei, familia imperială, condusă de cea regală română, s-a îndreptat spre yaht, părăsind portul Constanța în jurul orei 23:00, în uralele mulțimii adunate în port.

Străbunicul, între participanţi.

Între oficialităţile care au participat la acest eveniment marcant s-a aflat și străbunicul meu Luca Oancea, la acea dată prefect al județului Constanța. După cum aflăm dintr-o amplă cronică apărută în ziarul „Adevărul” în ziua de 3 iunie a acelui an, el a fost prezent la toate momentele importante ale înaltei vizite:la întâmpinarea familiei imperiale, la dejunul oferit de Ionel Brătianu, unde a primit o importantă decorație, la ceaiul oferit de Țar pe yahtul său și servit chiar de Marile Ducese, precum și la dineul de gală oferit seara de Rege în onoarea înalților oaspeți. 

Dobrogean prin naștere, născut fiind la Hârșova pe 14 octombrie 1859, Luca Oancea provenea dintr-o mare familie de mocani originară din Săcele. Astăzi un municipiu situat în imediata vecinătate a orașului Brașov, localitatea Săcele, atestată documentar încă din sec. al XIV-lea, era alcătuită în trecut dintr-o salbă de patru sate, azi cartiere ale orașului, așezate între Valea Timișului și Tărlung pe o distanță de circa 7 km – Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung – la care se adăugau satele învecinate:Târlungeni, Purcăreni și Zizin. Principala ocupație a românilor săceleni era păstoritul transhumant, aceștia formând împreună cu moroenii din zona Branului ramura bârsană a mocănimii. Ei practicau transhumanța amplă, care se desfășura cu o ritmicitate astronomică și care presupunea deplasarea anuală cu turmele pe distanțe foarte mari, în diverse zone:Țara Românească, Bugeacul Basarabiei, Dobrogea și chiar Bulgaria, Turcia sau Tesalia. 

Mocanii.

Încă dinainte de sec. al XIX-lea, regiunea predilectă de pășunat a mocanilor era Dobrogea, acea „Dacie în miniatură”, cum inspirat o numea Ion Ionescu de la Brad, pentru a sugera mozaicul etnic ce grupa nu doar populații diferite (români, turci, tătari, lipoveni etc.), ci și diverse grupuri românești:mocani (ardeleni), dacieni (băștinași) și cojani (români din Principate). 

Mocanii ardeleni au fost atrași aici de vegetația abundentă, de clima mai blândă în timpul iernii și de permisiva politică fiscală otomană. Imediat după Sfântă Mărie Mare (15 august), ei porneau cu târlele lor din Carpații Meridionali și, urmând anumite trasee în funcție de munții din care coborau (pe valea Teleajenului, pe valea Doftanei, prin Comarnic ș.a.), ajungeau pe linia Dunării, pe care o traversau prin numeroase vaduri, vămi sau carantine, după care se răspândeau în diferite locuri din Dobrogea. Târlele mocănești cuprindeau diverse tipuri de animale (oi, cai, bovine, capre) și erau de regulă stăpânite în asociere de mai mulți stăpâni. Mocanii bogați posedau singuri una sau chiar două târle, ce aveau mii de animale, mânate de către 10-15 tineri păstori aflați în subordinea unui scutar (baci) care se îngrijea de toate nevoile târlei. 

Păstoritul transhumant al mocanilor în Dobrogea a avut multiple implicații nu doar în viața economică, ci și în cea socială, politică și culturală a provinciei și a țării. „Înaintemergători ai unirii tuturor românilor, ei au fost răspânditorii cărților, cântecelor și poveștilor de pretutindeni, ajutând astfel la unificarea graiului și a sufletului românesc. Mocanii au tras drumuri noi prin singurătățile de iarbă ale Dobrogei, au deschis vaduri, au săpat fântâni, au ridicat târle, au întemeieat sate” . 

