Autor 16573 vizualizări


Ne-am familiarizat deja cu celebrul ordin emis de gen. Ion Antonescu la 22 iunie 1941:„Ostaşi, vă ordon:Treceţi Prutul!”. Acest ordin era doar o acţiune de imagine, gen. Antonescu emiţând ultimul său ordin în calitate de comandant al trupelor româneşti la 15 iunie 1941. Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

Situaţia  periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operaţiei Barbarossa (17 martie 1941). Hitler „a ordonat să se pună în măsură şi mai mare accentul pe flancul stâng al Grupului de armate «Sud» din Galiţia şi Volînia, să se renunţe deocamdată la un atac peste Prut şi să se lase «să înainteze acolo numai atâtea forţe» cât «sunt necesare pentru imobilizarea inamicului;dacă acesta se retrage, trebuie urmărit»“.

Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagraţiei, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuţie minoră din ansamblul operaţiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata era într-adevăr nepregătită, concepţia generală moştenită de pe vremea lui Carol al II-lea fiind aceea preponderent defensivă, axată pe mobilizarea masivă şi sporirea cantitativă a efectivelor, în locul concentrării mijloacelor şi a tehnicii în unităţi rapide, flexibile şi cu forţă dinamică sporită, adică o organizare pe principii calitative.

Analiştii lucizi ai Ministerului Apărării Naţionale au arătat aceste mari slăbiciuni:„În general, acţiunile militare desfăşurate între Prut şi Nistru au purtat amprenta concepţiilor elaborate în perioada interbelică referitoare la desfăşurarea operaţiilor în cadrul războiului modern, care au pus accentul pe defensivă. Referirile la ofensivă în spaţiul geografic românesc se rezumau la executarea unor riposte pentru nimicirea forţelor inamice pătrunse pe teritoriul României. În acest cadru, efor­turile materiale şi spirituale au fost îndreptate spre întărirea sistemului defensiv al ţării, ofensivei propriu-zise atribuindu-i-se un rol secundar. Ca urmare, această formă de luptă a fost mai puţin studiată şi experimentată, îndeosebi la nivelul eşaloanelor operative şi strategice.

Efectele negative s-au văzut încă de la începutul războiului, atât în ceea ce priveşte actul decizional la nivelul Marelui Cartier General al comandamentelor de armată şi al corpurilor de armate, cât şi al execuţiei, îndeosebi acolo unde inamicul a opus rezistenţă dârză, aşa cum s-au petrecut lucrurile la nivelul Armatei 4.“1

Mai citeşte:Antonescu:„Ostaşi, vă ordon:Treceţi Prutul!”

Semnificaţia grandorii pentru noi consta în eliberarea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în 1940 şi readucerea la patria-mamă a milioanelor de români din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, precum şi a minoritarilor scăpaţi de exterminarea şi deportările operate de U.R.S.S. într-un an de ocupaţie.

Grupul de armate „general Antonescu“, aşa cum apare în documentele germane, era mixt în conţinut şi unitar în aparenţă. În realitate, forţa principală a grupării era Armata a 11-a germană, condusă de general-colonel Eugen von Schobert şi tot în realitate acesta a condus trupele peste Prut.  Pentru a evita sensibilităţile lui Antonescu, Hitler „a comu­nicat soluţionarea acestei probleme de natură mai curând politică şi psihologică decât militară:«Până la începerea operaţiilor ofensive ...», generalul Antonescu «va deţine formal conducerea supremă».“2

Pentru a nu exista alte dubii, ordinul lui Hitler din 23 mai 1941, transmis trupelor germane din România, era foarte clar:„El (general von Schobert – n.a.) este responsabil pentru apărarea întregului spaţiu român, cu măsura că el poate preda şefului Misiunii Militare germane apărarea României ca sarcină autonomă, îndată ce Armata a 11-a în atac părăseşte ter­itoriul român.“3

Stenograma întrevederii Hitler-Antonescu din 12 iunie 1941 de la München vine să întărească imaginea abia conturată anterior:„La sfârşit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandant suprem în acest spaţiu.“4

Situaţia trupelor române era şi ea cât se poate de penibilă în planul cooperării:la nord, Armata a 3-a română (general Dumitrescu) se subordona tactic Armatei a 11-a germane, iar Armata a 4-a, la sud, se constituia definitiv abia la mijlocul lunii iulie.5

