Petru Cercel, tinerețea și anii de pribegie

Autor 8237 vizualizări


În vara anului 1545 se naştea Petru, viitorul domnitor, cunoscut in istoriografia românească drept Petru Cercel, al doilea fiu legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, rezultat din casătoria acestuia cu o anume Voica din neamul boierilor de la Slătioare. Împreună cu aceasta, domnul Pătraşcu cel Bun a mai avut o fiică Maria, căsătorită în luna februarie a anului 1555, și doi fii:pe Vintilă, cel care a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp tronul Ţării Româneşti, in anul 1574, şi pe Pătraşcu zis din Cipru, care nu a domnit, dar asemeni fratelui său, Petru Cercel, a fost o persoana extrem de erudită.

Nu trebuie omis faptul că ne aflam în Evul Mediu, o epocă în care domnitorii obişnuiau să aibă mai multe concubine, iar Pătraşcu cel Bun nu avea cum sa facă notă discordantă de la acest fapt banal în acele vremuri. Drept dovadă stau mărturie şi spusele lui Mehmet Paşa atunci când pune la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel, afirmând că „nu putea fi legitim din moment ce zisul Pătraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“. Exemplele sunt multe şi edificatoare în acest sens atât în Ţara Românească, Moldova cât şi în Europa Occidentală. Astfel, pe lângă fraţii şi sora de mama, viitorul domn Petru Cercel a mai avut cu siguranţă o serie întreagă de fraţi şi surori, care nefiind recunoscuţi de domnitorul Pătraşcu au fost consideraţi de către contemporaneitate ca fii ilegitimi. Singurul pe care istoria îl mentionează si îl recunoaşte pănă în momentul de faţă al cercetărilor drept copilul ilegitim al domnitorului Pătraşcu si frate vitreg cu Petru Cercel este Mihai Viteazul.

De unde i se trage porecla de „Cercel”?

Dar să revenim la personajul central.. Pe numele său adevărat Petru Pătraşcu, viitorul domn a fost poreclit Cercel în timpul vieţii sale, nu după un cercel propriu-zis, ci după o perlă mare pe care o purta în ureche (una perla grande nell' che portava orechia), aşa cum este reprezentat în fresca mânăstirii Căluiu din judeţul Olt. Trebuie amintit faptul că în Occident era cunoscut drept Petru Demetriu (Dimitrie), din neamul Demetrianilor (Dimetrianilor), simţind nevoia unui nume de familie ale cărui rădăcini erau adânc împământenite în istoria familiilor domnitoare din Ţara Românească şi cu ajutorul căruia dorea să-şi legitimeze pretendenţa la tron.

Avea sa se semneze Petru Dimitrie doar în timpul pribegiei sale prin Europa, cel mai probabil pentru a demonstra legătura cu miticul ctitor al Ţării Româneşti, Basarab I. Dând dinastiei sale o vechime de peste trei secole, el înţelegea să sublinieze continuitatea puterii cu care fuseseră învestiţi strămoşii săi şi forţa tradiţiei pe care o reprezenta. Bazându-se şi pe acest argument de o importanţă majoră, tânărul principe creştin spera să obţină atât sprijin diplomatic, cât mai ales sprijin financiar de care avea atâta nevoie pentru a cumpăra tronul. Căci aceasta era tradiţia în secolul al XVI-lea, atunci când competiţia pentru domnie se amplifică progresiv pe fondul accentuării dependenţei tărilor române faţă de Imperiul Otoman, care dispunea aproape discreţionar de numirea voievozilor de la nord de Dunăre.

Petru Cercel, fiu legitim sau bastard?

