⬆

Succesiunea la conducerea P N L Dezbinarea Brătienilor png

Partidul Naţional Liberal, de la infiinţare la Primul Război Mondial

Autor: Floroiu Mihai

Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a orânduirii feudale şi de ascensiune a burgheziei. El este opusul absolutismului, care concepe conducerea societăţii în funcţie de interesele exclusive ale unei singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea socială se realizează conform unor tradiţii, cutume sau principii politice imobile, a unor deprinderi de a vedea în majoritatea copleşitoare a populaţiei o masă amorfă de simplii contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice şi de a dovedi voinţa comună de schimbări. Frământările şi convulsiunile sociale sunt considerate doar acţiuni anarhice, reflectând pretenţii mărunte şi de interes local, incapabile de a se ridica până la nivelul înţelegerii unor comandamente ale dezvoltării social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist[1].

Curentul care a dus la apariţia acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul secolului al XIX-lea. În Europa occidentală liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea oraşelor şi a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea comerţului şi industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualităţii şi al unor exponenţi ai mişcărilor contestatare, ai revoltelor şi ai revoluţiilor din Europa Occidentală. Începute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia, schimbările revoluţionare atingeau apogeul în Franţa care, la 1789, deschidea o întreagă epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include şi războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Deşi în Moldova şi ŢaraRomânească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia şi locuitorii oraşelor în general, era slab dezvoltat şi constituit din negustori şi meşteşugari care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke. Impactul acesta survine atât înainte de revoluţia franceză din 1789, cât şi după data menţionată, contactul în cazul din urmă fiind mediat şi de emigraţia nobiliară care, deşi relativ mică şi de pe poziţii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova şi Ţara Românească. Trebuie menţionat faptul că Şcoala Ardeleană a avut şi ea o influenţă, chiar dacă mai mică asupra filozofiei luminilor în cele două principate[2].

Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualităţi de largă orientare europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova şi Țara Românească, prin elevii şi studenţii trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii europene.

Revoluţia de la 1848, noţiuni liberale

Revoluţia din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor româneşti din 1848. "Constituţia" cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 şi 11 iunie, preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o formă de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal[3].Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile programatice s-au înfăptuit:constituirea unei noi administraţii provizorii, organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare, abolirea privilegiilor feudale şi convocarea unei Comisii a proprietăţii, deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare Constituantă, desfiinţarea cenzurii şi o libertate deplină a presei şi tipăriturilor, relaţii cu guvernele revoluţionare europene.Prin propaganda politică erau răspândite o serie de noţiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul "Proclamaţiei" din 9 iunie se decretă "tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul". Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Țara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendinţa de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcţie tranzitorie spre organisme legal constituite[4].

Un moment important al liberalismul se petrece sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când se afirmă două etape distincte. Între anii 1859–1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nicio restricţie. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative şi al concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situaţia aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice economiei de piaţă[5].

Dezvoltarea şi, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcţie de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat şi aspiraţiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar că ideologie sau politica “de clasa”, ci ca principal curent de gândire şi acţiune al celei mai dinamice părţi a elitei româneşti[6].

Naţionalismul, caracteristicăa liberalismului

Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluţiei franceze, dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional – culturale şi politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiţii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenţiei nu sunt elemente de origine burgheză, ci, dimpotrivă, acelea care-şi trăgeau puterea din marea proprietate funciară, moşierimea[7].O trăsătură caracteristică a liberalismului este naţionalismul. Cei mai avântaţi liberali, radicalii, se numesc ei înşişi partid naţional. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină sub forma suzeranităţii otomane şi protectoratului rusesc, dar şi cu aceea a impunerii numeroşilor străini din economie sub jurisdicţia românească. Deşi apare drept prima trăsătura specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se afla ideea dobândirii suveranităţii depline a statului român, sub raport politic şi economic, precum şi desăvârşirea unităţii în spaţiul etnic.

Un moment important al istorie Partidului Naţional Liberal asupra căruia ne vom opri îl constituie lună martie a anului 1871, când prin instalarea la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau aruncaţi în opoziţie. Conştienţi de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici, abandonând interesele de grup şi rivalităţile dintre personalităţi, ei au arătat o mai mare dorinţă de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de L. Catargiu. Roşii, fracţioniştii, adepţii lui M. Kogălniceanu şi partizanii lui Ion Ghica, cele patru grupări distincte aparţinând guvernului liberal, dovediră atunci că erau animate de aceeaşi voinţă. Numai că, ingerinţele administrative, dar şi nemulţumirea unor electori faţă de radicali şi fracţionişti îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliţiei grupărilor conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viaţa politică românească, prin depăşirea instabilităţii guvernamentale şi inaugurarea unei perioade de ordine constituţională şi construcţie legislativă[8].

Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziţie şubredă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali, în special, îşi intensifică eforturile în vederea realizării unor acţiuni concertate la scara naţională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se diminuase, nefăcându-se simţită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr restrâns de deputaţi şi senatori, liberalii îşi pun toate nădejdile în presă. Din această intenţionau să facă mijlocul principal al activităţii lor opoziţioniste, s-o transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice şi, totodată, într-o puternică forţă de combatere a guvernului conservator. Drept consecinţă, la 8 noiembrie 1871, era organizat la Iaşi un congres al presei liberale unde reprezentanţi ai unor periodice îşi propuneau un program comun de acţiune. În temeiul unui asemenea acord între fruntaşii presei libere din ţară, era organizată o susţinută campanie politică prin care se denunţau tranzacţiile economico-financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncţiunile politicii germane, dar şi rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politicii[9].

1875, Coaliţia de la Mazar-Paşa

Un moment decisiv în cadrul acţiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâţi să acţioneze pe aceeaşi platformă împotriva guvernului conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care îşi propunea coordonarea activităţii politice la scara întregii Românii. În aceeaşi conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizaţi tipăreau manifeste şi broşuri, difuzau programe de acţiune şi profesiuni de credinţă, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte oraşe şi chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ţinute în săli, în grădini publice şi chiar pe străzi răsunând de nemulţumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la forţa sprea a asigura liniştea publică[10].

Dar, în ciuda unei intense activităţii politice, a unei acţiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii, ci şi spre masele populare, liberalii coalizaţi nu reuşeau să-şi asigure o preponderentă în corpurile legiuitoare, ramânând în opoziţie. Deveniţi mai preocupaţi de necesitatea închegării unei puternice formaţiuni politice, de desăvârşire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntaşi ai diferitelor formaţiuni, cărora li se adăugă şi disidentul conservator, M. C. Epureanu, făceau legământ să acţioneze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viaţa politică românească. I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, G. Vernescu, A. G. Golescu, pecetluiau alianţa parlamentară printr-o reuniune ţinută în casa din strade Enei, proprietate a maiorului englez, Lakeman, stabilit definitiv în România şi cunoscut sub numele de Mazar-Paşa, prin care puneau bazele Partidului Naţional Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publică programul acestei puternice formaţiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” insera lista cu numele celor 25 de membri constituiţi în Comitet coordonator: V. Arvanezu, D. Berindei, Până Buescu, I. C. Brătianu, D. Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariadgi, I. Câmpineanu, M. C. Epureanu, N. Fleva, M. Ferechide, Ion Ghica, D. Giani, A. G. Golescu, C. Gradisteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache-Protopopescu, C. A. Rosetti, E. Stănescu, D. A. Sturdza, George Văcărescu.[11]Deşi cuprindea toate nuanţele, Partidul Naţional Liberal se baza în fapt pe puternicele structuri radicale întemeiate anterior de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Deşi consulul francez releva că şeful unei asemenea formaţiuni politice pare a fi Ion Ghica, în realitate beneficiarii unei organizări liberale la scara naţională ereau cei doi fruntaşi sus-menţionaţi, care, prin relaţiile lor, în decursul lunilor iunie şi iulie reuşeau să întindă reţeaua de organizaţii liberale în principalele oraşe din ţară, atât în Muntenia cât şi în Moldova. Fracţioniştii din jurul lui N. Ionescu constituiau şi ei o puternică organizaţie la Iaşi, afiliată la Partidul Naţional Liberal. În acest fel, până la finele anului 1875, structuri liberale erau implantate nu numai în oraşele ci şi în statele României. Reuniţi sub aceeaşi conducere, liberalii de toate nuanţele întemeiau astfel cea mai puternică forţă politică a României.

Ce este de fapt Partidul Naţional Liberal la întemeiere? Este o organizaţie care reuneşte la scara naţională o serie de oameni politici care aveau păreri relativ similare. El nu este conceput ca un instrument în mâna unei singure clase, ci ca un organism politic menit a stimula şi direcţiona energiile din toate elementele bune din ţară. Sunt căutaţi, deci, aderenţi în toate structurile şi clasele sociale, printre toate elementele active, care din punct de vedere politic împărtăşesc ideile libertăţii şi egalităţii, acţionând pentru transpunerea acestora în proiecte de legi şi pentru reglementarea întregii activităţi economice în acest sens. Misiunea Partidului Naţional Liberal constă evident în aducerea la cârma ţării a unui guvern de orientare politică liberală, capabil să transforme în proiecte de legi o serie de idei doctrinare. Din aceste motive, structurile lui centrale şi judeţene, precum şi diferitele organe de presă se constituie în puternice nuclee de propagandă politică, cu misiunea primordială de a exercita influenţa în colegiile electorale şi în opinia publică în general, de a câştiga voturi şi mai ales deputaţi în corpurile legiuitoare. Nu trebuie să se creadă că prin constituirea unor asemenea structuri se realiza o estompare a diferitelor păreri care bântuiau curentul liberal, că se introducea o singură optică de apreciere a faptelor politice. Punând la bază doctrina liberală, de asigurare a egalităţii politice şi de îmbunătăţire a condiţiei materiale a maselor populare, Partidul Naţional Liberal este o organizaţie care acţionează pentru o guvernare alcătuită din proprii reprezentanţi, proiectele politice lansate alcătuindu-se la momentul oportun, în funcţie de ponderea pe care o deţinea în corpurile legiuitoare.