Ar mai fi de amintit faptul că eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a durat o lună şi s-a soldat cu puţin peste 5 000 de morţi, motivaţia „războiului sfânt“ pentru eliberarea teritori­ilor ocupate de inamic fiind factorul psihologic cu mare forţă de mobilizare şi decisiv în ducerea luptelor. Istoricii militari au prezentat întreagă această situaţie a subordonării cât se poate de critic:„Armata a 3-a română a fost subordonată de către Armata a 11-a germană, ceea ce marca o formă de integrare nemaiîntâlnită până atunci şi net dezavantajoasă pentru identitatea naţională a unei ţări mici:subordonarea unei armate de campanie unui eşalon străin de acelaşi nivel.“6

Trupele germane care eliberau vreo porţiune de teritoriu românesc din Basarabia şi Bucovina urmau să predea apoi cu acte în regulă teritoriile respective românilor, cedând astfel cu generozitate din dreptul lor de ocupaţie. De fapt, aici a stat şi lupta lui Antonescu pentru implicarea României în războiul germano-sovietic:„Dacă acestea ar fi fost eliberate numai de Armata a 11-a germană, cel de-al treilea Reich ar fi deţinut puterea de ocupant, în virtutea legilor războiului, şi în consecinţă, actele de suveranitate ale României ar fi fost numai nişte împuterniciri ale statului german:România ar fi fost un suveran instituit.“7    

Citeşte cum era privit Ion Antonescu de contemporani

Pornind de la această constatare a raporturilor militare şi revenind la compunerea şi conducerea efectivă a Grupului de armate „general Antonescu“, trebuie arătat faptul că situaţia României în interiorul său era aceea a unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu. Argumentele mele sunt următoarele:

– „comandantul general al trupelor româno-germane era doar formal Antonescu, numai până la declanşarea acţiunilor ofen­sive, ultima directivă operativă întocmită de Înaltul Comandament român, ca organ de conducere, fiind emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului”;8

– în momentul declanşării ofensivei, comanda efectivă a aparţinut generalului-colonel E. von Schobert, comandant suprem al „spaţiului românesc“, care primea ordine de la eşalonul său superior (ger­man), Südwest Front, condus de feldmareşalul von Rundstedt:„De aceea, dacă asemenea cereri pentru intrarea în acţiune a Armatei a 11-a v-ar parveni nemijlocit de la Grupul de armate «Sud», ele sunt aprobate de mine şi vă rog, în interesul unei conduceri unitare şi ferme, să le daţi curs“9;

– mai grav este faptul că, după părăsirea prin luptă a teritoriului României (1941 – 22 iunie), generalul von Schobert transfera comanda „spaţiului românesc“ Misiunii Militare germane din România, ca în situaţia unui stat ocupat şi administrat de ger­mani;

– cele trei forţe ale Grupului de armate „general Antonescu“ au ocupat fiecare câte o fâşie în lungul Prutului cu centre de spri­jin în unele oraşe româneşti;aceste forţe aveau o adâncime a dispunerii, ceea ce făcea, de exemplu, ca oraşul Iaşi să se afle în mijlocul trupelor Armatei a 11-a germane;

– Antonescu a declarat acest teritoriu zonă militară germană, sub rezerva că administraţia română îşi continuă activităţile (pri­mind însă ordine de la Comandamentul german pentru necesităţi de război) şi cu detaliul că arestările, reţinerile de persoane şi condamnările ar trebui să revină autorităţii române;această situaţie hibridă a autorităţii s-a înclinat în realitate spre o prelu­are a sa de către Comandamentul german, pe principiul priorităţii militare, de front;s-a mai constatat că unele autorităţi locale au interpretat înţelegerea militară româno-germană ca pe o cedare a autorităţii în termenii unei ocupaţii autentice.

Legenda publică are această particularitate, că reţine gesturi şi vorbe spectaculoase, dar când vine momentul cercetării istorice, multe dintre aceste mituri se sfărâmă:trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

NOTE

1. Armata română în al doilea război mondial, vol. I, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941), coordonatori:colonel dr. Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Militară, 1996, p. 238.
2. Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţii româno-germane (1938-1940), Bucureşti, Humanitas, 1994, , p. 170.
3. Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, 1940–1944, vol. I, Bucureşti, Editura Cozia, 1991, p. 87.
4. Ibidem, p. 103.
5. Andreas Hillgruber, op. cit., p. 172.
6. România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, Editura Militară, 1989, p. 374.
7. Armata română în al doilea război mondial, vol. I, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei..., p. 300.
8. România în anii celui de-al doilea război mondial, vol.1, p. 370.
9. Andreas Hillgruber, op. cit., p. 172 (mesaj al lui Hitler către Antonescu)