Partidul Național Țărănesc și rolul statului în economia românească în perioada interbelică jpeg

Partidul Național Țărănesc și rolul statului în economia românească în perioada interbelică

📁 Istorie contemporană
Autor: dr. Ioan Codruț Lucinescu

Criticând statul capitalist liberal, exponenții ideologiei național-țărăniste au subliniat, în perioada interbelică (1919 - 1939) că statul, ca oricare alt organism social și politic, nu trebuie privit ca „ceva inert”, care nu ar suferi schimbări, ci, dimpotrivă, el evoluează împreună cu formele economice și sociale care i-au dat naștere. Ca urmare a acestei evoluții apar noi forme de stat, dar, indiferent de formele noi pe care le îmbracă în urma evoluției, acesta exercită „funcții economice din ce în ce mai întinse”*.   

În esență, exponenții curentului economic țărănist vor aprecia că agricultura trebuia să reprezinte ramura economică națională prioritară, iar țărănimea – clasa socială fundamentală până atunci, trebuia și în secolul XX să constituie coloana vertebrală a societății și economiei României. Pentru înfăptuirea acestor deziderate se preconiza constituirea unui „stat țărănesc”, în care guvernarea țării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii și țărănimii; iar industria, creată cu ajutorul masiv al capitalului străin să joace rolul de sprijin al ramurii agricole.

Partidul National Taranesc jpg jpeg

Personalități ale doctrinei țărăniste în perioada interbelică1

De aceea, politica economică aplicată de guvernele național-țărăniste la mijlocul perioadei interbelice a vizat, în principal:

  • » dezvoltarea relațiilor de piață în agricultură, având ca efect consolidarea economică a țărănimii înstărite, privită ca „motor” al modernizării;
  • » dezvoltarea cooperației agricole, privită ca asociere liber consimțită a proprietarilor mici și mijlocii;
  • » limitarea, pe cât posibil, a intervenției statului în viața economică;
  • » stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.

Aplicate în condițiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menționate, în loc să aibă efecte pozitive, au contribuit la agravarea consecințelor negative ale acesteia.

În opinia țărăniștilor, statul, instrument al ordinii și echilibrului, trebuia să se implice în economie, însă de pe alte coordonate decât cele liberale. Se preconiza, în general, rolul unui stat privit ca administrator, finanțator și întreprinzător, care se încadra în limitele unei „economii mixte”, dar, de cele mai multe ori, aspectele și gradul de intervenție statală difereau de la un reprezentant la altul al doctrinei național-țărăniste.

Astfel, în ianuarie 1923, Virgil Madgearu (foto sus) declara: „Vechiul liberalism a murit. Autonomia individului în vieața economică, socială și de stat a fost înlocuită cu înglobarea individului în sistemul monopolurilor, care domină pretutindeni în faza actuală a capitalismului”. Potrivit acestuia, statul de factură liberală, fost „gardian de noapte” se transformase într-un stat „absolutist, despotic, militarist și polițist”2 (idee care exagerează, după părerea noastră, adevărul istoric).

Madgearu definea capitalismul ca fiind „acea ordine economică individualistă în care satisfacerea trebuințelor societății se face, în genere, prin mijlocirea întreprinderilor economice”. Cele două premise, „ordinea economică individualistă” și întreprinderea ca „celulă predominantă a organismului social”, nu erau, potrivit opiniei sale, satisfăcute în cazul României3.

După intrarea României în orbita sistemului capitalist internațional, întreprinderea economică și-a găsit „aplicarea numai în comerț, bănci, transporturi și asigurări, iar apoi, abia, în industrie, pe când în agricultură, în urma împroprietăririi, economia țărănească de tip familial a devenit forma tipică de organizare”. Structura economică a României interbelice era, așadar, social-agrară: „Baza existenței noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice și orice am face, un stat de țărani. Prin lichidarea forțată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt țărănești”. Singura legătură a economiilor țărănești cu sistemul capitalist al economiei mondiale o făcea comerțul, intensificarea exploatărilor agricole fiind dependentă, tot mai mult și de capitalul împrumutat.

Deși relațiile dintre economia țărănească și piața mondială erau dominate de capitalul financiar și comercial, modul de producție al economiei țărănești rămânea „complet neatins”:„Observarea mai atentă a faptelor a arătat însă, că există deosebiri fundamentale între evoluția agriculturii și cea a industriei. În dezvoltarea agriculturii există un caracter specific…producția agricolă are un caracter organic și…agricultura se află într-un raport specific față de piața de desfacere”4.

