Autor 17738 vizualizări


La 4 noiembrie 1979, peste 500 de studenţi iranieni au invadat complexul care adăpostea Ambasada SUA de la Teheran, unde i-au luat ostatici pe cei 66 de americani aflaţi acolo. Două zile mai târziu, consilierul pentru securitate naţională al SUA Zbigniew Brzezinski a ordonat conducerii Pentagonului să pregătească o misiune de salvare. Directiva Casei Albe a marcat debutul celor 172 de zile ale operaţiunii „Eagle Claw” („Gheara de vultur”) încheiată tragic la 25 aprilie 1980, în mijlocul deşertului sărat (Dasht-e Kavir). Ostaticii nu au fost salvaţi, 8 militari americani şi-au pierdut viaţa, iar prestigiul SUA a suferit o grea lovitură.

Răsturnarea şahului Reza Pahlavi în februarie 1979 şi instaurarea regimului islamic condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini au fost primite cu optimism moderat de administraţia de la Washington. Preşedintele Jimmy Carter credea că, după ce situaţia se va stabiliza în Iran, va putea continua cooperarea militară cu noul regim de la Teheran. Decizia din 22 octombrie a Casei Albe de a-i acorda azil fostului suveran, acum bolnav de cancer, a făcut ca manifestaţiile antiamericane să capete amploare iar retorica liderului spiritual iranian, care numea Statele Unite “Marele Satan”, să devină mai virulentă.


Foto: Studenţi iranieni şi ostatici americani în faţa Ambasadei SUA

Încurajaţi de cuvintele lui Khomeini, mai mulţi studenţi fundamentalişti iranieni, grupaţi într-o formaţiune care se autointitula cu mândrie “Studenţii Musulmani adepţi ai liniei Imamului”, au intrat în dimineaţa zilei de 4 noiembrie 1979 în Ambasada SUA. Puşcaşii marini care păzeau reprezentanţa americană nu au ripostat, iar toţi cei 66 de membri ai personalului diplomatic au fost luaţi ostatici. Potrivit ocupanţilor, actul lor constituia o măsură preventivă împotriva unei eventuale tentative a Statelor Unite de a organiza o lovitură de stat asemănătoare celei din 1953, în urma căreia premierul Mohammad Mosaddegh a fost înlăturat de la putere. Principala revendicare a studenţilor care ocupau Ambasada era extrădarea şahului. Toate negocierile pentru eliberarea ostaticilor au eşuat, iar la 7 aprilie 1980 Carter a anunţat ruperea relaţiilor diplomatice cu Teheranul şi îngheţarea conturilor iraniene din străinătate.

Seniorii războiului

Administraţiei de la Washington nu-i mai rămăsese decât recursul la forţă pentru eliberarea ostaticilor. Pregătirile pentru o operaţiune militară începuseră, însă, cu mult timp înainte. La 12 noiembrie 1979 a fost creată Joint Task Force 1-79, sub comanda generalului-maior James B. Vaught, un veteran al acţiunilor militare americane din Coreea şi Vietnam.

În fruntea componentei aeriene a operaţiunii a fost numit colonelul James Kyle, pilot din US Air Force cu o experienţă îndelungată de zbor pe avioanele de transport. După mai multe încercări, s-a ajuns la soluţia infiltrării în Teheran a forţei de intervenţie cu ajutorul elicopterelor US Navy. Deoarece piloţii navali nu s-au dovedit la înălţimea misiunii, s-a recurs la piloţii Infanteriei Marine conduşi de locotenent-colonelul Edward Seiffert.

Însă rolul principal avea să îl joace o unitate recent creată, specializată în combaterea terorismului, 1st Special Forces Operational Detachment Delta (1st SFOD-D), cunoscută sub numele mai popular de Delta Force. În fruntea acesteia se afla chiar fondatorul misterioasei unităţi, impetuosul colonel Charles “Chargin” Beckwith.