Luca Oancea și soția sa Mariți (în dreapta),  alături de socrii,  cumnații și cumnatele sale

Luca Oancea și soția sa Mariți (în dreapta), alături de socrii, cumnații și cumnatele sale

Convenția dintre Curtea de la Viena și Înalta Poartă, încheiată în 1855 pentru a reglementa pășunatul păstorilor austrieci (ardeleni) în teritoriile otomane, a determinat, prin restricțiile impuse, începutul sfârșitului. Dezvoltarea agriculturii și creșterea taxelor de pășunat au dat apoi lovitura de grație transhumanței dobrogene, care s-a încheiat în trăsăturile ei clasice curând după 1877. Alipirea provinciei la Regat a inaugurat însă o nouă epocă în istoria ei, de înflorire economică fără precedent, la care mocanii ardeleni au contribuit în mod semnificativ. Părăsind ocupația lor tradițională, ei s-au orientat rapid către alte domenii ale vieții economice:meseriile, comerțul și mai ales agricultura, mocanii devenind cei mai mari proprietari de pământ din această parte de țară. „Nici o altă parte a pământului românesc, în afară de Bărăgan poate, nu datorează Ardealului atâta cât datorează Dobrogea;nici o altă parte a pământului nostru nu este «semănătura» Ardealului în măsura în care este fâșia de pământ de peste Dunăre. Aici în Dobrogea, au făurit Ardelenii cea de pe urmă și una dintre cele mai trainice și semnificative descălecări, din multele pe care le-au făcut pe alte întinsuri românești” .

Dinu Oancea Moroianu – ultimul mocan.

Din ultima generație de mocani săceleni ce au practicat transhumanța în Dobrogea a făcut parte și Dinu Oancea (1820-1897), tatăl prefectului Luca Oancea, odată cu el încheindu-se vechea îndeletnicire a familiei. Bunicul lui Dinu, Spiridon Bunulescu (Bunescu), fusese un econom de vite din Rucărul Muscelului, stabilit prin căsătorie în Bran, care își păștea turmele în Bugeacul Basarabiei. Oancea, fiul lui Spiridon și tatăl lui Dinu, s-a mutat în Săcele (Baciu) și a purtat, ca toți brănenii stabiliți în această localitate, porecla Moroianu, care s-a transmis și fiilor săi. S-a căsătorit aici cu Stanca, fiica bogatului mocan Constantin Moldoveanu, gociman și ctitor al bisericii din Baciu, rămânând văduv de tânăr. Părăsind Bugeacul, a trecut cu toate turmele sale peste Dunăre, așezându-și târla în nordul județului Tulcea, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, unde şi azi o gârlă mică se numește Gârla lui Oancea. Una dintre numeroasele sale stâne era destinată în întregime pomenilor, fiind denumită „stâna calicilor”. În Tulcea a înființat în asociere cu fiii săi o firmă ce desfășura un intens comerț cu vite în Bulgaria. În același timp, împreună cu săceleanul Gh. Roșca, comercializa lână la Galați. A menținut permanent legătura cu Săcele, unde ierna de regulă, păstrându-și calitatea de sudit chesaro-crăiesc (austro-ungar). A murit în 1845, fiind îngropat la schitul Cocoş, ca unul dintre primii ctitori ai acestui așezământ monahal.

Dinu Oancea Moroianu, născut în Baciu, a venit la vârsta de 15 ani la târla tatălui său din județul Tulcea. La moartea acestuia, deținea la Babadag, împreună cu fratele său Ion, 4.500 de oi și peste 200 de cai, cei doi frați fiind considerați de Ion Ionescu de la Brad cei mai bogați mocani din ținutul Tulcei, alături de săceleanul Golea. În 1857 s-a stabilit cu turmele sale în regiunea Hârșovei, păstrând supuşenia austro-ungară încă 20 de ani şi legătura cu Săcele, unde de obicei ierna şi unde i s-au născut cea mai mare parte dintre copii. La finalul războiului de independență, hoardele de turci ce se retrăgeau de pe câmpul de luptă l-au jefuit de toate vitele sale și de atunci a trăit în condiții modeste până la moartea sa. 

Poveste cu tâlc.

