Autor 6148 vizualizări


Oliver Jens Schmitt (45 de ani) este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena și vorbește limba română fluent, căci vizitează țara noastră și scrie despre ea de mulți ani. Cel mai recent volum al lui, „România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie“, publicat la Editura Humanitas, va fi lansat la Bookfest.

Într-un interviu interviu realizat de Weekend Adevărul, Oliver Jens Schmitt (foto dreapta) a răspuns la întrebări despre România anului 1918 și despre cea de astăzi.

„Weekend Adevărul“: Ați precizat, într-un alt interviu, că nu se găsește nicio monografie bună despre Marea Unire. Cum ar trebui să arate aceasta?

Oliver Jens Schmitt: Ar trebui să oglindească, în primul rând, evoluția istoriografiei europene și dezbaterile actuale despre Europa postbelică, adică după 1918. Pe de o parte, a continuat războiul în Europa Răsăriteană după sfârșitul oficial al conflictului militar din Occident – România se afla într-o zonă extrem de instabilă, s-a împotrivit revoluției comuniste din Ungaria, s-a confruntat cu amenințarea sovietică în Basarabia, cu instabilitate la granița cu Bulgaria. Pe de altă parte, un demers comparativ ar arăta cum cazul României n-a fost deloc excepțional. Şi alte state s-au format pe ruinele imperiilor mari. Fenomenul statului compozit postimperial a avut loc și în Polonia, Iugoslavia și Cehoslovacia. În toate aceste cazuri, elitele politice au trebuit să unifice și să omogenizeze administrația, armata și organele de siguranță, sistemul monetar, educația. De asemenea, se pot observa conflicte de tip regionalist, intensificat de moștenirea imperială care a marcat societățile din Europa Răsăriteană. Cazul Poloniei ar oferi o grilă de lectură interesantă și pentru România Mare: au fost unificate într-un stat național centralizat o Polonie austriacă, o Polonie rusă și o Polonie prusacă; în cazul Iugoslaviei, trebuie să analizăm un amalgam compozit de elemente habsburgice și otomane. România Mare a combinat tradiția statală a Vechiului Regat, moștenirea otomană din Dobrogea cu sistemele maghiare (Ardeal, Banat, Crișana), austriece (Bucovina) și ruse (Basarabia). O nouă monografie despre procesul Unirii ar trebui să pornească de la izvoare, fiindcă tema este zdruncinată de interpretări ideologice și politice.

Cum ar putea autorul monografiei să lase deoparte acele interpretări?

Autorul ar trebui să se distanțeze de ele și să plece cu ideea unui viitor deschis, așa cum era pentru actorii politici din epocă. O grilă de lectură teleologică satisface, desigur, cititorii care găsesc o confirmare a ideilor preconcepute; dar o citire a surselor ne-ar arăta că formarea României Mari a devenit posibilă numai într-o constelație politică pe care nimeni n-ar fi așteptat-o până în 1918, adică prăbușirea Imperiului Rus și Imperiului Austriac și German. O interpretare teleologică sugerează cum clasa politică ar fi prevăzut dinamicile războiului, un fel de drum drept spre Unire. Analiza izvoarelor contemporane ne arată, însă, toate îndoielile, fricile și nesiguranțele actorilor de seamă. Monografia ar trebuie să integreze și atitudinea, interesele și reacțiile celorlalte comunități etnice. Să analizeze dezbaterile despre modelul constituțional, drepturile cetățenești ale așa-ziselor minorități – care în unele zone constituiau chiar majoritatea populației și în multe regiuni controlau viața economică și culturală. Mai departe, am aștepta o interpretare a perioadei de tranziție de la sistemul imperial la sistemul național, la nivel regional și local: cine a administrat această schimbare radicală, care erau actorii locali, ce interese urmăreau funcționarii ex-imperiali? În ultimul rând, o asemenea monografie ar trebui să studieze o revoluție națională și socială – în cazul Basarabiei, revoluția a început ca răsturnare socială ce s-a dezvoltat treptat într-o mișcare națională. În Ardeal, aceste două dimensiuni s-au desfășurat aproape sincronic. Ceea ce am încercat să arăt cu această schiță, parțială desigur, nu constituie un program complet, ci mai ales o invitație la dezbatere.

Despre eroismul civic

Când scriem sau vorbim despre cei care au contribuit la înfăptuirea Unirii, insistăm în continuare asupra eroismului. E o perspectivă greșită?