În 1962, Beckwith, pe atunci căpitan în Forţele Speciale ale SUA (“Beretele Verzi”), era trimis în Marea Britanie în cadrul unui schimb de experienţă pe durata unui un an în cea mai prestigioasă unitate pentru operaţii specială a timpului, regimentul 22 Special Air Service. Puternic impresionat în urma experienţei sale cu acest regiment al armatei britanice, tânărul şi entuziastul ofiţer american a pledat, după revenirea în ţară, înfiinţarea în cadrul US Army a unei unităţi inspirate după modelul SAS. Toate demersurile sale s-au lovit de opacitatea superiorilor care nu înţelegeau necesitatea creării unei asemenea structuri.


Foto: Absolvenţi ai unui curs de selecţie din 1978 în Delta Force

Însă odată cu înmulţirea atacurilor teroriste la începutul anilor ʼ70, în armata SUA s-a făcut simţită nevoia creării unei structuri capabile să răspundă unor asemenea situaţii. După mai bine de zece ani de aşteptare, proiectul propus de Beckwith a fost, în sfârşit, acceptat. Iniţiativa sa a fost susţinută de lideri militari vizionari precum generalii Bill DePuy, Edward Meyer şi Robert Kingston, iar la 19 noiembrie 1977 a luat naştere Delta Force, la Fort Bragg, statul Carolina de Nord.

În fruntea noii unităţi a fost numit, aşa cum era de aşteptat, Charles Beckwith. Totuşi, chiar şi după acest moment, Beckwith s-a lovit de neînţelegerea şi chiar ostilitatea susţinătorilor Forţelor Speciale şi ai nou apărutelor batalioane de Rangers, nemulţumiţi de faptul că Delta Force le “răpea” cei mai buni soldaţi. Mai mult, sub pretextul necesităţii unei capacităţi contrateroriste provizorii, conducerea Beretelor Verzi a creat, tot la Fort Bragg, o unitate numită Blue Light, constituită numai din luptători ai grupurilor 5 şi 7 de Forţe Speciale. Când conducerea Pentagonului a aflat de existenţa ilegală a acestei unităţi, a desfiinţat-o pe loc şi a ordonat ca Forţele Speciale şi Rangers să nu mai blocheze participarea luptătorilor lor la selecţia pentru Delta Force. Deoarece în acest curs draconic de selecţie, organizat după modelul riguros omologat de SAS cu 25 de ani în urmă, reuşeau mai puţin de 10% dintre candidaţi, efectivele noii unităţi au crescut cu greu. Primul escadron a fost format în 1978. În vara anului 1979, Delta Force dispunea deja de un efectiv de aproximativ 100 de oameni, fapt care a permis reorganizarea în două escadroane, A şi B. La 2 noiembrie 1979 a avut loc un exerciţiu de omologare operativă a noii unităţi, încheiat cu succes deplin. Două zile mai târziu, colonelul Beckwith a primit vestea ocupării ambasadei SUA de la Teheran. Din acel moment, Delta Force a început pregătirile pentru intervenţie.

În perioada 18-20 noiembrie 1979, autorităţile iraniene au eliberat 13 ostatici. Aceştia au constituit o adevărată mină de informaţii pentru toţi cei implicaţi în operaţiunea de salvare, mai ales în condiţiile în care SUA nu mai dispuneau de agenţi pe teren. Odată cu aceste informaţii a venit, însă, şi o veste proastă:trei dintre ostatici nu se mai aflau în Ambasadă, ci fuseseră mutaţi în sediul Ministerului iranian de Externe, fapt care complica mult misiunea forţei de salvare.

Pentagonul a infiltrat în Iran patru agenţi. Printre aceştia se număra şi maiorul în retragere Richard Meadows, pe atunci o legendă vie Forţelor Speciale, participant la operaţiunea “Ivory Coast” din 21 noiembrie 1970, în care SUA au încercat, fără succes, să îi elibereze pe prizonierii americani deţinuţi la Son Thay de Vietnamul de Nord.