Toate ştirile contemporane, cu excepția uneia, susţin că Cercel a fost fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun. Pentru a susţine această teorie vom enumera câteva informaţii cu caracter oficial. Astfel, dintr-o scrisoare adresată de Petru Cercel regelui Franţei în anul 1579, aflăm că „este principe creştin şi moştenitor direct al Marii Valahii, pe care o cârmuia cu blândeţe tatăl său, Pătraşcu Voevod“. Acelaşi lucru îl susţine şi într-un document emis la data de 20 noiembrie 1583: „Io Petru Voevod şi domnul Ţării Româneşti...feciorul marelui si prebunului Pătraşcu Voevod, nepotul marelui şi prea-milostivului Radu Voevod Călugărul“ . Însuşi Papa Grigore al XIII-lea, într-o scrisoare adresată regelui Fraţei la 15 februarie 1578 îl recunoaşte ca „legitimo succesore“. Iar în Franţa, la curtea regelui Henric al III-lea era recunoscut „adevărat şi legitim prinţ, succesor şi moştenitor în linie directă a străbunilor din statul şi ducatul Tării Româneşti (odinioară regat), în prezent tributar sultanului“. Chiar regele Fanţei, în scrisorile sale de recomandare către Poartă, susţinea în repetate rânduri acest lucru: „...foarte dragul şi iubitul nostru principe al Marii Valachii adevătatul şi legitimul Domn şi Principe ereditar al zisei Ţări, prin succesiunea ereditară a stămoşilor săi şi mai ales a Principelui Pătraşcu Voevod, tatăl său“. În susţinerea acestei teorii mai putem adăuga încă două argumente importante. Unul dintre ele vine din partea lui Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel şi una dintre cele mai apropiate personaje din anturajul său, care susţine că „era Petru fiul lui Pătraşcu Voevod, din sângele familiei imperiale a Paleologilor“. Celălalt reiese dintr-o frază a cronicarului german Heidenstein, care a trăit pe lângă curtea cancelarului polon, Zamoyski, unde se afirmă că Marcu, fiul lui Petru Cercel, era înrudit cu Bălenii, înrudire ce ar fi fost prin Voica, Doamna lui Pătraşcu. Mai mult, faptul că a fost trimis ostatec la Înalta Poartă drept garant al credinţei părintelui lor faţă de puterea suzerană este o confirmare a descendenţei sale legitime, deoarece ca ostatici nu se primeau decât fiii legitimi şi nu bastarzii.

Cu siguranţă au existat în acea perioadă şi voci care au negat cu vehemenţă faptul că Petru Cercel ar fi fiul legitim al domnului Pătraşcu cel Bun, venite probabil din partea unor boieri care susţineau alt pretendent la tronul Ţării Româneşti. Din păcate, mărturiile şi argumentele pe care se bazau aceştia s-au pierdut în negura istoriei, însă, în mod indirect, prin intermediul lui Mehmet Paşa, care afirma la un moment dat că „nu avea cum să fie legitim din moment ce zisul Petraşcu avea de obiceiu zece sau douăsprezece concubine“ şi că fusese ridicat în scaun de facţioşi, ne putem da seama cam pe ce argumente se bazau cei ce puneau la îndoială legitimitatea lui Petru Cercel. Este evidentă intenţia lui Mehmet Paşa, probabil printr-o înţelegere cu anumiţi boieri, de a căuta argumente cât mai credibile pentru a înlătura candidatura lui Petru Cercel de la tronul Ţării Româneşti.

Într-adevăr nici argumentele aduse pentru susţinerea legitimităţii, nu sunt lipsite de subiectivitate, dat fiind faptul că cele mai multe pornesc din informaţiile personale ale celui interesat. Însă, analizând informaţiile pro si contra, concluzia nu poate fi decât una singură, iar aceasta este de partea legitimităţii lui Petru Cercel .