Tradiția familiei păstrează o impresionantă poveste despre Dinu și tatăl său Oancea, desprinsă parcă din file de pateric, ce pune în lumină calitatea lor de ctitori ai schitului Cocoș. Pe când era în vârstă de 17 ani, Dinu fusese trimis într-o zi de tatăl său la un măcelar, pentru a încasa o sumă de bani pe niște berbeci. Pe drumul de întoarcere tânărul s-a întâlnit cu un grup de călugări români veniți de la Sfântul Munte. Unul dintre ei i-a destăinuit visul prin care Maica Domnului le poruncea să meargă în ţinutul Tulcei și să caute un loc numit Cocoș, pe care să edifice o mânăstire. Dinu i-a condus pe călugări până la locul cu pricina, pe care se afla o vie, proprietate a unui turc pe nume Horoz (pe româneşte, Cocoş) și le-a dăruit suma de bani pentru achiziționarea locului. În toamna acelui an, Oancea a dăruit călugărilor 200 capre, 400 de oi şi 50 de cai pentru întreținerea lor, iar după un timp le-a construit un mic paraclis din nuiele și chirpici, în care s-a slujit până la construirea bisericii mari de piatră în 1853.

Luca Oancea și soția sa Mariți la Paris

Luca Oancea și soția sa Mariți la Paris

Firea evlavioasă a lui Dinu Oancea transpare nu doar din calitatea sa de ctitor al schitului Cocoș, ci și din căsătoria sa cu Ana, fiica preotului Ioan Verzea, ce aparținea uneia dintre cele mai cunoscute familii de preoți din Săcele, care a dat de-a lungul vremii nu mai puțin de 15 slujitori ai altarului (5 protopopi și 10 preoți). Cel dintâi atestat documentar, la începutul sec. al XVIII-lea, este popa Radu Verzea din Satulung. Un alt popă Verzea, din același sat săcelean, semna în 1761 declarația întocmită cu 60 de ani în urmă de preoții din Scheii Brașovului, împotriva unirii românilor ortodocși cu Biserica Romei. 

Istorii mai mici şi mai mari.

Un reprezentant ilustru al familiei Verzea a fost preotul Radu (cca. 1740-1827) din Satulung, stră-străbunic al prefectului Luca Oancea, care, timp de aproape 10 ani (1817-1826), a deținut funcția de protopop al Brașovului și care, în 1797, a plătit tipărirea la Sibiu a Gramaticii românești alcătuite de protopopul Radu Tempea. 

Una dintre fiicele preotului Radu Verzea a fost bunica maternă a cunoscutului poet și pașoptist Andrei Mureșianu. Un alt fiu, preotul Oprea Verzea, a fost tatăl preotului Ioan Verzea (1801-1877), unul dintre fruntașii mocanilor din Dobrogea la mijlocul sec. al XIX-lea. Pe lângă slujirea preoțească, popa Ioan se ocupa și cu păstoritul transhumant în regiunea Hârșova, deținând la 1845 nu mai puțin de 2.100 de oi, 170 de cai și 80 de vite. Se bucura de mare încredere în rândul mocanilor, încât, în 1850, îl găsim vechil al acestora, delegat să meargă atât la Rușciuc pentru a arenda pășuni direct de la pașa Said Mârza, cât și la Constantinopol, pentru a sesiza Înalta Poartă cu privire la taxele abuzive impuse mocanilor de administrația otomană din Dobrogea. În 1857, la îndemnul viceconsulului austriac, săceleanul Nicolae Țârcă, popa Ioan s-a stabilit în Hârșova împreună cu un grup de mocani (printre care Dinu Oancea, Cosma Bercaru, Zaharia Blebea ș.a.), grup care a pus bazele cartierului Varoș și care a construit biserica românească de aici, al cărei prim slujitor a fost chiar preotul Ioan Verzea. 

Familia viitorului prefect:fraţii şi sora.