Planul iniţial sau...socoteala de acasă

Planul operativ a fost aprobat la 16 aprilie 1980 de Comitetul Întrunit al Şefilor de State Majore, iar în aceeaşi zi a primit aprobarea preşedintelui Carter. De asemenea, CIA a trimis deasupra Iranului un avion de recunoaştere care a testat sistemul radar iranian şi a identificat un loc favorabil aterizării aeronavelor ce aveau să transporte comandourile americane în Iran. După mai multe dezbateri  s-a decis ca forţa de intervenţie să numere 132 de oameni. Din aceasta făceau parte doi generali iranieni refugiaţi în SUA după instaurarea Republicii Islamice la Teheran, 93 de operatori ai Delta Force, 13 luptători ai Forţelor Speciale, 12 militari Rangers, 6 şoferi şi 6 translatori.

Trei avioane MC-130 de transport având la bord cei 132 de militari ai JTF  însoţite de trei aparate cisternă EC-130 urmau să decoleze de pe insula Masirah, situată în largul coastelor Omanului spre Iran. Cele şase avioane urmau să pătrundă pe teritoriul Iranului dinspre Golful Persic zburând la joasă altitudine pentru a evita detectarea lor de către radar şi aveau să aterizeze în deşert, într-un punct numit “Desert One”, la aproape 500 km sud-est de Teheran. Odată ajunşi acolo, membrii JTF aşteptau venirea celor opt elicoptere Sikorsy RH-53 D Sea Stallion, programate să sosească în 20 de minute după aterizarea avioanelor. Lansate de pe puntea portavionului USS Nimitz care naviga la circa 200 km de coasta iraniană, elicopterele aveau să zboare pe culoare diferite şi să aterizeze la Desert One. Având la bord forţa de intervenţie (93 de militari Delta Force, cele 13 “Berete Verzi”, cei doi generali iranieni, cei 6 şoferi şi cei 6 translatori), aeronavele urmau să aterizeze la Desert Two, în apropiere de Garmsar, oraş aflat la circa 80 de kilometri sud-est de Teheran, cu numai o oră înainte de răsăritul soarelui.


Foto: Planul operaţiunii “Eagle Claw”

Militarii americani aveau să îi aştepte în preajma unor mine de sare părăsite pe doi dintre agenţii Pentagonului infilitraţi în Teheran cu câteva zile înainte. Ghidaţi de aceştia, colonelul Beckwith şi oamenii săi aveau să se ascundă în albia unui râu secat, până la lăsarea serii. După apus, cei doi agenţi revin în ascunzătoarea forţelor de asalt cu o dubă Datsun şi un autobuz Volkswagen. Pe timpul nopţii, autobuzul urma să îi transporte pe soldaţi spre un depozit aflat la periferia Teheranului, unde îi aşteptau şase camioane de tip Mercedes. Celălalt vehicul avea să îl ducă pe colonelul Beckwith în recunoaştere spre Ambasadă. După ce urma să se asigure că pe drumul spre obiectiv şi în împrejurimile acestuia totul era în regulă, comandantul Delta Force avea să revină în depozitul unde îl aşteptau oamenii săi. Între timp, elicopterele urmau să îşi găsească un adăpost într-o regiune deluroasă aflată la 20 de kilometri nord de trupele de comando, ascunse sub plasă de camuflaj.

Plecarea celor şase camioane cu 93 de operatori Delta Force spre Ambasadă era programată pentru ora 20.30. Detaşamentul format din 13 luptători ai Forţelor Speciale, îmbarcaţi în autobuzul Volkswagen, urmau să călătorească pe o rută separată spre Ministerul de Externe şi să ia cu asalt clădirea pentru a-i elibera pe cei trei ostatici aflaţi în clădire.


