Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” VIDEO

La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naţionale: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie în 1944.

Click aici pentru o galerie foto de excepţie cu trupele române în al doilea război mondial

România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.

După  preluarea puterii în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a declarat fără echivoc: „Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută în sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga”. Nu şi-a ascuns intenţiile de a lupta chiar şi cu arma în mână pentru eliberarea acestor teritorii în cazul unui conflict (previzibil) dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

Mai citeste:

A fost Ion Antonescu un erou? I

A fost Ion Antonescu un erou? II

Evenimentele s-au precipitat după aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940). Istoricii sunt în general de acord că Antonescu a avut cunoştinţă de intenţiile germane în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică încă din decembrie 1940, cu alte cuvinte, la scurt timp după ce Adolf Hitler semnase, la 18 decembrie,  Directiva nr. 21 (ipoteza „Barbarossa”, planul de invazie a Rusiei în primăvara anului 1941), prin intermediul şefului Misiunii Militare Germane, generalul Erik Hansen. Până în primăvara anului 1941, factorii de decizie de la Berlin au fost convinşi de imposibilitatea folosirii armatei române pentru acţiuni ofensive de amploare, bazându-se în principal pe un raport amplu al generalului Arthur Hauffe, şeful statului major al Misiunii Militare Germane în România, transmis Înaltului Comandament al Armatei de uscat în februarie 1941, care considera că doar diviziile instruite de germani pot fi folosite în acţiuni ofensive de mică amploare.

În luna mai a anului 1941 a fost transferat în România comandamentul Armatei 11 germane (general Eugen von Schobert). La insistenţele generalului Antonescu de a fi înştiinţat de data declanşării operaţiunilor cu cel puţin două săptămâni înainte pentru a avea timpul necesar mobilizării, la 9 iunie, la Predeal, ministrul Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, i-a înmânat un petic de hârtie pe care scrisese: 22 iunie.

Detaliile colaborării militare româno-germane au fost pe deplin aduse la cunoştinţa generalului Antonescu la 12 iunie, în cadrul întrevederii cu Hitler de la München şi la 18 iunie, prin scrisoarea trimisă de cancelarul german Conducătorului statului român. Două armate române (3 şi 4, având în compunere 23 de mari unităţi) împreună cu Armata 11 germană formau un grup de armate a cărui comandă era atribuită, din raţiuni politice evidente dar în mod formal, generalului Antonescu. Cunoscută sub denumirea de „Grupul de armate general Antonescu”, această structură se subordona Grupului de Armate „Sud”, comandate de feldmareşalul Gerd von Rundstedt.

Angajarea României în război, la 22 iunie 1941, a vizat refacerea integrităţii teritoriale pe frontiera de est, iar motivele participării româneşti la război nu au coincis de fel cu cele germane.

Forţa combativă a armatei

La  declanşarea operaţiunilor militare forţa combativă a armatei nu era fundamental schimbată faţă de anul precedent. Conform recensământului din 6 aprilie 1941, România avea o populaţie de 13.535.757 de locuitori, din care partea masculină reprezenta 49,3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta  32,9% din populaţie şi 16,2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

Mai citeste:

A fost Ion Antonescu un erou? III

A fost Ion Antonescu un erou? IV

Aeronautica (aviaţia şi artileria antiaeriană) dispunea de 50 de escadrile, dintre care 17 de vânătoare, 15 de bombardament, 7 de observaţie, 6 de legătură şi altele. Totalul avioanelor era de 1.061, dintre care 440 erau pentru şcoală şi instrucţie. Principala forţă a aeronauticii române care a acţionat în campania anului 1941 a fost Gruparea aeriană de luptă, ce avea 253 de avioane, dintre care 205 operative.
Marina (compusă din Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre) avea 39 de nave de luptă mai importante, dintre care 22 maritime şi 17 fluviale: patru distrugătoare, submarinul Delfinul, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine etc.