Structura economică a statelor social-agrare ar fi determinat o „revizuire a orientării lor politice” în vederea realizării condițiilor pentru ridicarea producției agricole: creditul, cooperația, școala. Celula economică a statului țărănesc, gospodăria țărănească mică „va întreține o populație densă, va intensifica producția agricolă și va alcătui pentru producția industrială a țării o piață internă, capabilă să consume stocuri de mărfuri”.

Ponderea sectorului capitalist privat este redusă în comparație cu sectorul necapitalist și cel al capitalismului de stat, astfel că:„Dată fiind extensiunea atât de redusă a sectorului capitalist privat în raport cu sectorul economiei necapitaliste, ordinea economică românească nu poate fi încadrată în sistemul capitalist”5.

Axându-și analiza îndeosebi pe constatarea gradului înapoiat și pe caracterul „artificial” al industrializării economiei românești, Madgearu a propus ocolirea fazei capitalismului occidental și organizarea unei economii naționale „țărănești”, necapitaliste în esență, fără a ajunge însă la socialism.

Pornind de la ideea caracterului necapitalist al structurii economiei românești, caracter generat de preponderența micii proprietăți, doctrinarii țărănismului interbelic au elaborat și susținut consecvent teoria „trăiniciei micii gospodării țărănești”, teorie eronată care afirma superioritatea micii exploatații față de marea proprietate, aducând în sprijinul acesteia o serie de argumente teoretice sau care se bazau pe o interpretare ideologizantă a realităților din agricultura românească.

Prezentarea economiei românești de către țărăniști drept o economie cu trăsături specifice, deosebite de cea capitalistă, a avut și o puternică tentă politică, fiind îndreptată în primul rând împotriva formațiunilor politice ale burgheziei liberale; burghezia și capitalismul exploatau, în viziunea lor, țărănimea, frânând prin aceasta dezvoltarea generală a țării prin menținerea, în continuare, a celei mai mari părți din populație în sărăcie.

Statul român, în concepția țărăniștilor, a fost creat de burghezia liberală pentru burghezia liberală, lovind clasa cea mai săracă a țării, clasa țărănească, neținându-se seama că România era o țară preponderent agrară, devenită după primul război mondial o societate de mică producție agrară:„De aproape un secol clădim un stat burghez, fără orașe, un stat capitalist fără capital, de aproape un secol ținem în întuneric și mizerie țărănimea pentru menținerea unor orașe străine și nimicind agricultura pentru ridicarea unei industrii fără capital național”. Cu toate că în România se adâncise diferența între condițiile de viață de la sat și oraș, ar mai fi existat timpul necesar opririi dinamicii proceselor social-economice, pentru clădirea unui nou stat țărănesc, lipsit de convulsiile capitalismului apusean6:„La noi, capitalismul nu a avut timp să degenereze atât de adânc și tocmai aici stă posibilitatea noastră de a ne revizui, fără dureroase cutremurări”.

România se mai putea salva de „pericolul capitalismului”, mai avea timp să-l ocolească, să renunțe la industria „parazitară” pe care o impuseseră liberalii; se mai păstrau, deci, condițiile favorabile ca România să se dezvolte pe altă cale decât pe cea capitalistă și să prevină efectele negative ale acestuia.

Viziunea național-țărănistă despre stat și rolul industriei în cadrul economiei românești

După ezitările doctrinare din anii’20, țărăniștii se prezentau în deceniul patru ca având menirea de a transforma mișcarea de ascensiune a clasei țărănești într-o mișcare de ascensiune a întregii națiuni, prin aceasta țărănismul depășind, după părerea lor, o mișcare obișnuită de clasă, opunându-se astfel oricăror țeluri strict burgheze sau proletare: „În mod firesc, el (țărănismul) stă pe o poziție adversă concepțiilor de stat (capitaliste liberale) sau camuflate (fasciste, corporatiste sau hitleriste). Şi unele și altele sunt traduse, în fapt, prin state de clasă alcătuite pe o ierarhie socială, în fruntea căreia stă burghezia urbană”7.