Foto: Vedere de sus a complexului Ambasadei SUA de la Teheran

La ora 23.00, un grup de operatori Delta îmbarcaţi în microbuzul Datsun ajung pe bulevardul Roosevelt, unde elimină santinelele cu ajutorul unor arme cu amortizor. Sunt urmaţi de cele şase camioane care transportă restul forţei de asalt. Ajunse în dreptul laturii complexului situate vis-à-vis de stadionul Amjadieh, operatorii urmau să escaladeze zidul împrejmuitor şi să pătrundă în interior.

Delta Force fusese reorganizată în trei detaşamente operative:Red, White şi Blue. Red, format din 40 de oameni (escadronul A), avea ca misiune să ocupe aripa vestică a complexului, să neutralizeze gardienii şi să să elibereze ostaticii aflaţi în clădirea rezervată personalului şi pe cei din depozitul de alimente. Blue, format tot din 40 de operatori şi care, în linii mari, cuprindea escadronul B, urma să atace aripa de est a complexului şi să îi elibereze pe ostaticii aflaţi în cele patru clădiri din această zonă.

Cei 13 operatori din White Element urmau să asigure Bulevardul Roosevelt şi asigure retragerea celorlalte două detaşamente şi a ostaticilor eliberaţi spre stadion. Forţa de asalt beneficia, de asemenea, de sprijin aerian, din partea a două avioane de atac la sol cu capacităţi de artilerie zburătoare de tip AC-130 Spectre. Încă din faza de planificare a operaţiunii, Pentagonul s-a temut de o posibilă reacţie din partea forţelor iraniene care staţionau la Teheran.

La numai câţiva kilometri de Ambasada SUA se afla cazarma unei unităţi blindate iraniene. Arsenalul acesteia era impresionant: tancuri britanice Chieftain, tancuri americane M48 şi M60A1, TAB-uri ruseşti de tip BTR-60, dar mai ales temutele Shilka-sisteme antiaeriene autopropulsate de producţie sovietică dotate cu 4 ţevi calibru 23 de milimetri cu o cadenţă de tragere de până la 6000 de lovituri pe minut. În pofida pregătirii lor de excepţie, operatorii Delta nu ar fi avut nicio şansă în faţa acestor arme dacă armata iraniană ar fi reacţionat rapid. De aceea, doi dintre ofiţerii din Delta Force fuseseră însărcinaţi, ca în cazul unei riposte a armatei iraniene, să cheme prin radio cele două “canoniere aeriene” AC-130.

O explozie puternică în urma căreia în porţiunea din zidul complexului situată cel mai aproape de stadion urma să fie deschisă o breşă constituia semnalul de atac pentru forţa de asalt. În acel moment, operatorii Delta îşi smulg fâşia de material velcro care le acoperă ecusonul cu steagul american de pe mâneca stângă a vestonului pentru a dezvălui apartenenţa acestora la Forţele Armate ale Statelor Unite. Toţi gardienii iranieni întâlniţi sunt eliminaţi, iar ostaticii localizaţi şi eliberaţi.

Operaţiunea este programată să dureze în jur de 45 de minute. Maiorul William Boykin alertează prin radio elicopterele aflate la Garmsar în aşteptare. Acestea urmează să aterizeze în interiorul complexului ambasadei rând pe rând şi să plece încărcate cu ostaticii eliberaţi. În cazul în care nu este spaţiu suficient pentru aterizare, salvatori şi ostatici vor merge spre stadionul Amjadieh din apropiere, unde se vor îmbarca în cele şapte elicoptere. A opta aeronavă va ateriza în apropierea Ministerului de Externe pentru a-i prelua pe cei trei ostatici aflaţi acolo şi pe cei 13 eliberatori ai lor.