Carenţele de înzestrare erau dublate de cele privind pregătirea cadrelor (în special a celor de rezervă), a instruirii unor contingente datorită restricţiilor bugetare din perioada crizei economice. Serviciile armatei se confruntau cu mari neajunsuri. După formula reputatului istoric Petre Otu, „ceea ce armata română nu a putut plăti cu bani a plătit, mai târziu, cu sânge”.

Transformări ale organismului militar românesc (iunie 1940 – iunie 1941)

Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au dus la pierderea unor importante aliniamente defensive, coloana vertebrală a sistemului militar naţional – râul Nistru, Carpaţii Orientali, „porţile” Someşului şi Mureşului, Munţii Apuseni. Au afectat, de asemenea, potenţialul demografic-militar al ţării, disponibilul de mobilizare scăzând cu peste 1/3, de la 3,5 milioane de persoane în 1937, la 2,2 milioane în 1941. În consecinţă, au scăzut şi efectivele contingentelor anuale care se încorporau. Pierderile în oameni au fost completate de cele în materiale din teritoriile cedate: clădiri, fortificaţii, instalaţii, armament, echipament de tot felul. Poziţiile geostrategice pierdute au însemnat o lungire a frontierelor de apărat, pe fondul scăderii populaţiei. Peste toate acestea se instaurase o stare morală dezastruoasă, prin prisma cedărilor fără luptă ale unor teritorii-simbol ale ţării. Poziţia militară a României în plan european s-a diminuat până aproape de dispariţie.

Venit la putere la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu şi-a propus un program de reforme militare, concretizat în formula „o armată mică, dar puternică” şi care, printre altele, prevedea: reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statului, dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizare etc.); desfiinţarea tuturor comandamentelor care nu aveau întrebuinţare în război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmp tactic; perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană şi multe altele. În paralel, a procedat la desconcentrarea trupelor şi la înapoierea rechiziţiilor.

La 16 octombrie 1940 s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei (create în 1936 şi, respectiv, 1938). S-a constituit un singur minister, Ministerul Apărării Naţionale, cu patru subsecretariate de stat – al Armatei de Uscat, al Aerului, al Marinei şi al Înzestrării Armatei. Marele Stat Major a fost degrevat de sarcinile administrative şi însărcinat cu pregătirea operativ-strategică a armatei, elaborarea planurilor de operaţii, pregătirea cadrelor şi instruirea trupei.

În locul generalului Florea Ţenescu, trecut în rezervă (împreună cu alţi zece generali), Ion Antonescu l-a numit în fruntea Marelui Stat Major pe generalul Alexandru Ioaniţiu. Au fost desfiinţate comandamentele unor grupuri de armate, armate, corpuri de armată şi mari unităţi.  S-au organizat diviziile de infanterie, revenindu-se la sistemul ternar,  iar diviziile de cavalerie, greoaie şi slab înarmate, au fost transformate în brigăzi, structură mai uşor de condus. Brigada 1 moto-mecanizată, singura mare unitate de acest tip, a fost transformată, în ianuarie 1941, în Divizia 1 blindată, deşi avea în compunere doar un regiment de tancuri. Înzestrarea, în condiţiile în care finanţele ţării ciuntite treceau printr-o situaţie grea, a fost probabil cea mai dificilă problemă, Antonescu încercând să sporească sumele alocate dotării, în perioada septembrie 1940-mai 1941 armata primind fonduri în valoare de 20.504.999.906 lei, din care pentru înzestrare, 13.225.954.