Fiica preotului Ioan Verzea, Ana, a avut împreună cu soțul ei Dinu Oancea 12 copii, dintre care șase au murit de mici (cinci fete și un băiat), iar șase au ajuns la maturitate:cinci băieți și o fată, Eliza (cca. 1850-1894), căsătorită cu Matei Papuc, comerciant și agricultor din Hârșova. Cel mai mare dintre frați a fost Ioniță (1847-1901), agricultor și proprietar de pământ, care a deținut și funcția de Președinte al Sindicatului agricol Constanța. Al doilea frate a fost Ieremia (1857-1890), comerciant în Hârșova și membru al Consiliului Județean Constanța, care a făcut parte din delegația ce a prezentat în 1889 Regelui Carol I, Guvernului și Parlamentului un memoriu cu privire la asimilarea Dobrogei la Patria mamă. 

Cel de-al treilea, Costache (1856-1935), a fost cel mai apropiat de Luca Oancea, cei doi fiind asociați în afaceri comerciale și deținând în comun mari suprafețe de pământ în regiunea Hârșovei. Costache a fost membru în Camera de comerț și industrie din Constanța, vicepreședinte al Băncii „Creditul Dobrogei” și senator în Parlamentul României (1914-1918). A fost căsătorit cu Maria, fiica lui Bucur Găitan, un săcelean școlit la Brașov, Blaj și Cluj, „unul dintre rarele exemplare de la țară care citea în limba lor pe autorii latini” . Au avut împreună opt copii, dintre care amintim doar pe următorii:Victoria, căsătorită cu moșierul Aurel Butu, primar al Constanței în perioada interbelică;Constanța, scriitoare, căsătorită cu Virgil Cotovu, director al portului Constanța și Maria, căsătorită cu Aurel Sassu, comerciant de cereale și primar al Hârșovei. 

După Luca (1859-1916), ultimul dintre cei cinci frați a fost Nicolae (1864-cca. 1900), comerciant de cereale și mare proprietar funciar în judeţul Constanța.

Unul dintre cei mai mari moşieri din Dobrogea.

Luca Oancea și-a început activitatea imediat după 1877, în jurul vârstei de 20 de ani, ca notar al comunei Sarai (Hârșova). În asociere cu frații săi Costache, Ieremia și Nicolae, s-a implicat apoi în construirea unui pod de vase peste Dunăre, la Vadul Oii, iar banii câștigați i-a investit în cumpărarea de terenuri agricole. În ajunul Marelui Război deținea, împreună cu fratele său Costache, peste 8.000 de ha în regiunea Hârșova, cei doi frați numărându-se printre cei mai mari moșieri ai județului Constanța și ai Dobrogei. Principala lor moșie se numea Saidia și reprezenta aproape jumătate din imensa moșie Mamut Cuius (10.000 ha), care aparținuse, până în 1871, pașei Said Mârza (guvernator de Silistra, bey de Rumelia și han al Crimeei). Ea fusese achizionată de frații Oancea în jurul anului 1900 de la moștenitorii pașei sau de la terți. Luca Oancea avea aici un conac, cu acareturi și cu moară. O altă moară (cu aburi) și un alt conac deținea și la Hârșova. Proprietățile sale imobiliare mai cuprindeau două impunătoare case la Brăila, respectiv Constanța. 

Eugenia Oancea în 1910

Eugenia Oancea în 1910

Pe vastele sale suprafețe de pământ, Luca Oancea a dezvoltat o agricultură intensă, devenind unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din județul Constanța. În asociere cu fratele său Costache, a pus, în 1901, bazele unei firme pentru comerțul cerealier, numită firma Frații Oancea, cu sediul la Constanța. În 1906 i-au mutat sediul la Brăila, schimbându-i denumirea în firma Oancea &Sassu, după intrarea în afacere a cumnatului lui Costache, I.G. Sassu, Președintele Camerei de comerț și industrie din Brăila. Anvergura afacerilor derulate de frații Oancea poate fi evidențiată prin două exemple elocvente. În februarie 1916, firma lor desfăcea în gara Medgidia 60 t grâu, 15 t orz și 15 t ovăz, destinate exportului în Germania, iar în octombrie același an expediau 70-80 de vagoane cu grâu în gara Constanța, pentru îndestularea populației și a armatei. Această intensă activitate comercială l-a propulsat pe Luca Oancea în funcția de președinte al Camerei de comerț și industrie din Constanța, pe care a deținut-o timp de câțiva ani, între 1890-1902, în timpul mandatului său înființându-se schela (port) de la punctul Oltina. 