În acest timp, o companie de Rangers sosită la bordul a trei avioane de transport C-141 Starlifter va lua cu asalt aeroportul de la Manzariyeh, aflat la aproximativ 60 de kilometri sud de Teheran. Protecţia aeriană a elicopterelor pe ruta Teheran-Manzariyeh şi a aeronavelor C-141 la plecarea din Iran avea să fie asigurată de avioanele de vânătoare ale US Navy. În cazul în care, din diferite motive, numărul elicopterelor s-ar fi dovedit insuficient, operatorii Delta Force aveau să asigure stadionul până la evacuarea completă a ostaticilor la Manzaryeh. Dacă după evacuarea ostaticilor nu mai era funcţional niciun elicopter, salvatorii urmau să îşi croiască singuri drum prin Iran până la frontiera cu Turcia.

Fiecare dintre aceştia avea asupra sa un kit de supravieţuire, inclusiv suma de zece mii de dolari şi fiţuici pe care erau scrise câteva fraze în limba farsi pentru a putea cere, la nevoie, ajutor localnicilor. Un detaliu mai puţin cunoscut al planului era existenţa detaşamentului Python Force, format din 90 de luptători ai unităţilor de Recunoaştere în Forţă ale Infanteriei Marine, conduşi de maiorul Oliver North. Puşcaşii marini, aflaţi în estul Turciei, urmau să fie infiltraţi rapid în Iran pentru a interveni în cazul în care JTF 1-79 ar fi întâmpinat dificultăţi în Teheran.

În realitate, lucrurile nu au decurs aşa cum s-au aşteptat organizatorii şi participanţii la operaţiune.


Foto: Fotografie cu membrii escadronului A din aprilie 1980

Plecarea spre Iran

În ziua de duminică dimineaţa, 20 aprilie, membrii JTF 1-79 s-au îmbarcat la Baza Forţelor Aeriene Pope din Carolina de Nord în două aeronave de tip C-141 Starlifter spre Europa. Seara, cele două avioane au aterizat la Frankfurt, unde celor 119 participanţi la misiune li s-au adăugat 13 militari aparţinând unui detaşament al Forţelor Speciale care staţiona în Germania (cel mai probabil, în Berlinul de Vest). Deoarece Delta Force nu avea efective suficiente pentru a lua cu asalt şi clădirea Ministerului iranian de Externe, unde se aflau trei dintre ostatici, misiunea le-a fost încredinţată “Beretelor Verzi”.

Acest detaşament, comandat de o veche cunoştinţă a colonelului Beckwith, era un om cu o îndelungată experienţă în domeniul operaţiilor speciale. Delta Force şi “Beretele Verzi” se antrenau uneori împreună, astfel că nivelul de performanţă al celor 13 luptători nu era cu nimic inferior celui al trupelor din subordinea lui Beckwith. După un exerciţiu efectuat în noaptea de 20 spre 21 aprilie într-o machetă în mărime naturală care reproducea fidel complexul Ambasadei de la Teheran, cei 132 de membri ai forţei de intervenţie au decolat spre Egipt.


Foto: Delta Force la Wadi Kena

În dimineaţa zilei de 21 aprilie, cele două aeronave au aterizat la baza aeriană dezafectată de la Wadi Kena, în Egipt. Au urmat noi repetiţii ale asaltului asupra obiectivului. În noaptea următoare, autorităţile de la Teheran i-au permis unui bucătar pakistanez, fost angajat al Ambasadei SUA, să părăsească Iranul. Bărbatul a fost imediat abordat de CIA, iar informaţiile obţinute de acesta au fost transmise forţei de asalt. Astfel s-a aflat că toţi ostaticii se aflau în clădirea cancelariei din Ambasadă. Planul operativ a fost modificat, opt operatori din detaşamentul Blue fiind realocaţi detaşamentului Red.

Joi dimineaţa, pe 24 aprilie, JTF 1-79 a decolat din Egipt spre insula Masirah, din largul coastelor Omanului. La ora locală 14.00, cele două aeronave au aterizat pe insula unde unitatea logistică din cadrul Delta Force amenajase din timp o bază. Cele şase avioane MC-130 şi EC-130 au sosit în scurt timp. Toţi membrii forţei de asalt şi echipamentul aferent au fost transferaţi la bordul acestora.