Nu atât banii, cât sursele de aprovizionare constituiau o problemă, principalul furnizor (Germania) abordând o politică reticentă pe fondul propriei nevoi de înzestrare pentru război. Cooperarea româno-germană s-a extins şi în domeniul pregătirii cadrelor şi instruirii trupelor. După sosirea Misiunii Militare Germane în România (octombrie 1940) s-au constituit centre de instrucţie pe arme, cu scopul de a forma „după procedeele germane instructori şi comandanţi de subunităţi şi unităţi până la batalion inclusiv”. De asemenea, trei mari unităţi de infanterie (5,6,13 infanterie) şi Divizia blindată s-au instruit în comun cu unităţi germane, ele fiind considerate „divizii model”. Consilierii germani au fost detaşaţi la Şcoala Superioară de Război pentru prelegeri, aplicaţii tactice şi exerciţii demonstrative necesare pentru familiarizarea cu exigenţele câmpului de luptă a viitorilor ofiţeri.

Operaţiuni militare pe Frontul de Est (iunie-iulie 1941)

Grupul de armate „general Antonescu”, compus din armatele 3 şi 4 române şi 11 germană, avea în subordine 10 comandamente de corp de armată (7 române şi 3 germane), 3 brigăzi de munte române, 4 brigăzi de cavalerie române, 2 brigăzi de fortificaţii române şi alte unităţi eterogene. Acţiunile de luptă au fost sprijinite de Flota 4 aeriană germană şi de Gruparea Aeriană de Luptă română, compusă din 3 flotile de aviaţie de bombardament, 1 flotilă de aviaţie de vânătoare, 1 flotilă de hidroaviaţie, escadrile de recunoaştere, legătură şi observaţie. În zona de operaţii se găseau 4 grupuri de artilerie antiaeriană cu 12 divizioane. Marina militară română dispunea de 39 de nave de luptă mai importante, din care 22 la Marea Neagră şi 17 pe Dunăre. Efectivele totale ale armatei române angajate în luptă însumau 473.102 de militari, pe arme 402.747 armata de uscat, 56.176 aeronautica şi 14.180 marina.

În faţa forţelor germano-române se găsea Frontul de Sud sovietic, constituit din armatele 9 (la sud) şi 18 (la nord), având 8 corpuri de armată (dintre care 3 corpuri mecanizate şi un corp de cavalerie) cu circa 20-24 de mari unităţi.

Conform concepţiei operative a Înaltului Comandament german, la flancul sudic al frontului sovieto-german, în Galiţia, pe direcţia Lvov-Kiev, urma să treacă la ofensivă Grupul de armate „Sud” al feldmareşalului Gerd von Rundstetd, de pe un aliniament de plecare aflat cu circa 100 km mai spre vest. În consecinţă, Grupul de armate „General Antonescu” a primit misiunea iniţială de a fixa, în perioada 22 iunie – 1 iulie, forţele sovietice din faţă şi a crea capete de pod dincolo de Prut („aşteptarea strategică” sau „bătălia aşteptării”). Ulterior, pe măsura progresului forţelor germane, urmau să treacă la ofensivă şi trupele de pe frontul român. Străpungerea apărării inamice cădea în sarcina Armatei 11 germane pe direcţia generală Iaşi, Moghilev, distanţa cea mai scurtă spre Nistru, pentru a tăia în două dispozitivul sovietic. La flancul stâng al Armatei 11, în Bucovina, urma să treacă la ofensivă Armata 3 română, iar în flancul drept, în centrul şi sudul Basarabiei, Armata 4.

Succesul Armatei 3 în Bucovina

Armata 3 română  (condusă de general Petre Dumitrescu) avea la dispoziţie Corpul de munte 1,2 şi 4 mixtă munte, cu un total de 18 batalioane vânători de munte, Divizia 7 infanterie, Brigada 8 cavalerie, trei batalioane mitraliere divizioane, două divizioane de artilerie grea şi alte subunităţi de arme, printre care şi trei escadrile de aviaţie de recunoaştere şi observare.

