Autor 5771 vizualizări


Despre tinerii revoluționari parizieni se spune că nu au schimbat nimic. Că erau doar niște adolescenți care doreau să pună în locul unui sistem vechi, dar funcțional, o utopie. Că nu aveau un manifest, un plan de viitor, ci doar aruncau peste baricade cu idealisme. O mână de studenți împotriva unei Franțe conservatoare, dar prospere. Să începem prin a fi idealiști și să-i dăm crezare sociologului Gustave Le Bon: „Veritabilele răsturnări istorice nu sunt cele care impresionează prin amploare şi violenţă. Singurele schimbări importante, din care decurge primenirea civilizaţiilor, se operează la nivelul opiniilor, concepţiilor şi credinţelor”.


Trecuseră mai bine de 20 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, dar fumul armelor se mai simțea încă în aer. Era o atmosferă apăsătoare, dar Europa – cel puțin cea de Vest – se reconstruia imperiu cu imperiu. Economic și politic, lumea mergea înainte, însă asupra oamenilor consecințele ultimei mari conflagrații erau ireparabile. La sfârșitul anilor ’60, poate mai mult ca oricând, social și cultural, europenii erau străini de trecut. Într-o lume în care naţiunile nu aveau nimic în comun decât sfera de influenţă sub care fuseseră împărţite la Ialta, în februarie 1945, anul 1968 a găzduit un val de rebeliune care a cuprins întreaga lume, așa cum nu mai fusese vreodată. Anul 1968 a fost anul popoarelor. 

În 1968, firul roșu se întinde pe toată harta lumii: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Spania, Italia, Franța, Marea Britanie, Scandinavia, Statele Unite ale Americii, Mexic. Cerința principală: drepturile și libertățile omului. Idealismul și anarhia sunt principalele abordări ale revoluționarilor lui ’68. Diferența dintre ei este că în anumite țări idealismul a fost absolut, ideea concretizându-se în realitate – şi pentru asta avem SUA cu al său Civil Rights Act. Pe când alte națiuni fluturau un idealism moral – că ideile dau omului puterea de a schimba lumea. Și atât.

„Les trentes glorieuses” 

La capitolul „ridicare din propria cenușă”, Franța stătea bine, dacă nu chiar cel mai bine dintre statele europene. Perioada 1945-1975 încă mai este cunoscută pentru francezi drept „les trentes glorieuses”. Instabilitatea guvernamentală trecuse, la fel și războaiele coloniale. Președintele Charles de Gaulle adusese liniștea și stabilitatea internă, aproape nesperate. Iar la ordinul generalului stătea parcă întreaga Europă. În anii ’60, toate drumurile duceau în Franța: de Gaulle încerca să creeze o Europă al cărei epicentru să fie cea de-a V-a Republică. Voia o Franță perfectă – nouă, dar adânc înrădăcinată în tradiție și conservatorism. În aproape treizeci de ani țăranii francezi erau pe cale de dispariție: din cele șapte milioane de agricultori care erau la finalul războiului, în 1968 populația rurală se redusese la aproape trei milioane. Restul deveniseră muncitori în fabrici și birouri, iar copiii lor, elevi în școlile de la oraș, ademeniți cu promisiunea că aceia care vor lua examenul de bacalaureat cu 10 vor avea asigurat un loc la facultate.


Așadar, Franța lui 1968 era plină de tineri intelectuali obligați să adopte conservatorismul francez și să trăiască cu el într-o societate a capitalismului și a consumerismului. Totul devenea și mai greu când însăși Franța le îngreuna situația francezilor. Schimbările claselor sociale la nivel de economie se realizaseră, dar oamenii erau la fel. Muncitorii lucrau în condiții grele și erau nevoiți să suporte discriminarea din partea șefilor. Studenții erau mulți; mulți și înghesuiți în campusurile universitare de la periferia Parisului. „La vie en rose” nu exista în realitate.

Mişcarea 22 martie 

De Gaulle primea însă bucuros noul an: „Eu salut anul 1968 cu seninătate. Este imposibil să mai vedem astăzi Franța paralizată de o criză așa cum a fost în trecut”. Optimismul și îngâmfarea aveau să îl coste. Primii care și-au arătat nemulțumirea față de sistem au fost 25 de studenți de la Universitatea Nanterre. Lipsa condițiilor din campus n-a impresionat pe nimeni, iar poliția a stins repede mica revoltă. Doar că aceasta a fost începutul. Pe 15 martie 1968, ziarul „Le Monde” scria că Franța se îmbolnăvește de plictiseală. Adevărat sau nu, cert e că tinerii intelectuali deveniseră brusc solidari și idealiști. Și nu doar atât: fiecare, cu câte o ideologie în gând, dar de stânga să fie. Marxiști, maoiști, chiar și troțkiști, tinerii voiau schimbare.