Fraţii Oancea şi memorandiştii.

Luca Oancea a fost activ și pe tărâmul activității bancare din județul Constanța. În 1893, la inițiativa și sub conducerea fraților Oancea, s-a înființat Aurora – Societate de economie a comercianților și industriașilor români din județ. În 1899, la Constanța, s-a înființat Banca de Scont, cunoscută din 1921 sub numele de Banca Creditul Dobrogei, a doua bancă locală din Dobrogea după Banca Dunărea din Tulcea (1890). Unul dintre primii președinți ai Băncii de Scont a fost Luca Oancea, ce a deținut acest mandat între 1909 și 1915.

Activitatea sa a fost una extrem de bogată și în domeniul vieții publice și politice dobrogene. În ultimii ani ai sec. al XIX-lea, Luca Oancea va milita activ pentru drepturile românilor de la nord de Carpați. În 1892, fruntașii orașului Hârșova au trimis o telegramă președintelui Asociației universitare din București, în care-și exprimau susținerea față de cauza națională și față de frații lor transilvăneni. Telegrama era semnată, printre alții, și de frații Oancea (Ioniță, Luca și Costache). Doi ani mai târziu, tot la Hârșova, a avut loc o manifestație publică de protest față de procesul intentat de autoritățile maghiare autorilor Memorandum-ului. Aceeași frați Oancea figurează printre liderii acțiunii. Ioniță Oancea este ales președintele adunării, Luca Oancea citește manifestul studenților universitari în „chestiunea fraților asupriți”, iar Costache pleacă la Cluj pentru a asista la proces. 

În 1897, Luca Oancea este ales vicepreședinte al Consiliului general al județului Constanța și va face parte, în trei sesiuni succesive, din delegația Consiliului însărcinată să meargă la București și să prezinte Regelui situația județului. Între 1905-1907 va exercita funcția de președinte al acestui Consiliu. 

În paralel cu activitatea la nivel județean, Luca Oancea va fi și primar al orașului Hârșova (1898-1902), contribuind în mod considerabil la dezvoltarea și modernizarea urbei, pe care a înzestrat-o cu un spital, cu o școală și cu o impunătoare catedrală. Rolul său a fost recunoscut încă din timpul vieții, bulevardul central al Hârșovei primind în 1911 numele „Luca Oancea”. Postum, în 1936, în prezența ministrului Agriculturii Vasile Sasu (rudă apropiată a familiei lui Luca Oancea), în piața orașului a fost dezvelit un bust de bronz în memoria sa, realizat de sculptorul Ioan Faur-Schmidt din București. 

Catedrala.

După cum am menționat mai sus, în 1857, la îndemnul viceconsulului Nicolae Țârcă, se zidise în Hârșova o modestă biserică din chirpici, acoperită cu stuf, al cărei prim slujitor fusese preotul Ioan Verzea, bunicul lui Luca Oancea. În 1904 începe construcția noii Catedrale, cu hramul „Sf. Împărați Constantin și Elena”, după planurile arhitectului Daniel Renard și în antrepriza lui Francisc Leskovar (căsătorit cu o nepoată a lui Costache Oancea). Strângerea de fonduri și lucrările au fost inițiate de către un Comitet ce-l avea ca președinte pe Luca Oancea, președinte onorific pe Scarlat Vârnav și vicepreședinte pe Virgil Cotovu (ginerele lui Costache Oancea). În cinci ani, Catedrala era gata, fiind târnosită în 1909 de către Nifon, episcopul Dunării de Jos, în prezența ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, și a prefectului Scarlat Vârnav. Peste numai câteva luni, lui Luca Oancea i se conferea, prin decret regal, medalia Răsplata muncii pentru Biserică, cl. I, pentru marele ajutor ce a dat la clădirea bisericii din localitate. 