Concepţia operaţiei prevedea o lovitură principală cu Divizia 7 infanterie, Brigada 2 mixtă munte şi Brigada 8 cavalerie pe direcţia Mihăileni, Noua Suliţă, Hotin şi o lovitură secundară cu brigăzile 1 şi 4 mixtă munte şi un detaşament independent pe direcţia Vicovul de Jos, Storojineţ, Cernăuţi, Hotin. În perioada „aşteptării strategice” (22 iunie – 1 iulie 1941) trupele au desfăşurat acţiuni cu caracter local, incursiuni şi recunoaşteri în dispozitivul inamic. Ofensiva propriu-zisă s-a declanşat la 3 iulie 1941. La 5 iulie, după lupte îndârjite, a fost eliberat Cernăuţiul printr-o manevră dublu învăluitoare a brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte.

Continuând acţiunile de luptă, la 8 iulie ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin, punând punct campaniei Armatei 3 române de  eliberare a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Operaţiunea s-a desfăşurat într-o zonă largă de circa 130 km şi adâncă de aproximativ 70 km, având durata de 6 zile şi un ritm mediu de 12 km în 24 de ore. Terenul accidentat şi precipitaţiile abundente care au mărit debitele de apă au constituit tot atâtea obstacole pentru trupele de infanterie, cavalerie şi vânători.

Concomitent cu acţiunile ofensive pentru eliberarea Hotinului, grosul forţelor Armatei 3 au primit ordin să se deplaseze cât mai repede spre est, paralel cu fluviul, pentru a ajunge la Nistru în zona Moghilev. După ajungerea la Nistru, Armata 3 a primit misiunea de a forţa apărarea inamicului pe fluviu şi să străpungă linia fortificată „Stalin”, în condiţiile în care, la 8 iulie, luptele pentru eliberarea Basarabiei erau departe de a fi încheiate, iar realizarea unor capete de pod la est de fluviu ar fi pus bazele dezvoltării ulterioare a ofensivei.

Luptele de forţare a Nistrului, care avea, în fâşia respectivă, o lăţime de circa 300 m, s-au declanşat la 17 iulie 1941, unităţile realizând capete de pod consolidate prin lupte crâncene în zilele următoare, până la 20 iulie. În zona de acţiune a Corpului de munte şi a Corpului de cavalerie s-a realizat câte un cap de pod cu o dezvoltare de 8-15 km şi adâncime de 7-8 km. Din aceste capete de pod, la 21 iulie  Armata 3 română a trecut la ofensivă spre Bug.

Problemele Armatei 4 la Prut

Armata 4 română,  subordonată grupului de armate „General Antonescu” şi compusă din corpurile 3,5 şi 11 armată (10 divizii, 1 brigadă de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi alte unităţi de diferite arme, sprijinite de Gruparea Aeriană de Luptă) a primit misiunea iniţială de a fixa trupele inamice din sectorul de front, pentru a trece la ofensivă după ce atacul Armatei 11 germană ar fi progresat. Cu începere de la 2 iulie s-a trecut la forţarea Prutului succesiv cu diviziile 35 infanterie, 15 infanterie (la 4 iulie) şi Divizia 1 Gardă.

Până la 7 iulie capetele de pod au fost lărgite, dar în data de 8 iulie Divizia 35 infanterie a suferit o grea înfrângere în masivul Corneşti, considerat cheia strategică a Basarabiei. Corpul 3 armată a încetat ofensiva, în zilele de 11 şi 12 iulie ducând lupte grele în apărare. La 14 iulie ofensiva a fost reluată o dată cu intervenţia Corpului 54 armată german, printr-o manevră dublu învăluitoare (Corpul 54 atacând pe la nord de masivul Corneşti iar Corpul 3 armată român pe la sud). La 16 iulie Divizia 1 blindată română şi 72 infanterie germană au eliberat oraşul Chişinău.  