Liderii si programele de guvernare ale partidului

Guvernul liberal era o expresie a coaliţiei de la Mazar-Paşa, în care preşedintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziţii line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice şi politic-instituţionale. Pe parcursul mai multor decenii, la conducerea lui s-au succedat o serie de cunoscuţi oameni politici, primul dintre ei fiind Ion C. Brătianu (1875-1891). Acestuia i-au urmat:fratele său, Dumitru Brătianu (mai 1891-iunie1892), D. A. Sturdza (1892-1909) şi Ion I. C. Brătianu (Ionel), (1909-1927).

În anul 1881, un nou program al partidului, enunţa importante obiective vizând dezvoltarea economică a ţării:încurajarea industriei naţionale, edificarea reţelei de căi ferate, înfiinţarea instituţiilor de credit şi a camerelor de comerţ. Era un program pe care acest partid se va strădui să-l realizeze în cursul îndelungatei sale guvernări, care va dura până în anul 1888. Doctrina partidului s-a afirmat treptat în strânsă legătură cu ideile enunţate de principalii lideri, în primul rând de I. C. Brătianu. Subliniind necesitatea promovării unei politici naţionale, acesta din urmă a enunţat doctrina „Prin noi înşine!”, care reclama dezvoltarea economică a ţării prin forţele proprii. În viziunea sa, care viza independenţa economică a ţării, urma să consolideze şi independenţa sa politică.

În prima etapă de existenţă a Partidului Naţional Liberal, în intervalul când el s-a aflat la putere, mai ales după Războiul de Independenţă, caracteristică a fost apariţia a numeroase disidenţe, unele desprinse oficial din sânul partidului, altele, neoficial. Astfel, în 1878, la Iaşi, se constituie un Partid Liberal Moderat, având ca principali lideri o serie de cunoscuţi universitari:Vasile Conta, Gh. Mârzescu, Gr. Cobalcescu. În anul 1880, tot la Iaşi, se desprinde din Partidul Liberal o grupare politică mai veche, Fracţiunea Liberală Independentă, având ca lider pe prof. univ. Nicolae Ionescu. Era o formaţiune politică constituită cu un deceniu în urmă, care intrase în Coaliţia de la Mazar-Pasa, iar acum încerca să se afirme din nou cu un program propriu, având la bază un naţionalism exagerat, menit a răspunde unor interese specifice Moldovei. Ziarul oficial al acestei formaţiuni politice care promova asemenea idei se numea “Mişcarea naţională”[12]. Tot în anul 1880 se desprinde din partidul-matcă o grupare a “liberalilor sinceri”, având ca lider pe Gh. Vernescu, care ulterior, în 1883, fuziunea acestora cu o parte a conservatorilor, va duce la întemeierea Partidului Liberal-Conservator, având ca ziar oficial “România”.

În anul 1882, neînţelegerile dintre cei doi fraţi, Ion şi Dimitrie Brătianu, duceau la constituirea unei grupări de opoziţie, sub conducerea celui din urmă, şi care avea să joace un rol important în organizarea coaliţiei pentru răsturnarea guvernului liberal. Mai departe, pe linia acestor frământări, în anul 1884, deosebirile de vederi duceau la despărţirea de I.C. Brătianu a unui alt cunoscut lider, C.A. Rosetti, sub conducerea acestuia conturându-se la această dată, o formaţiune politică de stânga, iniţial nedesprinsă oficial din sânul Partidului Liberal. Neînţelegerile dintre cei doi fruntaşi căpătaseră o turnură definitivă cu prilejul dezbaterilor din anii 1883-1884, când, vizând modificarea Constituţiei, C.A. Rosetti, spre dezaprobarea şefului guvernului, susţine în cadrul acestor dezbateri ideea colegiului electoral unic[13].