În martie, grupul de la Nanterre se mărise. Din cei 150 de protestari, patru au fost arestați pentru că vandalizaseră o sucursală a băncii American Express, în semn de protest împotriva războiului din Vietnam. Și de aici, piesele din domino-ul parizian al anului 1968 au început să cadă. Din solidaritate, alți 500 de studenți au luat cu asalt clădirea Universității Nanterre. Ei s-au numit, simplu, „mișcarea 22 martie”. Printre ei se afla un tânăr care striga mai tare decât toți: Daniel Cohn-Bendit, cunoscut drept Danny Roșul. El este acum parlamentar european. Aici, armata celor 500 trecea de la nemulțumiri cu privire la sistemul de învățământ și birocrația politică la schimbarea regulilor și obținerea unor libertăți despre care auziseră de peste ocean. Sângele adolescentin se înfierbântase și cereau clar autorităților permisiunea camerelor mixte în cămine. Revoluționarii din Paris aduceau ideile revoluției sexuale din America și strigau la unison: „Liberté! Egalité! Sexualité!” Conflictul s-a aplanat relativ repede, și nu neapărat pentru convingerea de care a dat dovadă poliția, ci mai degrabă pentru faptul că venise Paștele.  


Sub pietre, plaja 

Era deja mai și se simțea venirea vacanței. Focul revoltei a fost însă întreținut și, ca repercusiune, pe 2 mai, Universitatea Nanterre din Paris a fost închisă. Colegii de la Sorbona nu s-au lăsat mult așteptați și deja în ziua următoare protestau. În curtea universitară poliția se bătea parte-n parte cu studenții. În zilele următoare, li s-au alăturat membrii Uniunii Naționale a Studenților din Franța – peste 20.000, şi, în semn de solidaritate, liceenii erau în grevă. Învățământul superior din Franța era blocat într-o anarhie din care se știa doar că se vrea schimbare. Sorbona a fost, la rândul ei, închisă și peste 400 de tineri arestați. Până pe 10 mai revolta s-a extins: Sorbona, Cartierul Latin și alte artere principale ale Parisului erau blocate. Tinerii începeau să fie susținuți de către politicienii de stânga care doreau plecarea lui de Gaulle și a guvernului Pompidou – revoltaţii erau numiţi „aventurierii de stânga”.

Acțiunile studenților parizieni din 1968 încercau să păstreze ceva din romantismul revoluțiilor franceze trecute. Doar că atât în 1789, cât și în 1848 se știa clar lista de revendicări. În 1968, din anarhie tinerii nu păstraseră decât violența, și nicidecum o idee autentică a ordinii politice. La fel și baricadele ridicate pe străzile Parisului: o aluzie avangardistă la baricadele Asediului din 1871 sau cele ale eliberării din 1944. În 1968 a fost şi „noaptea baricadelor”, 10-11 mai, când studenții nu voiau altceva decât eliberarea colegilor și deschiderea universităților. Orișicât, zona trebuia fluidizată, așa că s-a trecut de la idealism la o barbarie modernă: cocktailuri Molotov, incendieri de mașini, gaze lacrimogene. „Sub pietre, plaja”, așa scria pe unul dintre ziduri. Scenele cu tinerii care smulg pietrele de pavaj și le aruncă în forțele de ordine sunt des întâlnite în acea noapte a confruntării.

„Usines, Universités, Union” 

În fața acestor evenimente, guvernul era total nepregătit. Revenit dintr-o delegație din Afganistan, prim-ministrul George Pompidou le-a îndeplinit cererile revoluționarilor: i-a eliberat pe cei arestați și a redeschis Sorbona. Dar nu a fost de ajuns – tinerii au reocupat instituția, declarând-o „universitatea oamenilor”.