Această medalie avea să fie a doua dintr-o amplă serie menită să evidențieze prolifica și merituoasa activitate publică a lui Luca Oancea. În 1906, pe când era președinte al Consiliului județean, i se conferise Medalia jubiliară Carol I. În anul 1914 a primit nu mai puțin de patru distincții:în aprilie, medalia Bărbăție și Credință, cl. I;pe 1 iunie, cu ocazia vizitei Țarului, Ordinul rusesc Sf. Stanislas, în grad de mare ofițer;în decembrie, medalia Meritul comercial și industrial, cl. I și ordinul Coroana României, în grad de comandor. 

Apogeul şi sfârşitul – amândouă în 1914.

Anul 1914 a reprezentat fără îndoială apogeul carierei publice și politice a lui Luca Oancea. Pe 5 ianuarie era numit prefect al județului Constanța, prin decret regal, la propunerea prim-ministrului Ionel Brătianu. Numirea sa a fost determinată atât de calitățile personale, cât și de faptul că, de câțiva ani, deținea președinția Partidului Național Liberal din județ, care îi datora perfecta sa organizare de la acea vreme . 

În calitate de prefect va participa la pregătirea și la momentele principale ale vizitei familiei imperiale ruse la Constanța. La doar trei zile după înalta vizită, Luca Oancea lua parte la un alt eveniment semnificativ:înainte de a pleca de la Constanța, familia regală română a efectuat o vizită de o zi în Cadrilater, noua provincie anexată în urma Războiului balcanic din 1913. În localitățile parcurse pe traseul către Bazargic, capitala județului Caliacra, Regele și familia sa au fost întâmpinați de sute de preoți, învățători, școlari, militari și mulțimi mari de oameni. În suita regală s-a aflat atunci, alături de ministrul de Interne Morțun și de conducătorul Jandarmeriei rurale, gen. Berlescu, și prefectul Luca Oancea.

La scurt timp după aceste evenimente marcante, viața prefectului Luca Oancea avea să fie curmată brusc de o apendicită perforată. Pe 10 decembrie 1916, în vârstă de numai 57 de ani, se stingea în casa sa din Brăila. După numai două săptămâni, trupele germane aveau să ocupe orașul și, rechiziționând casa, o vor transforma în comandament al ofițerilor. 

Familia prefectului – oameni, destine, istorii.

Luca Oancea a fost căsătorit cu Mariți (1872-1926), fiica săceleanului Sandu Munteanu, mare moșier în Casimcea (jud. Tulcea), și a Stancăi (născută Roșculeț). Au avut împreună zece fete și un băiat, dintre care trei fete și băiatul au murit de mici. Cea dintâi a fost Aurica, căsătorită cu avocatul Orațiu Guliotti, fiul profesorului brăilean Ioan Guliotti, de origine macedoromână din Avdela Pindului. Au avut împreună doi copii (Mirela și Ion). 

A doua fiică, Marioara, a fost căsătorită cu moșierul constănțean, de origine săceleană, Ion Gh. Popa, cei doi neavând copii. Cea de-a treia fiică, Elena, căsătorită cu Nicolae Pană, moșier din jud. Brăila, a murit foarte de tânără de tuberculoză, fără a avea copii. A patra, Eliza, a fost căsătorită cu Ionel Popeea, moșier în zona Hârșovei, care făcea parte din familia episcopului de Caransebeș Nicolae Popea, originară din Săcele. Au avut împreună doi fii (Ion și Tiberiu). A cincea fiică, Aneta, a fost căsătorită cu renumitul profesor universitar G.K. Constantinescu, director în perioada interbelică al Institutului Zootehnic din București și fondatorul zootehniei moderne în România. Cei doi nu au avut urmași. A șasea fiică, Lucia, a fost căsătorită cu doctorul Ermil Constantinescu, cu care a avut o fiică Mariana, absolventă de Medicină cu 10 pe line și moartă de tânără, necăsătorită.