Aceștia erau și împotriva mișcărilor și tendințelor socialiste, Gheorghe Zane exprimând aceasta într-un mod fără echivoc:„Între capitalism și comunism, țărănismul este al treilea drum. Drumul dezvoltării naționale, prin ridicarea țărănimii, reconstrucția statului după idealurile țărănimii, înfăptuirea acelor idealuri prin puterea țărănimii”8.

Evoluția unor state spre fascism în perioada interbelică, așa cum era cazul Italiei și al Germaniei, era prezentată ca fiind o dovadă de „prăbușire a vechilor state capitaliste”. Aceeași idee a dispariției capitalismului și statului său era susținută și de Gh. Zane, care afirma că „Statul capitalist se duce. El tinde să dispară, pentru că sistemul economic dominant actual, sistemul capitalist se transformă. Capitalismul, după cum am văzut, ca orice sistem economic, trebuie să aibă un sfârșit”9.

Era necesar să se ia în considerare că munca și producția românească erau preponderent țărănești, iar noua orânduire nu putea fi alta decât cea agrar-țărănească, bazată pe „statul țărănesc”. În sensul de mai sus, Ion Mihalache scria: „Va veni deci și la noi, pe ruinele capitalismului și liberalismului, o nouă formă de stat, după chipul și asemănarea muncitorului român, care e țăranul. Va fi statul național țărănesc!”10. Acest stat avea menirea de a face imposibilă exploatarea muncii de către deținătorii de capital, ca și acumularea exagerată de averi de către unele persoane.

Cu toate că au exagerat greutățile și limitele întâlnite în calea industrializării, criticând politica liberală în această direcție, doctrinarii țărănismului au avut puncte de vedere nuanțate în problema industrializării, unii susținând că ei nu sunt împotrivă ca statul țărănesc să promoveze o anumită politică industrială: „Chiar o bună folosire a producțiunii agricole cere, în oarecare măsură, industrializarea. De asemenea, zăcămintele de petrol și toate materiile prime, care prin abundența și ieftinătatea lor pot compensa scumpetea capitalului și avantajul precâștigat de piața internă pe piețele externe de întreprinderile vechilor țări industriale, cer o industrializare cât mai activă și mai largă”11.

Însă, spre deosebire de adepții programului de industrializare, țărăniștii au preferat un proces de industrializare mai moderat, orientat spre ramurile industriale care cereau investiții de capital reduse sau se limitau la o prelucrare sumară a produselor agricole și a materiilor prime minerale. Au susținut că, întrucât România este o țară de materii prime, iar în alte state existau deja suprainvestiții industriale, ar fi bine ca România să export materii prime decât să le industrializeze în condițiile unor costuri de producție mari.

Practic, în acest caz, România trebuia să-și orienteze industria în funcție de necesitățile capitalului extern, ceea ce echivala, în fond, cu o renunțare la industrializare și dezvoltare independentă. Armand Călinescu sublinia faptul că țărăniștii, din principiu, nu sunt „împotriva unei mari expansiuni industriale…chiar și pentru plasarea surplusului populațiunii rurale, surplus care într-o zi va ridica o mare problemă socială”. Sortită să fie „în veacuri o țară agricolă nu însemna că ea trebuie să fie eminamente agricolă cum grandilocvența pașoptistă îi plăcea să o numească, doar o țară agricolă, de producție agricolă și de industrializare a produselor agricole”12.

După ce a relatat numeroasele limitări la care este supus procesul industrializării în România, reputatul economist Virgil Madgearu sublinia că nu există însă nici un dezacord între dezvoltarea unei clase de țărani independenți economic și industria mare, ci, „dimpotrivă, se descoperă o întregire reciprocă între dezvoltarea agriculturii țărănești și a întreprinderilor industriale mari. Nici într-un caz nu se poate vorbi de agrarianism contra industrialism, în acest sens de dezacord permanent și hotărât”13.