Foto: Îmbarcarea operatorilor Delta Force în avioanele MC-130 la Masirah

La ora 18.00, cele şase aparate au decolat spre Iran. În momentul în care au atins coasta iraniană, au coborât la altitudinea de 120 de metri pentru a evita detectarea de către radarele iraniene.

După ce parcurseseră mai bine de jumătate din distanţa care separa Masirah de Desert One, Beckwith a fost informat că toate cele opt elicoptere aflate la bordul portavionului USS Nimitzau decolat. La ora 22.00, conform calendarului stabilit, JTF 1-79 a aterizat la Desert One.

În aşteptare la Desert One

După aterizare, cei 12 membri ai Road Watch Team au ţâşnit de pe rampele coborâte din fuselajul avioanelor pe motociclete, urmaţi de câţiva colegi într-un jeep. Aceştia s-au îndeptat spre şoseaua care străbătea deşertul.

Deodată, pe drum a apărut un autobuz cu nu mai puţin 45 de civili. Vehiculul a fost oprit, pasagerii obligaţi să coboare şi plasaţi sub supravegherea echipei de securitate la câteva sute de metri de şosea. S-a decis ca civilii să plece la bordul unuiai dintre cele trei aparate MC-130 spre Arabia Saudită şi să fie readuşi la Manzariyeh în seara următoare.

Însă apariţia autobuzului nu a fost decât începutul accidentelor acelei nopţi tragice. Pe şosea a apărut un mic camion cisternă. Un Ranger a tras asupra camionului cu un lansator de rachete antitanc M72. Deşi vehiculul a fost lovit, şoferul a reuşit să coboare şi s-a îndreptat în fugă spre un alt camion care venea din spate. Bărbatul s-a suit în cabină, şoferul a întors vehiculul şi a demarat în trombă. În timp ce un dintre ofiţer al Delta Force se chinuia să ambaleze motorul unei motociclete pentru a porni pe urma fugarilor, aceştia au reuşit să câştige timp preţios. Urmărirea a fost abandonată.

Flăcările de aproape 90 de metri care se înălţau spre cer din cisterna incendiată se vedeau de la mare distanţă, ameninţând să compromită întreaga operaţiune. La aceste îngrijorări s-au adăugat cele legate de întârzierea elicopterelor. După ce au decolat de pe puntea portavionului Nimitz, cele opt aeronave Sikorsky RH-53 D au pătruns pe teritoriul iranian, zburând la altitudinea de numai 60 de metri. În scurt timp au nimerit într-un haboob(furtună de nisip) care le-a micşorat piloţilor vizibilitatea semnificativ în pofida faptului că aceştia purtau dispozitive de vedere nocturnă. După două ore de zbor, elicopterul 6 a fost nevoit să aterizeze deoarece aparatura de bord semnalase o defecţiune la rotorul principal. Echipajul acestuia a fost îmbarcat în alt elicopter. Defecţiunile sistemului electric l-au obligat pe pilotul elicopterului 5 să se întoarcă pe portavion. Ca urmare a acestor două incidente, la Desert One au ajuns doar şase aparate, cu o întârziere de aproape o oră şi jumătate.

Colonelul Beckwith le-a ordonat subordonaţilor săi să se îmbarce urgent în elicoptere. Exista riscul ca JTF 1-79 să ajungă la Desert Two după răsăritul soarelui şi prezenţa sa să fie descoperită, astfel, de către iranieni.

În momentul în care rotoarele celor şase elicoptere s-au pus iar în mişcare, vestea că încă un aparat a suferit o defecţiune care nu îi permitea să zboare a căzut ca un trăznet. JTF 1-79 nu mai dispunea decât cinci elicoptere şi nu existau garanţii că niunul dintre acestea nu va mai suferi defecţiuni în timpul zborului.