La început, majoritatea societății a fost de partea lor, dar tot evenimentul începuse să devină mult zgomot pentru nimic. Mass-media îi numea chiar pe revoltaţi „utopieni iresponsabili care au vrut să distrugă o societate consumeristă”. Totuşi, studenții nu au rămas chiar singuri. „Dacă guvernul s-a supus unor studenți, de ce nu ni s-ar supune și nouă?”, s-au întrebat muncitorii – şi acesta a fost momentul în care încrederea a primat în fața conștientizării. După o grevă generală, pe 14 mai, lucrătorii din cadrul unei fabrici de avioane de lânga Nantes au ocupat clădirea. Apoi au fost cei de la Renault. Efectul bulgărelui de zăpadă se activase. Până pe 17 mai, ramura muncitorească din Franța era blocată – peste 10 milioane de oameni protestau. Cerințele erau cât se poate de simple: mărirea salariului minim, reducerea orelor de lucru la opt și, bineînțeles, condiții decente de muncă. Reprezentantul guvernului la masa negocierilor din partea Ministerului Muncii era tânărul Jacques Chirac. Inițial nu s-a ajuns la nicio înțelegere, iar protestele au continuat.


Până la finalul lui mai, tinerii au continuat să ceară o schimbare, ocupând majoritatea instituțiilor importante ale Parisului. Luaseră cu asalt Bursa, pe clădirea căreia arboraseră un steag cu însemne comuniste. Și cu toate că Franța era în criză, de Gaulle era omul cu planul. Pe 29 mai a zburat până în Germania, la Baden-Baden, pentru a discuta cu înalții comandori ai armatei. Dorea să se asigure că, în caz că situația se va înrăutăți, va avea sprijin militar. Întors în țară, pentru a calma lucrurile, președintele le-a oferit revoluționarilor șansa schimbării: alegeri anticipate. Până la finalul lunii iunie, când de Gaulle și partidul său au câștigat incontestabil, revoluția studenților era deja istorie. Rebeliunea le-a mai fost permisă până pe 12 iunie, când universitatea oricum se închidea – revoluționarii luau vacanță.

Cât despre Charles de Gaulle, el a mai rămas în funcție până în aprilie anul următor, cedându-i locul lui George Pompidou. Dintre toți, singurii care au obținut ceva au fost muncitorii: creșteri salariale considerabile, program mai scurt și îmbunătățirea legii cu privire la relația angajat-angajator. Așadar, utopia se anulase. Sau cel puțin era amânată.

„La poésie est dans la rue” 

În afară de idealul unei societăți mai bune, revoluția de la Paris a lăsat în urma ei (şi) o nouă formă de artă. Studenților de la Nanterre și Sorbona li s-au alăturat cei de la Arte Frumoase – deja celebre acum în toată lumea, posterele lor ilustrează minimalist, dar puternic, mesajul revoluționar. Artiștii de la Atelier Populaire susțineau, de pildă, că frumusețea nu mai este cea clasică și că arta nu mai este făcută pentru a fi contemplată – toate acestea le găsim, în schimb, în lupta pentru o societate nouă. Un simbol și câteva cuvinte. Atât le era necesar să transmită că vor schimbare. Printre violențele predominante, tinerii manifestanți își făceau timp de sloganuri, majoritatea venind sub formă de grafitti. Puterea imaginației, a libertății – acestea erau cele mai întâlnite mesaje de pe ziduri.


Despre libertăți și artă se poate spune că datorită revoluției au câștigat o primă bătălie împotriva conservatorismului francez. Imaginile o arată clar: dacă în martie ’68 tinerii erau îmbrăcați în costume monotone, în iunie deja totul prinsese culoare. „Franţa a avut nevoie de şase săptămâni pentru a trece de la pantaloni gri la pantaloni mov, de la represiunea socială şi sexuală a anilor 1950 la libertatea socială şi sexuală”.

***

Revoluția studenților de la Paris a strigat că vrea schimbare – culturală, politică, socială. Că vrea o altă societate. După ce au paralizat întreaga țară, erau la un pas de a răsturna guvernul. Ei, studenții. Dar ideile, chiar și verbalizate, nu sunt îndeajuns. Poate că francezii au învățat de la mai 1968 că ai dreptul să contești orice atâta timp cât pui altceva mai bun în loc, că orice libertate vine la pachet cu o responsabilitate. La jumătate de secol distanță, oamenii sărbătoresc, dar încă simt nevoia de schimbare. Poate că asta le este în fire – Vive la révolution! Era primăvara lui ’68 și înnebuniseră salcâmii.


""