Considerând că în deceniul al patrulea încă nu se creaseră premisele unei industrializări de mari proporții, Madgearu a afirmat, în 1936, că pentru România se mai menținea ca obiectiv crearea unui regim agrar întemeiat pe gospodării țărănești mici viabile, care va intensifica producția agricolă și „va alcătui, pentru producția industrială a țării, o piață internă, capabilă să consume mari stocuri de mărfuri”. Astfel, și către sfârșitul anilor’30, Madgearu opina, în continuare, că regimul de proprietate și de muncă țărănească este punctul de plecare al dezvoltării industriei naționale. Economistul interbelic ajunge la concluzia că, pe „drumul urmat până acum, posibilitățile de extensiune a pieței interne sunt reduse. Liniile de mișcare ale industrializării viitoare sunt o necesitate de intensificarea agriculturii: așezarea de industrii în mijlocul satelor, în apropierea locului de producțiune a materiilor prime. În acest sens, este indicată orice acțiune prin care se apropie locul de producție de locul de desfacere (motorizarea transportului pe șosele) și favorizează așezarea industriilor în mediul rural (electrificare, avantaje speciale, îndrumare tehnică, înlesnirea înzestrării cu utilaj tehnic etc.)”14.

Ținând cont de aceste particularități, pentru Madgearu: „Industria românească nu poate avea un caracter integral, urmărind realizarea autarhiei industriale, ca contrapondere față de autarhia agricolă a statelor industriale, întrucât avem motive să socotim că aceste tendințe au atins limitele extreme și vor fi răsturnate”.

În Expunerea de motive la Legea pentru organizarea ministerelor (1930), Iuliu Maniu arăta că „Statul de azi, exponent al civilizației, desvoltându-și activitatea (…), își extinde neîncetat sfera de atribuții în toate domeniile vieții, monopolizând în folosul său cele mai diferite preocupări omenești”15. În acest mod, se pare că multiplicarea atribuțiilor puterii aducea „o micșorare a autorității sale”, pentru că, lărgindu-și activitățile, statul „își multiplică în același timp criticele ce i se aduc”. Totuși se aprecia că „numai prin intervenția statului se poate ajunge la soluționarea problemei sociale”16.

Ernest Ene era promotor al unui stat țărănesc creat din inițiativa și efortul poporului, care trebuia „să se realizeze în politic și social, mai original poate decât în celelalte domenii” în care-și desfășura activitatea. Cu toate că studiase și alte forme de conducere, el era conștient că România nu putea împrumuta orice formulă care funcționa într-o țară sau alta, ci că trebuiau găsite „caracteristicile formei ce ne interesează”17. Intervenția statului în economie (cu precădere în agricultură) nu se dorea a fi realizată „cu mitraliera dictaturei”, ci cu metode ale deceniului al patrulea, care să presupună soluții proprii, românești. Chiar dacă susținea primatul ramurii agricole, autorul se declara a nu fi „antiindustrial”, însă, neavând încredere în industrializarea generală a țării, promova doar anumite sfere ale ei18.

Comparativ, Ion Răducanu, oponent al „statului fiscal” imaginat, după el, de liberali, nu acuza spiritul liberalist ci obligația guvernanților „de a apela la acest intervenționism”, în scopul favorizării anumitor clase sociale, „în dauna avuției naționale”19. Spre deosebire de doctrina liberală, politica Partidului Național-Țărănesc era considerată de autor ca fiind îndrumătoare „a unui organism viu, bazat pe echilibrul economic”, realizată fiind cu ajutorul țărănimii române, nu cu cel al burgheziei. Totuși, Ion Răducanu știa că „nu există nicio țară în care statul să se restrângă numai la rolul de încasator de impozite”, ci „pretutindeni statul și-a luat o serie de obligațiuni (…), în interesul colectivității”20.

Nicolae Ghiulea recomanda întoarcerea la tradițiile neamului și la „forma de stat potrivită firei poporului nostru: simplă, clară, dreaptă”. El critica încercările nereușite de a clădi „un stat capitalist fără capital”, pentru a sprijini, în realitate, alte economii, „nimicind agricultura pentru ridicarea unei industrii, fără capital național”21. Era clar, pentru autor, că organizarea statală cerea un plan și o platformă-program conducătoare, ceea ce, în opinia lui, lipsea României, astfel încât aceasta „s-a desvoltat în chip anarhic”. Caracteristicile statului țărănesc erau considerate a fi următoarele22:

  • » forma constituțională;
  • » progresul întregii națiuni;
  • » un regim social-economic cooperatist;
  • » sprijinirea anumitor ramuri ale industriei, orientate în vederea deservirii intereselor agriculturii;
  • » promovarea valorilor materiale și spirituale ale poporului român.