După restructurarea de comandament din noaptea de 17 spre 18 iulie – în urma căruia în locul Grupului de armate „General Antonescu” s-au constituit Frontul de „Nord” şi Frontul de „Sud”, acesta din urmă aflat sub comanda generalului Antonescu – corpurile 3 şi 5 din compunerea Armatei 4 au trecut în urmărirea ­inamicului. La 21 iulie subunităţi de infanterie aparţinând Diviziei 10 infanterie (Corpul 2 armată) au trecut Dunărea pe la Ismail, înaintând spre Cetatea Albă. La 26 iulie 1941, întreaga Basarabie fusese eliberată, în comunicatul Marelui Cartier General român precizându-se: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti din răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la mare suntem stăpâni pe hotarele străbune”.

Armata 11 germană (sub conducerera generalului Eugen von Schobert) avea în compunere corpurile 11, 30 şi 54 germane cu 8 divizii de infanterie şi următoarele forţe române: comandamentul Corpului 4 armată, Corpul de cavalerie cu brigăzile 5 şi 6 cavalerie (până la 15 iulie), 5 divizii de infanterie şi Divizia 1 blindată.

În perioada „aşteptării strategice”, pentru a fixa forţele sovietice din faţă şi a identifica tăria dispozitivelor de apărare ale inamicului s-au desfăşurat acţiuni cu caracter local, realizându-se, în zona de acţiune a forţelor germane, cinci capete de pod. Ulterior, misiunea era de a forţa Prutul între Comarna şi Bădragi, după care să dezvolte acţiunile pe direcţia generală Iaşi, Moghilev, pentru a ajunge în scurt timp pe Nistru şi a realiza capete de pod la est de fluviu. În dimineaţa zilei de 2 iulie, orele 3 dimineaţa, trupele Armatei 11 au declanşat ofensiva, fiind puternic sprijinite de artilerie şi aviaţie. Până la sfârşitul zilei capetele de pod au fost lărgite de la adâncimi de 4-10 km la 15-20 km, iar în zilele următoare ofensiva a continuat către Nistru.

Unităţi germane din Corpul 11 armată ajutate de Divizia 1 blindată română au respins, la 4 iulie, un puternic contraatac al inamicului în flancul stâng, iar în dimineaţa zilei de 7 iulie, un detaşament înaintat al Corpului a pus stăpânire, prin surprindere, pe podul de peste Nistru de la Otaci-Moghilev. Având în subordine inclusiv Divizia 6 infanterie română, Corpul 11 a forţat Nistrul la 17 iulie la sud-est de Moghilev şi a dus lupte grele pentru cucerirea cazematelor de pe malul stâng al fluviului, respingând toate contraatacurile inamicului care vizau lichidarea capului de pod.

Corpul 30 armată german a continuat înaintarea pe direcţia Bălţi şi a eliberat oraşul la 7 iulie, cu Divizia 170 germană şi Divizia 14 infanterie română. Către 12-15 iulie, diviziile Corpului au ajuns la Nistru, după ce Divizia 13 infanterie română eliberase Soroca (12 iulie). La 18 iulie, Corpul 30 armată a forţat Nistrul cu diviziile 170 şi 198 infanterie germane, realizând un cap de pod, care în seara zilei avea o dezvoltare frontală de circa 17 km şi o adâncime de 4-6 km.

După trecerea Prutului şi înfrângerea Diviziei 35 infanterie română în masivul Corneşti, la 8 iulie, Corpul 54 armată german (având în subordine diviziile 50 şi 72 infanterie germane şi divizia 5 infanterie şi 1 blindate române) a primit misiunea de a manevra pe la nord rezistenţele inamice din masivul Corneşti (circa 3 divizii) în cooperare cu Divizia 15 infanterie română ce trebuia să învăluie pe la sud. Luptele declanşate în dimineaţa zilei de 14 iulie s-au desfăşurat favorabil, astfel că până în seara zilei de 16 iulie masivul a fost cucerit şi oraşul Chişinău eliberat (de unităţi ale diviziilor 1 blindată română şi 72 infanterie germană).