Ostatic la sultan de la zece ani

În ceea ce priveşte anul de naştere al domnului Petru Cercel nu există nici o urmă de îndoială. Cu toate că nu există o mărturie scrisă care să indice clar anul său de naştere, totuşi din analiza informaţiilor de care dispunem până în momentul de faţă a reieşit faptul că principele Petru s-ar fi născut în jurul anului 1545. Se pare că în al doilea an de domnie al tatălui său, în august 1555, Petru a fost solicitat de către Soliman I Magnificul (1520-1566) drept garant al credinţei părintelui său faţă de puterea suzerană. Aproape toate izvoarele concordă în ceea ce priveşte vârsta pe care o avea Petru Cercel în momentul trimiterii sale la Poartă. Conform propriilor mărturii, Petru Cercel a fost trimis la sultan la o vârstă fragedă. În scrisori adresate regelui Henric al III-lea, el scrie că a fost trimis la Poartă „când nu avea mai mult de zece ani“, iar în Senatul venețian declară, la 7 martie 1581, prin intermediul excelenţei sale, Arnaud du Ferrier, ambasadorul Franţei la Veneţia, că „fiind în etate de zece ani a fost trimis de către tatăl său la Sultanul“.

Aceeaşi vârstă este indicată şi într-un raport din data de 25 decembrie 1579 al cardinalului de Granvela, unde menţiona că „şi pe el care era în vârstă de 10 ani l-au trimis la curtea turcului din Constantinopol“. Însă poate cea mai credibilă informaţie referitoare la această chestiune ne este menţionată de către Franco Sivori, care spune că „Alexandru trimise la Constantinopol doi copii, unul dintre care purtând numele tatălui său, era în vârstă de optsprezece ani şi celălalt care este Petru despre care scriu era de zece ani“ . Astfel, dacă Petru Cercel a fost trimis de către tatăl său la curtea din Constantinopol în luna august a anului 1555, şi dacă la acea dată avea 10 ani, aşa cum reiese din majoritatea documentelor, rezultă că în mod sigur s-a născut undeva prin vara anului 1545. De altfel, această dată a naşterii lui Petru Cercel este întărită şi de amintitul raport al cardinalului Granvela care afirmă că „atunci, în 1579 principele avea 34 de ani“.

Pribegia lui Petru Cercel

După numai doi ani petrecuţi la Constantinopol, Petru Cercel este nevoit sa ia din nou calea pribegiei. La scurt timp după moartea părintelui său, survenită la data de 24 decembrie 1557 (cel mai probabil ca urmare a unei otrăviri puse la cale de către marele vizir Rustem Paşa), îl găsim pe tânărul principe exilat tocmai în insula Rodos, alături de fratele său, unde va rămâne până la moartea sultanului Soliman Magnificul în 1566. Din câte se pare, cei doi fii ai domnului Pătraşcu au fost expediaţi în anul 1558 în insula Rodos, tot la intervenţia pe lângă sultan a lui Rustem Paşa, marele duşman al familiei sale. Aici, cel mai mare, Pătraşcu, a fost închis într-o fortăreaţă, iar Petru a fost lăsat în mai mare liberate, cu toate că era „animoso et vivace“.

Noul sultan, Selim I, îl va transfera în Caramania, Cipru şi în cele din urmă la Damasc. De aici, cel mai târziu în vara anului 1569, reuşește să fugă, după 14 ani de captivitate, la ruda sa, doamna Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul, aflată în exil împreuna cu copiii săi în Siria, la Alep. Nu se cunoaşte motivul pentru care Petru Cercel a ales să meargă la domana Chiajna. Deşi erau rude îndepărtate, avându-l ca strămoş comun pe Vlad Dracul, este puţin probabil ca acesta să fi sperat la un ajutor din partea soţiei fostului adversar la tron al tatălui să , mai ales că doamna Chiajna nutrea gânduri de domnie pentru fiul său, Mircea .

Ca atare, de la Alep, trecând prin Damasc, Petru Cercel a plecat incognito spre Constantinopol, unde ajunge probabil pe la începutul anului 1571. De aici, în decursul aceluiaşi an, însoţit de câtiva slujitori, a trecut în Ţara Românească pentru a lua legătura cu boierii partizani ai tatălui său, care erau nemulţumiţi de domnia tiranică a lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577). Însă cum aceştia fuseseră în bună parte exterminaţi de Alexandru al II-lea Mircea încă din 1568, complotul pus la cale de cei rămaşi a dat greş, iar aceştia, la rândul lor, au fost executaţi. În urma eşecului acestei încercări, Petru Cercel se retrage în Transilvania, la Braşov, dar menține legăturile cu o serie de boieri munteni în speranţa găsirii momentului favorabil pentru înlăturarea lui Alexandru al II-lea Mircea.