În privința conducerii de stat, N. Ghiulea era de părere că nu-și avea rostul guvernarea „pe porțiuni” a economiei naționale (în domeniul industrial, în cel agricol ș.a.), ci era necesară o dirijare „aplicată unitar și armonios de un singur conducător și susținută cu toate forțele”23.

Pentru Ion Scutaru, realitatea deceniului al patrulea nu putea fi alta decât cea a statului țărănesc, deși „forme noi de stat se ivesc”, iar „Statul capătă funcții economice din ce în ce mai întinse”24. El credea că în locul economiei individualiste își făceau loc, tot mai mult, producția și desfacerea organizate de stat, „cu raționalizare și disciplinare pe bază de solidarizare națională”. Ca atare, adopta forma unui „stat național agrar țărănesc și cooperatist”, principiu „îndepărtat în mod sistematic de la formele noastre de guvernare, de către vechile partide capitalisto-bancaro-industriale”25. Critica îndreptată împotriva liberalismului se baza, în opinia sa, pe viitorul mai cert oferit de statul țărănesc (a cărui preocupare fundamentală era agricultura, ceilalți factori de producție trebuind să-și dovedească viabilitatea pentru a fi sprijiniți).

Mihail Ghelmegeanu arăta, în anul 1936, faptul că, în ultimii ani „mistica statului a căpătat proporții caracteristice vremurilor”, pe care el însuși le descoperise, găsindu-le ca fiind în număr de trei: „generalitatea, intensitatea și durata”26. Rolul statului apărea deosebit de clar și de complex, deținător al puterii decurgând din principiul suveranității naționale, al celei legislative și administrative; statul era, în același timp, cel care concentra puterea economică. Acesta avea la dispoziție regimul vamal și fiscal, monopolul comunicațiilor, sistemul prețurilor, regimul monetar, politica de credit și puterea politică27.

În Programul Partidului Național-Țărănesc28 din 1935 se specifica faptul că „intervenția metodică și conștientă a statului pentru îndrumarea (…) vieței economice constitue, astăzi, bazele economiei dirijate”, pe diferite trepte de existență: de la „Statul normator în procesul economic”, până la „Statul producător și gestionar direct”, însă în limitele unui tip de stat țărănesc. Criticând statul liberal, care „a aservit cooperația țelurilor capitaliste”, statul național-țărănesc își declara intenția de valorificare a economiei cooperatiste, care-i era „caracteristica de seamă”. Chiar dacă unele aspecte sunt corect argumentate, nu putem să nu sesizăm totuși confuzia între intervenționismul statal și dirijism în cadrul Programului amintit, deoarece el proclama că intervenția de stat nu era doar „un scop de raționalizare a vieții economice”, ci că „economia dirijată va trebui să aibă și un țel social”29, afirmație din care deducem că intervenționismul constituia unul din obiectivele dirijismului, ceea ce nu este real.

Politica de industrializare a țării era redusă la „mica industrie țărănească, a meseriilor naționale și a industriei casnice”, fabricarea în țară a uneltelor și mașinilor agricole, dezvoltarea „fabricilor de armament care pot găsi înlăuntrul țării condiții economice prielnice dezvoltării lor”30.

Adepți ai primatului agriculturii, doctrinarii țărăniști au susținut însă, în același timp, că statul țărănesc este obligat să elaboreze o politică și o legislație specială care va pune în aplicare concepția țărănistă în problema industrializării. Prima direcție a legislației industriale a statului țărănesc era aceea de a proceda la revizuirea regimului liberal de protecție a industriilor pentru selecționarea „adevăratelor industrii”, la revizuirea prețurilor în vederea reducerii decalajelor dintre prețurile produselor industriale și cele agricole. Legislația țărănistă, afirmau adepții PNȚ, avea să prevadă metode de protecție a industriei românești „corespunzătoare economiei și muncii naționale”31.