Cea mai mică dintre surorile Oancea a fost bunica mea maternă Eugenia. S-a născut în 1907 la Brăila, în impunătoarea casă a părinților săi aflată în centrul vechi al orașului, la intersecția străzilor Ana Aslan și Școlilor, cunoscută sub numele – „fabricat” ulterior – de „casa cu fantome”. O casă atât de mare, încât micuța Eugenia se plimba cu bicicleta prin salonul pavoazat cu 20 de oglinzi de cristal aduse direct de la Viena. Își amintea cu mare plăcere această experiență la bătrânețe, după cum își amintea și acea zi memorabilă de 1 iunie 1914. Atunci ea, fetița prefectului, fusese luată de tatăl său în pavilionul regal, putând admira de la câțiva pași oaspeții imperiali și gazdele regale. Fiind remarcată de Regina Elisabeta, fusese luată în brațe de aceasta, mângâiată și alintată. 

„Bertha Benz a României”.

Ca toate fetele din înalta societate a acelor timpuri, Eugenia a făcut pensionul, la Galați, la Institutul Notre Dame de Sion, înființat în 1867 de congregația omonimă a călugărițelor romano-catolice. A învățat aici atât de bine limba franceză, iar apoi și-a perfecționat-o într-un sejur prelungit la Paris, încât la bătrânețe găsea cu mai mare ușurință cuvinte franțuzești pentru a se exprima. 

De foarte tânără, marea sa pasiune au constituit-o automobilele și se poate afirma că Eugenia a fost una dintre primele femei cu permis de conducere de la noi din țară, un fel de „Bertha Benz a României”. Nu puteai vedea la tot pasul în perioada interbelică o româncă la volan. În plus, și-a obținut permisul de conducere la numai 16 ani, cu dispensă de vârstă, lucru rar și pentru epoca noastră! Memorabile sunt momentele în care se ducea la conacul familiei de lângă Hârșova, iar sătenii, văzând cum gonea Studebaker-ul prin colbul drumului, având la volan o tânără femeie, rămâneau uluiți, făcându-și cruce și scuipând în sân. La fel de memorabile sunt și cursele de automobile la care participa, luându-se la întrecere cu însuși Principele Nicolae, pe care îl depășea de multe ori. Mai târziu, după ce s-a căsătorit, ea a fost șoferul de serviciu al soțului ei, pe care l-a purtat în toate deplasările lui prin țară. Și încă un detaliu formidabil:după ce a renunțat la Studebaker, Eugenia și-a cumpărat o Skoda, pe care o mai conducea încă la vârsta de 70 de ani. Cu această mașină a parcurs nu mai puțin de 250.000 km, fără reparații capitale, ceea ce i-a determinat pe cei de la firma Skoda să-i acorde în 1961 o diplomă de excelență!

În 1938 s-a căsătorit cu arhitectul câmpulungean Dimitrie Ionescu-Berechet, arhitect șef al Patriarhiei Române timp de peste trei decenii (1930-1963). Cununia religioasă a avut loc în Catedrala patriarhală, în prezența patriarhului Miron Cristea, care, pe atunci, era și regent al Tronului și a fost reflectată în presa mondenă a vremii. Din căsătoria lor au rezultat trei copii. Prima, o fetiță, a murit la naștere din neglijența unui medic grăbit, iar ceilalți doi trăiesc și astăzi (Ion Luca Nicolae și Maria Andreea). 

Fire energică, tenace, persuasivă și extrem de sociabilă, soție devotată, mamă grijulie și bunică iubitoare, sunt câteva dintre calitățile Eugeniei, fata prefectului. A trecut la cele veșnice la finele lui decembrie 1997, la o lună după ce împlinise venerabila vârstă de 90 de ani. A plecat dintre noi acum 20 de ani și, împreună cu ea, a plecat o lume de poveste, populată de figuri remarcabile. Au rămas în urmă documente, fotografii și multe, multe amintiri.

""