Planuri pentru recuperarea tronului

Retragerea în Transilvania a tânărului principe muntean nu este deloc întâmplătoare, ținând cont de faptul că tatăl său avea o relaţie deosebită cu fostul rege al Ungariei., Ioan Sigismund Zapolya (cunoscut şi ca Ioan al II-lea Sigismund). Astfel, în anul 1556, Pătraşcu cel Bun lansase o expediţie militară în Transilvania în urma căreia îl repune in scaunul voievodal pe Ioan Sigismund Zapolya, care se retrăsese împreună cu mama sa, regina Isabella, în Polonia, retragere survenită în anul 1551 pe fodul izbucnirii în regatul maghiar a unor puternice tulburări politice. Practic Ioan al II-lea Sigismund a fost nevoit să abidice si să ia calea exilului. La scurt timp după revenirea sa în Transilvania, este ales principe al Transilvaniei de către nobilii transilvani în cadrul dietei de la Szaszsebes, dar în 1570, în urma tratatului de la Speyer, renunţă definitiv la pretenţiile coroanei ungare în favoarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg.

Datorită relaţiei cordiale pe care domnul Pătraşcu a avut-o cu Ioan Sigismund Zapolya, principele Petru devine protejatul acestuia, protectorat de care beneficiază până la moartea sa în 1571. În tot acest timp Petru Cercel a căutat „să provoace mişcări în Muntenia“, aşa cum menţionează Sivori în Memorialul său, cu ajutorul partizanilor săi. Din relatările lui Franco Sivori reise că momentul prielnic avea să vină chiar în descursul anului 1571 atunci când, la ordinul turcilor, domnul Ţării Româneşti se deplasează cu oastea sa în Moldova pentru a-l înlătura de la cârma ţării pe Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu , şi a-l pune pe tron pe noul domn ales de Poartă în persoana lui Ioan-Vodă cel Viteaz. În sprijinul acestei teorii vine o scrisoare a tânărului aventurier Wuttenstein din Lubliana, cel mai probabil un apropiat al tânărului principe, emisă la data de 6 februarie 1571, având ca destinatar chiar pe dogele Veneţiei, prin care îi cerea acestuia din urmă bani si ajutor armat pentru a-l repune în drepturi pe principele Petru .

Situaţia lui Petru Cercel avea să se complice tot mai mult spre sfârşitul anului 1571 şi începutul anului 1572 datorită unor schimbări de ordin politic apărute atât în Transilvania cât şi în Moldova. Astfel, moartea lui Ioan Sigismund Zapolya şi înlocuirea sa cu Ştefan Bathory, prieten şi aliat al lui Alexandru, şi urcarea pe tron a lui Ioan-Vodă cel Viteaz, omul turcilor, aveau să-i consolideze situaţia lui Alexandru al II-lea Mircea în Ţara Românească. În aceste condiţii şederea şi tentativele lui Petru la graniţa Munteniei nu mai puteau fi tolerate. În faţa atitudinii ostile a principelui Ştefan Bathory, care l-ar fi putut extrăda în orice moment în Ţara Românească în virtutea relaţiilor cordiale pe care le avea cu Alexandru al II-lea Mircea, Petru Cercel alege să părăsească în grabă Transilvania, îndreptându-se spre Polonia.

În primăvara anului 1572 Petru Cercel a plecat în Polonia la faimosul aventurier, Albert Laski, voievodul de Sieradz, cu ajutorul căruia va izbuti să intre in graţiile regelui polon Sigismund al II-lea August, devenind protejatul acestuia. Acesta din urmă îl primeşte bine şi îi promite că va interveni la Poartă în favoarea sa, mai ales că Cercel le promite turcilor chiar mărirea haraciului. La data de 7 iulie 1572, o dată cu decesul regelui polon, proiectatul sprijin politic pentru pretendentul român se năruie, dar acesta va alege să rămână în continuare in Polonia în timpul marelui interregn (1572-1574).