Noua legislație țărănistă, spre deosebire de cea liberală, își fixa ca obiectiv încurajarea unor industrii ca: 1) industriile care se vor așeza la țară în vederea transformării pe loc a materiilor prime agricole; 2) mica industrie țărănească și orășenească prin înzestrarea tehnică a atelierelor, organizarea cooperației, acordarea de credite, degrevări fiscale și preferințe la licitații; 3) industria casnică țărănească; 4) industria extractivă; 5) industria de război; 6) fabricile de unelte și mașini agricole din țară. Se aprecia că în statul țărănesc vor beneficia de regimul protecționist și de încurajarea legislativă a statului numai acele industrii care vor avea un rost economic justificat și nu erau clasificate în categoria industriilor „artificiale” sau „parazitare” care trăiau din specularea masei consumatorilor, în special a țărănimii32. În vederea creării unor posibilități superioare de înzestrare tehnică a industriei, țărăniștii au admis că este necesară etatizarea unor industrii deosebit de importante pentru economia națională, statul urmând să înlocuiască progresiv întreprinderile particulare

Etatizarea (naționalizarea) trebuia să se limiteze numai la marile întreprinderi, acceptarea etatizării unor întreprinderi neîngrădind inițiativa capitalistă: „Numai dominând aceste mari izvoare de producție, statul este în măsură de a-și exercita o politică reală a prețurilor și a reglementa distribuția veniturilor. O atare îndrumare a statului nu poate fi socotită, azi, o utopie. Începuturi există peste tot și procesul de penetrație a întreprinderilor publice este mai activ”33.

În acest scop, ei propuneau: 1) organizarea pe baze etatiste a unei industrii de înzestrare tehnică a agriculturii, în special crearea de către stat a unor întreprinderi de fabricație a uneltelor și mașinilor agricole și a fabricilor de îngrășăminte chimice;

2) organizarea unei industrii de stat a armamentului în condiții normale de dezvoltare; 3) organizarea de stat a industriilor care au cel mai important client statul și etatizarea minelor de cărbuni; 4) trecerea în administrarea statului a industriei de gaz metan și, ulterior, a industriilor care aveau monopol de stat34.

Practic, ceea ce propuneau doctrinarii țărănismului în domeniul etatizării nu era altceva decât o economie cu un sector de stat însoțit de un sector particular atât în domeniul industriei, agriculturii, cât și al circulației, alături de un sector consolidat al cooperației.

Dar dezideratul unei mișcări cooperatiste puternice și eficiente îl întâlnim și la reputați specialiști de altă orientare, precum marele gânditor și om politic liberal Victor Slăvescu. Acesta considera că trebuiau înființate atât cooperative agricole de aprovizionare, care să se îngrijească de inventarul agricol, de procurarea semințelor etc., cât și cooperative de desfacere, care trebuiau să se ocupe de vânzarea recoltelor, pentru ca țăranii ,,să nu cadă pe mâna speculanților”35.

Multiplicarea funcțiilor economice ale statului necesita ca acesta să intervină tot mai mult în procesul de producție pentru a-i influența orientarea într-o direcție conformă cu interesele societății în ansamblul ei. Statul nu se mai putea limita la procurarea mijloacelor necesare întreținerii economiei publice prin impozite, la exercitarea funcției de „paznic” al ordinii publice și la rezolvarea sarcinilor de ordin cultural; presupunea, în plus, datoria statului de a interveni în raporturile dintre clasele sociale pentru soluționarea antagonismelor care divizau grav societatea.

Concluzii

În principiu, potrivit opiniilor menționate, putem concluziona că țărăniștii sprijineau, în general, rolul statului în economie, dar, subapreciind necesitatea și mai ales posibilitățile industrializării, susțineau prea puternic importanța agriculturii. Aceasta constituia, într-adevăr, încă baza tradițională a existenței și ocupațiilor noastre, dar era departe de a concentra cele mai novatoare idei și soluții pentru viitorul țării.

Concepțiile țărăniste cu privire la industrializare au avut un pronunțat caracter polemic, critic, îndreptat împotriva liberalismului și neoliberalismului; subaprecierea posibilităților industrializării sau exagerarea greutăților realizării ei au fost folosite pentru a demonstra că, la baza programului economic al statului țărănesc trebuie așezat principiul „primatului agriculturii”, ca ramură de producție principală a economiei naționale. În acest sens, chiar și în anul 1937, liderul țărănist Ion Mihalache36 afirma categoric faptul că Partidul Național Țărănesc și-a fixat ca sarcină programatică realizarea primatului agriculturii față de industrie.