Dezastru în deşert

Consternat, Beckwith a rupt tăcerea radio şi luat legătura cu comandantul operaţiunii, generalul Vaught, aflat în Egipt. Generalul a lăsat decizia pe seama celor doi comandanţi aflaţi la Desert One, coloneii Charlie Beckwith şi James Kyle. Beckwith a decis abandonarea misiunii şi revenirea în noaptea următoare. Decizia le-a fost transmisă şi agenţilor infiltraţi în Teheran. Elicopterele au început realimentearea cu combustibil de la avioanele cisternă, urmând să se înapoieze pe portavionul USS Nimitz.

La un moment dat, palele rotorului unui elicopter au lovit un avion EC-130. Ca urmare a coliziunii dintre cele două aeronave, combustibilul s-a aprins iar flăcările au început să învăluie fuselajul avionului. Cei 40 de operatori ai escadronului B au reuşit să iasă din avionul incendiat, suferind doar arsuri uşoare, şi s-au îmbarcat în altă aeronavă. În final,   muniţia aflată la bordul elicopterului a explodat, iar cele două aeronave au fost distruse. Trei puşcaşi marini aflaţi în elicopter au murit carbonizaţi, aceeaşi soartă având-o şi cei cinci membri ai echipajului avionului cisternă.


Foto: Cei opt militari morţi în operaţiunea “Eagle Claw”

Ca prin minune, pilotul şi copilotul elicopterului au scăpat nevătămaţi. La ora 03.00, toate cele şase avioane se aflau deja în aer în drum spre Masirah.

Cel cinci elicoptere rămase intacte la sol au fost abandonate. Preşedintele Carter anulase ordinul de distrugere a acestora de către avioanele de luptă ale US Navy, de teamă că  pasagerii autobuzului abandonaţi la Desert One ar putea fi răniţi de loviturile aeriene. Astfel, cele cinci aparate şi echipamentele sofisticate de bord ale acestora au căzut în mâinile autorităţilor iraniene venite ulterior la locul catastrofei.

Epilog

“Eagle Claw” a reprezentat unul dintre cele mai spectaculoase dezastre din istoria militară americană. În dimineaţa zilei de 25 aprilie 1980, preşedintele Jimmy Carter a anunţat eşecul într-un mesaj televizat şi şi-a asumat responsabilitatea pentru acest fiasco. Preţul politic plătit de Carter avea să fie unul greu. Fără îndoială că unul dintre motivele care au dus la înfrângerea sa în cursa pentru un al doilea mandat la Casa Albă l-a constituit dezastrul militar din Iran. După 444 de zile detenţie, cei 52 de ostatici au fost eliberaţi la 20 ianuarie 1981. În mod ciudat, ziua eliberării acestora a concis cu cea a depunerii  jurământului de către noul preşedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan.

Raportul Comisiei de anchetă conduse de amiralul în retragere James A. Holloway III, finalizat la 23 august 1980, a evidenţiat nu mai puţin 23 de erori în planificarea şi executarea misiunii. Existenţa unor niveluri de decizie paralele, compartimentarea excesivă a informaţiei care provenea din surse diferite, utilizarea unor unităţi care nu erau pregătite pentru misiunea la care urmau să participe, folosirea a nu mai puţin de 50 de frecvenţe în comunicaţiile radio şi multe altele au fost tot atâtea cauze care au dus la eşec.

Ken Connor, care a servit în  regimentul 22 SAS peste două decenii, aprecia că eşecul s-a datorat încălcării unui principiu elementar în planificarea şi conducerea operaţiilor militare:KISS -“Keep It Simple, Stupid”[1]. Pe de altă parte, generalul britanic Peter de la Billiere, fost comandant al aceluiaşi faimos regiment, susţinea că “Eagle Claw” ar fi putut reuşi dar că exercitarea prea rigidă a controlului asupra mersului operaţiunii de către preşedintele Carter a provocat dezastrul [2].