După moartea lui Sigismund al II-lea August, pe tronul Poloniei urcă un membru al casei regale franceze, cunoscut sub numele de Henric al III-lea din Casa de Valois. În timpul scurtei domnii a acestuia din urmă, informaţiile care să ateste prezenţa lui Petru Cercel în anturajul acestuia lipsesc cu desăvârşire, însă cel mai probabil cei doi s-au cunoscut acum, de unde şi relaţia destul de bună pe care o vor avea în anii următori. După plecarea lui Henric de Valois, plecare survenită ca urmare a morţii fratelui său Carol al IX-lea, regele Franţei, lupta pentru tronul Poloniei se va da între Ştefan Bathory şi Maximilian de Habsburg, rămaşi cei mai importanţi candidaţi la coroană.

În înfruntarea care a urmat pentru coroana polonă, Petru s-a situat de partea Casei de Habsburg. După încoronarea ca rege al Poloniei a lui Ştefan Bathory, Petru Cercel nu mai putea rămâne în Polonia, așa că își găsește refugiu la Viena. Ajuns aici, îi cere ajutor împăratului Maximilian pentru a-şi recupera tronul, promiţând în schimb să închine Muntenia Poloniei, dacă el, Maximilian, ar ajunge regele acestei țări. Se pare că nici de data aceasta Petru Cercel nu are mai mult noroc, în ciuda faptului că împăratul îi promite că-l va sprijini în acţiunea lui de a-şi recupera tronul, acordându-i chiar un ajutor financiar din care să se susţină până la reuşita planului.

În cursul anului 1576 împăratul Maximilian moare și este succedat de fiul său, Rudolf, fapt ce anulează pretenţiile Casei de Habsburg la coroana polonă. La scurt timp după moartea împăratului Maximilian, din 12 octombrie 1576, Petru Cercel constată că imperialii nu erau dispuşi să-i mai susţină interesele, motiv pentru care, după mai bine de un an de zile petrecut la curtea Sfântului Imperiu Romano-German, este nevoit să ia din nou calea pribegiei, cândva în a doua jumătate a anului 1577. În timpul şederii sale la curtea lui Maximilian, Petru Cercel a reuşit să lege foarte multe prietenii atât cu persoane din rândul nobilimii germane, cât şi cu persoane din lumea ecleziastică.. Printre acestea din urmă se număra şi cardinalul Morone, legatul papal la curtea imperială, personaj care va juca mai târziu un rol destul de important în obţinerea tronului de către Petru Cercel.

Petru Cercel în Italia

După episoadele nefericite din Germania şi Polonia, dezamagit, poate, că nu izbutise să-şi atingă obiectivele deşi se aflase la curtea unor mari puteri europene cu mare influienţă la Poartă, gândindu-se poate că soarta îi este potrivnică, Petru Cercel decide să ia drumul Italiei în ideea de a se înrola în armata creştină care lupta în Malta împotriva turcilor. La Genova, Petru îşi ascude adevarata identitate, dându-se un „gentil hommo privato“, probabil pentru că renunţase la gândul de a ocupa tronul Basarabilor. Cu toate că era îmbracat sărăcăcios, aspectul său regal îl trădează. Iată cum îl descrie Franco Sivori care îl cunoscuse în aceste împrejurări.: „Era atunci în vârstă de 36 de ani, de un foarte frumos aspect fizic şi de frumoasă şi regală prezenţă, care nu se putea ascude cu toate că era îmbrăcat sărăcăcios; purta apoi părul lung ce-i cădea pe spate, făcându-l şi mai maiestos, în măsură de a deştepta curiozitatea pentru a şti cine este“ .