Astfel, deși în cele două decenii interbelice liberalismul cu evoluțiile sale, în primul rând neoliberalismul, a reprezentat curentul de gândire economică care a modelat evoluția țării, țărănismul, atât ca ideologie politică cât și ca curent economic va cunoaște o audiență crescândă în opinia publică mai ales după 1926 (momentul creării Partidului Național-Țărănesc), pe fondul căutărilor societății românești de depășire a „handicapului istoric” determinat de istoria ultimelor trei-patru veacuri.

Note:

* Vezi pe larg volumul Neoliberalismul românesc. Economie și politică 1934 – 1938, Editura Istros, Brăila, 2019, autor Ioan Codruț Lucinescu.

1. Sursa: https://theophylepoliteia.wordpress.com/2009/09/13/zdd-interbelic-%E2%80%93-taranistii/

2. Virgil N. Madgearu, Doctrina țărănistă, Conferință ținută la Fundația Universitară CAROL I în ziua de 21 ianuarie 1923, Tipografia „Bucovina”, București.

3. Virgil N. Madgearu, Capitalismul în răsăritul Europei, în Agrarianism, capitalism, imperialism, București, 1936, p. 121.

4. Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, f.e., București, 1944, p. 119.

5. Virgil N. Madgearu, Evoluția economiei românești după războiul mondial, Editura Ştiințifică, București, 1995, p. 265.

6. Vasile Serdici, Două conferințe. În jurul statului țărănesc și regimul nostru industrial, cauza ruinei comerțului exterior, f.e., București, 1930, p. 9.

7. Gheorghe Zane, Țărănismul și organizarea statului român, Tipografia „Bucovina”, București, 1936, p. 4.

8. Ibidem, p. 5.

9. Ibidem, p. 35.

10. Ion Mihalache, Țărănism și naționalism, Tipografia Bucovina, București, 1936, p. 7.

11. Ernest Ene, Spre Statul țărănesc, Editura „Eminescu”, București, 1932, p. 11.

12. Nicolae Ghiulea, Organizarea Statului. Mijloace și metode noui, Tipografia „Lupta”, București, 1935, p. 83.

13. Virgil N. Madgearu, Doctrina țărănistă, în „Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român”, Editura Cultura Națională, București, 1924, p. 83.

14. Virgil N. Madgearu, Evoluția economiei românești după războiul mondial, ed. cit., p. 279.

15. Lege pentru organizarea ministerelor, însoțită de Expunerea de motive a D-lui Prim-Ministru Iuliu Maniu. Avizul Consiliului Legislativ și Rapoartele dela Cameră și Senat, ed. a II-a, Editura „Curierul Judiciar” SA, București, 1930, p. 64.

16. Ibidem, p. 81.

17. Ernest Ene, op. cit., p. 4.

18. Ibidem, p. 8.

19. Ion Răducanu, Ficțiuni bugetare și monetare. Observațiuni critice asupra bugetului Statului pe 1934-1935, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, București, 1934, p. 5-6.

20. Ibidem, p. 5.

21. Nicolae Ghiulea, op. cit., p. 10.

22. Ibidem, p. 13.

23. Ibidem, p. 37.

24. Ion Scutaru, Statul țărănesc din punct de vedere economic și politic, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” SA, București, 1935, p. 3.

25. Ibidem, p. 15.

26. Mihail Ghelmegeanu, Funcțiunea economică a Statului, Institutul grafic „Arta”, București, 1936, p. 10.

27. Ibidem, p. 4-5.

28. Programul Partidului Național-Țărănesc, votat de Comitetul Central Executiv (ședințele de la 2-6 februarie 1935), ed. a II-a, Tipografia „Bucovina”, București, 1936, p. 6-7.

29. Ibidem, p. 9.

30. Ibidem, p. 96.

31. Ion Scutaru, Statul țărănesc, București, 1935, p. 21.

32. Gheorghe Zane, op. cit., p. 31-32.

33. Ibidem.

34. Andrei Josan, Controverse cu privire la profilul și nivelul de dezvoltare social-economică a României în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Maria Mureșan (coord.), Economia românească de la tradiționalism la postmodernism, Editura Economică, București, 2004, p. 110-111.

35. Banca Națională a României, Isărescu Mugur (coord.), Viața și opera lui Victor Slăvescu, în colecția „Restitutio”, nr. 1, octombrie 2001, p. 17.

36. Banca Națională a României, Isărescu Mugur (coord.), Viața și opera lui Victor Slăvescu, în colecția „Restitutio”, nr. 1, octombrie 2001, p. 17.