La 21 iulie, Corpul 54 armată german a forţat Nistrul în zona Dubăsari cu diviziile 50 şi 72 infanterie germană şi a realizat (până la 25 iulie) un cap de pod cu o dezvoltare frontală de 25 km şi o adâncime de 4,6 km. Din capetele de pod realizate la est de Nistru, Armata 11 germană a dezvoltat ofensiva cu Corpurile 11 şi 30 armată pe direcţia Moghilev, Balta, iar cu Corpul 54 armată pe direcţia Dubăsari, Nikolaev (la gurile Bugului), având la stânga Armata 3 română. Diviziile române care au fost în subordinea Armatei 11 germană au trecut apoi în subordinea Armatei 4 române şi au participat la operaţiunea ofensivă de la Odessa.

În cele 33 de zile de luptă trupele române au angajat peste 450.000 de militari, pierzând 24.396 (5.011 morţi, 14.898 răniţi şi 4.487 dispăruţi). Din cauza lipsei de experienţă a trupelor române, insuficienta lor dotare şi a rezistenţei îndârjite a trupelor sovietice, media zilnică a pierderilor (697) a fost mai mare decât cea din întreaga Campanie din Est (540 în fiecare din cele 1.159 zile) şi din Vest (648 în fiecare din cele 262 de zile) luate separat, precum şi pe durata întregului război (559 militari în cele 1.421 de zile).

Dincolo de Nistru

La 27 iulie  1941, cancelarul german Adolf Hitler i-a cerut Conducătorului statului român continuarea acţiunii militare şi dincolo de Nistru, justificând prin buna desfăşurare a operaţiilor militare la flancul de sud al frontului. În răspunsul pe care i l-a dat Führer-ului la 31 iulie, Antonescu a fost ferm, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune nici un fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare pe un nou teritoriu” şi că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”, aluzie directă la sprijinul pe care spera să-l obţină la sfârşitul războiului pentru recuperarea teritoriului de nord-vest al Transilvaniei, atribuit Ungariei prin arbitrajul germano-italian de la Viena din vara anului 1940.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Antonescu făcea o analiză a motivelor pentru care nu ezitase să ia o asemenea decizie: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe cine ne putem sprijini în situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: Să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat  cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: Eu nu te mai ajut  pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta nu o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!”.

Antonescu a rămas ferm în a-şi susţine punctul de vedere inclusiv în timpul procesului, declarând la 6 mai 1946: „Când o ţară se angajează într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului pentru ca să distrugă forţele inamice, să câştige războiul... Şi răspunsul cel mai bun care vi-l dau este că, atunci când s-a intrat în a doua fază a războiului, pentru cucerirea Transilvaniei de nord, armatele române nu s-au oprit la frontieră, au mers până în inima Europei”. Acest argument este întotdeauna uitat astăzi. De ce se critică vehement trecerea Nistrului, iar trecerea Tisei niciodată? Cu atât mai mult cu cât România a fost declarată stat învins în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Dacă faptul că armata română a ajuns până în Austria (trecând prin Ungaria şi Cehoslovacia) în urma unei campanii la sfârşitul căreia nu i-a fost recunoscută cobeligeranţa nu e pus sub semnul întrebării, de ce se contestă atât de vehement campania din Est? De ce dincolo de Nistru am „cucerit” alături de armata germană, iar la vest de Tisa am „eliberat” în alianţă cu Armata Roşie? Manipularea istoriei din interese politice şi ideologice nu ţine doar de trecut...

Dacă argumentele strategice invocate de generalul Antonescu erau greu de contestat atunci ca şi acum, cele referitoare la loialitatea faţă de un aliat care contribuise decisiv, inclusiv cu jertfă de sânge, pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, au fost şi sunt anacronice pentru un popor dispus întotdeauna să adopte o atitudine „pragmatică”, cu rezultate dezastruoase în cele din urmă.