Situaţia avea să se schimbe radical la scurt timp de la poposirea lui Petru Cercel pe meleagurile geneoveze. Drumul lui spre Malta se termină brusc în Republica Genova. Totul se datorează curiozităţii genovezului Paolo Battista del Cannio, care va reuşi să-l facă pe tânărul principe muntean să-i împărtăţească o parte din secretele sale. La scurt timp, vestea că un tânăr principe muntean se află în oraşul lor avea să se răspândescă destul de repede printre negustori. Este cunoscut faptul că majoritatea pretendenţilor la tronul celor două ţări române căutau ajutor la marile curţi europene, însă fără sprijinul financiar al creditorilor şansele ca aceştia să-şi atingă obiectivele erau destul de mici. Astfel, sprijinul diplomatic venit din partea marilor curţi europene, curţi ce se aflau în relaţii cordiale cu Imperiul Otoman, nu avea nici un efect dacă pretendentul la tron nu dispunea de o sumă mare de bani cu care să-şi cumpere tronul. Devenise o tradiţie în epocă ca pretendenţii la tronul celor două tări române să se împrumute la anumiţi creditori, luându-şi angajamentul ca atunci când vor fi ajuns domni, să le înapoieze suma împrumutată la care trebuiau să adauge o dobândă uriaşă. Nu este de mirare că la auzul acestei veşti nu au întârziat să apară şi viitorii susţinători ai tânărului principe.

Printre cei care aveau să-l convingă că este mai bine să meargă la Roma decât să-şi sacrfice viaţa în luptele cu turcii prin Malta s-a numărat și carmelitul Lorenzo Parizola, Benedetto Sivori, tatăl viitorului său secretar şi Paolo Battista del Connio. Aceştia din urmă îl sfătuiesc pe tânărul Petru Cercel că este mai bine să meargă la Roma, pentru ca Papa Grigore al XIII-lea să-i dea recomandări către regele Franţei, care la rândul său urma să-i susţină cauza înaintea sultanului. Această propunere îi „plăcu mult“ principelui, după cum susţine şi secretarul său, Franco Sivori. Speranţele sale erau susţinute indirect şi de relităţile interne din Muntenia, acolo unde situaţia lui Mihnea al II-lea Turcitul, noul domn urcat pe tron după moartea tatălui său, Alexandru II Mircea, nu era văzută deloc cu ochi buni de către boierii munteni, care deja începuseRĂ să uneltească împotriva acestuia, solicitându-l la Poartă ca domn pe fratele mai mare a lui Petru Cercel, cel căruia i se zicea Pătraşcu din Cipru .

După câteva luni petrecute prin Genova, în casa carmelitului Parizola, Petru Cercel va pleca în grabă la Roma mânat şi de auzul veştii că prietenul său, cardinalul Morone, se afla deja acolo . Începea anevoiosul drum ce în final îl aducea pe tronul Ţării Româneşti.

 

 

Bibliografie:

Rezachievici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324 – 1881), vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;

Giurescu, Constantin C., Istoria romanilor, vol. II, partea I, Fundatia regală pentru literatură si artă, Bucureşti, 1943;

Pascu, Ştefan, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Editura. Cartea românească din Cluj, Sibiu, 1944;

Pippidi, Andrei, O genealogie a lui Petru Cercel, în Arhiva Genealogică, editura Academiei Române, I (VI), , Iaşi, 1994;

Luca, Cristian, Petru Cercel un domn umanist în Ţara Românească, editura militară, Bucureşti, 2000;

Iorga, Nicolae, Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1985vol. I;

Idem, Moşnenii de pe Vărbilău şi de pe valea Buzăului, în Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1932, seria III, tomul XII;

Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. II, editura Cartea românească, ; Bucureşti, 1930

Charrière, Ernest, Négociations de la France dans le Levant, tomul III, editura Imprimerie Impériale, Paris, 1853;

Sivori, Franco, Memoriale de la cose accurse a me Franco Sivori del Signor Benedetto, doppo della mia partenzza di Genova l'anno 1581 per andar în Vallachia, apud.Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea;

Esarcu, Constantin, Petru Cercel. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, Bucureşti, 1874;

Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol III, supl. 1, Bucureşti, 1880;

Idem, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol II, supl. 1, Bucureşti, 1891;