Scopul anchetei comisiei Holloway nu a fost acela de a descoperi un ţap ispăşitor, ci de a identifica erorile pentru a se evita pe viitor repetarea acestora. Mai importantă, însă, era găsirea unor soluţii viabile privind planificarea şi executarea viitoarelor operaţii speciale, capitol la care forţele armate ale SUA erau deficitare. Doctrina militară americană, tributară mentalităţii Războiului Rece, avea în vedere confruntări pe scală largă, cu armament convenţional sau nuclear şi a neglijat pregătirea pentru conflictele de tip asimetric, războiul neconvenţional şi combaterea terorismului. Cu prestigiul puternic afectat în urma înfrângerii în războiul din Vietnam, armata americană a suferit o nouă umilinţă în Iran.

Cele patru categorii de forţe ale armatei americane nu aveau o structură de comandă unitară şi o doctrină pentru operaţiile speciale întrunite. Ca urmare a recomandărilor făcute de comisia Hollway şi colonelul Beckwith, în acelaşi an a fost creat Joint Special Operations Command (JSOC) – Comandamentul Întrunit pentru Operaţii Speciale [3]. Din structura acestuia făceau parte Delta Force, unitatea similară constituită din trupele speciale ale US Navy – SEAL Team 6, creaţia comandorului Richard Marcinko-şi Escadrila 24 Tactici Speciale din cadrul US Air Force. Ulterior, acestei structuri care grupează unităţile de operaţii speciale ale SUA asupra cărora autorităţile de la Washington păstrează tăcerea, i s-au adăugat noi elemente:Inteligence Support Activity (ISA), Joint Special Communications Unit, Joint Special Aviation Unit, Technical Intelligence Unit şi Signals Intelligence Branch.

În urma Actului Goldwater-Nichols de Reorganizare a Apărării, în 1987 a fost activat Comandamentul pentru Operaţii Speciale (USSOCOM), în cadrul căruia JSOC constituie componenta cu un statut aparte, fiindu-i alocate misiunile cu miză strategică şi care presupun cel mai înalt grad de secretizare şi legendare. 

NOTE

[1]Kenn Connor, Ghost Force. The Secret History of the SAS, Orion Books, London, 2000, p. 336.
[2] Sir Peter de la Billiere, , Looking for Trouble. SAS to Gulf Command, Harper Collins Publisher, London, 1995, p. 318-319.
[3] Charlie Beckwith, Delta Force. The Army’s Elite Counterterrorist Unit, Avon Publishing, New York, 2000, p. 331.

 


BIBLIOGRAFIE

Beckwith, Charlie, Delta Force. The Army’s Elite Counterterrorist Unit, Avon Publishing, New York, 2000
Billiere, Sir Peter de la, Looking for Trouble. SAS to Gulf Command, Harper Collins Publisher, London, 1995
Boykin, William G., Vincent, Lynn, Never Surrender:A Soldier’s Journey to the Crossroads of Faith and Freedom, FaithWords, New York, 2008
Connor, Kenn, Ghost Force. The Secret History of the SAS, Orion Books, London, 2000
Dobocan, Claudiu O., Decisions Integration:A Critical Necessity for Special Operations, Naval Postagraduate School, Monterey, California, 2004
Haney, Eric. L., Inside Delta Force. The Story of America’s Elite Counterterrorist Unit, Random House Publishing, New York, 2002
Holloway, James A., Rescue Mission Report, Joint Chiefs of Staff. Special Operations Review Group, Washington DC, 1980
Radvanyi, Richard A., Operation Eagle Claw – Lesson learned, submitted in partial fulfillment of the requirements for the degree of Master of Military Studies, USMC Command and Staff College, USMC University, Quantico, Virginia, 2001
Valliere, John A., Disaster at Desert One:Catalyst for Change, Parameters 22:3, 1992, p. 69-82