Cu o serie de idei menite să lărgească cadrul democratic al epocii, gruparea rosettistă s-a consolidat cu numeroase adeziuni (între alţii, profesorii V.A. Urechia şi Gr. Serurie, Petre Gradişteanu etc.), iar după moartea lui C.A. Rosetti, în aprilie 1885, conducerea ei a fost preluată de fiul acestuia, Vintilă Rosetti şi de Gh. Panu, cel din urmă, cum vom mai observa, plecând de la o asemenea formaţiune politică, încearca să pună bazele unui adevărat partid de stânga, Partidul Radical. În anii 1886-1887, marcând sfârşitul guvernării liberale sub conducerea lui I.C. Brătianu, cele mai multe dintre aceste disidenţe liberale se înţeleg cu unele grupări conservatoare, constituind o puternică coaliţie, Opoziţia unită, având ca ţel înlăturarea îndelungatei guvernări liberale.[14]

În continuare, într-o altă etapă a evoluţiei sale, un nou program al Partidului Naţional Liberal avea să fie elaborat în noiembrie 1892, la Iaşi, în condiţii de opoziţie, după ce conducerea sa era preluată de Dimitrie A. Sturdza. Pe lângă măsurile de oportunitate vizând critica guvernului conservator aflat la putere (“domnia legilor”, “libertatea alegerilor”, descentralizarea administrativă) erau înscrise în acest program o serie de idei noi, menite să lărgească baza socială a partidului. Astfel, în strânsă legătură cu dezideratul libertăţii alegerilor se preconiza lărgirea sistemului electoral pe baza principiului votului universal. “Sufragiul universal cu reprezentaţiunea proporţională – se menţiona în program – este idealul Partidului Naţional Liberal. Către dânsul ne vom îndruma şi vom tinde a-l realiza prin reforme treptate, răspândind tot mai mult în păturile sociale luminile unei instrucţiuni solide şi sănătoase”[15].

Pe linia oficială a Partidului Naţional Liberal, noi elemente survin mai ales după 1907 sub influenţa foştilor lideri socialişti, intraţi în partid, şi a lui Constantin Stere. S-au observat aceste elemente noi în legislaţia agrară, adoptată în anii 1907-1910, în răstimpul unei noi guvernări liberale, dar mai ales într-un nou program al partidului, din ianuarie 1911, din faza de început a altui interval de opoziţie. Trecând în revistă legile agrare adoptate, menite să ducă la o oarecare redresare a situaţiei ţărănimii şi enunţând “chestia agrară” că o prioritate în preocupările partidului, în program se punea accentul pe rolul pe care sindicatele agricole, instituţiile de credit şi camerele de comerţ urmau să-l joace în continuare în lumea satelor[16].

Momentul decisiv al acestui proces de modernizare a P.N.L., va fi atins în toamna anului 1913, după sfârşitul intervenţiei României în Bulgaria şi încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic. Într-o cunoscută scrisoare-manifest a lui I.I.C. Brătianu, publicată în “Viitorul” din 7 septembrie 1913, făcându-se trimitere la “covârşitoarea înrâurire a maselor asupra destinelor statului”, pe care războiul balcanic o pusese în lumină, era subliniată, cu toată claritatea, nu numai necesitatea unei noi reforme electorale, în forma colegiului electoral unic, ci şi a unei reforme agrare “printr-o intervenţie a Statului, cu drept de expropriere unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”. În luna următoare, octombrie 1913, Congresul P.N.L. avea să sancţioneze această orientare programatică. În cuvântul său de la acel congres, I.I.C. Brătianu, suliniază necesitatea stringentă a celor două mari reforme, dând asigurări că “exproprierea se va face cu dreapta despăgubire”[17].

Ajunşi din nou la putere, în primăvara anului 1914, pe linia programului enunţat anterior, sub conducerea lui I.I.C. Brătianu, liberalii vor inaugura o serie de reforme, care aveau să fie întrerupte şi amânate un timp datorate declanşării Primului Război Mondial.

Bibliografie

-Anastasie Iordache, “Viaţa politică în România”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

-Apostol Stan, Iosa Mircea, “Liberalismul politic în România de la origini până în 1918”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

-Damian Hurezeanu, Gh. Sbarna, “Partide şi curente politice în România. 1821-1918”, Editura Eficient, Bucureşti, 2000

-Enciclopedia României, vol. I., cap. IX, partea I, “Principii liberale în România”, Bucureşti, 28 mai 1938

-Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, “Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003”, Editura Meronia, Bucureşti, 1995.

-Ion Mamina, Ion Bulei, “Guverne şi guvernanţi”, Editura Silex, Bucureşti, 1994.

NOTE

[1]Apostol Stan, Iosa Mircea, “Liberalismul politic in România de la origini până in 1918”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.11.

[2]Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, “Enciclopedia partidelor politice din 1859-2003”, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 26.

[3]Ibidem, p. 28.

[4]Enciclopedia României, vol. I., cap. IX partea I “Principii liberaleîn România”, Bucureşti, 28 mai 1938, p. 388.