Eroismul este un construct cultural și trebuie să ne întrebăm de ce și în ce condiții avem nevoie de el; și mai ales care sunt obiectivele și obiectele cultului. Eroismul presupune și continuarea discursivă a unui conflict cu învingători și învinși. O societate democratică matură, după părerea mea, n-are nevoie să se ridice deasupra celuilalt – acest eroism naționalist, cel puțin așa cum este cultivat de cercuri oficiale și oficioase în România, ne arată o nesiguranță uneori agresivă. Nu se sărbătorește senin, ci se hrănește un sentiment de îndoială și uneori chiar de frică. Se poate explica această atitudine prin faptul că România trece actualmente printr-o criză adâncă: politică, socială și mentală. O societate stabilă și sigură de sine nu trebuie să recurgă nici la un naționalism, care a fost cultivat în timpul comunismului, nici la un eroism tradițional. Dar există și un alt eroism, eroismul civic, și Centenarul ar fi un prilej unic pentru celebrarea acestor oameni, care prin faptele și curajul lor, au contribuit la crearea unei Românii mai democratice și la dezvoltarea statului de drept sau care au suferit în timpul cumplit al terorii comuniste – mă gândesc la victimele din Sighet, la oameni ca Doina Cornea și Paul Goma, la manifestanții din Decembrie 1989, la oamenii care în prima jumătate a anilor ’90 și-au luat angajamentul să lupte pentru valori cetățenești. Şi astăzi, la cei din instituțiile de stat care se opun corupției și încercărilor structurilor oligarhice de a dărâma statul de drept, dar și la toți cei care ies în stradă pentru a împiedica o întoarcere la sistemul ceaușist.

În timpul conferinței de la Ateneu, ați mai precizat că, în 1918, românii nu erau pregătiți pentru o Românie Mare. De ce?

Nici în 1914, nici la începutul anului 1918, politicienii români nu s-au așteptat la colapsul tuturor imperiilor din Europa Răsăriteană, precondiție pentru unificarea Ardealului cu Banatul și Bucovina și cu Basarabia. De aceea, n-a existat niciun plan concret sau program practic pentru realizarea unificării la nivel administrativ și politic. Unirea s-a făcut la repezeală, într-o situație internă și externă instabilă.

Ce ați aflat, în 2010, în urma expoziției organizate de Arhivele Naționale ale Românei, cu titlul „Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța (1940) – între neputință și iresponsabilitate”, despre care ați mai povestit?

Că statul trebuie să fie sau cel puțin să arate puternic; și momentele de slăbiciune evidentă sunt excluse din memoria colectivă. Anul 1940 a văzut prăbușirea României Mari. Analiza cauzelor, însă, atinge repede puncte dureroase: incapacitatea instituțiilor de stat de a apăra cetățenii, corupția care a dăunat armatei, egoismul majorității clasei politice, abisul dintre discursul oficial naționalist și lașitatea celor de la vârful politicii. Şi, nu în ultimul rând, m-am întrebat dacă elitele din Vechiul Regat, care controlau această Românie Mare, aveau într-adevăr încredere în trăinicia acestui stat. Istoria ne dă răspunsul: La prima lovitură dinspre Răsărit și Apus, au cedat. Anul 1940 ridică o chestiune actuală și astăzi: Care e legătura dintre clasa politică pe de o parte, țară și societate, pe de altă parte? Este reponsabilitatea o atribuție politică și etică a guvernanților? Şi cum se definește această atribuție? Ca responsabilitate față de țară și întreaga societate? Sau numai față de clientela politică? Sau numai față de parteneri de afaceri? În cazul anului 1940, avem de a face cu falimentul politic și moral al unei elite care a tolerat sau chiar a contribuit la distrugerea statului constituțional și la ridicarea unei dictaturi, a Regelui, și ai cărei membri erau implicați de ani de zile într-o corupție ce caracteriza viața politică a României Mari. Această corupție explică și nepregătirea militară a armatei și o stare de spirit a elitei politice care, în momentul de criză, a fost gata să sacrifice milioane de cetățeni în provincii periferice pentru a-și salva averea și interesele, concentrate în Vechiul Regat. De fapt, elita din Vechiul Regat și-a exprimat, la 22 de ani după Unire, mentalitatea și harta mentală: pentru majoritatea membrilor Consiliui de Coroană, România însemna, în primul rând, țara cu granițele avute înainte de 1914. De aceea, anul 1940 este un moment deosebit de dureros în istoria statalității românești.

„Statul și statalitatea ca valori supreme“

Ce clișee ați identificat în ce privește Marea Unire?

Mai ales clișee moștenite de perioada comunistă, adică discursul statului puternic, independent, centralizat, omogenizat: România românilor. N-am reușit, cel puțin până acum, să identific la nivel oficial ceva nou, original.

Ce considerați că se sărbătorește, de fapt, în 2018?

Cred că Guvernul și unele instituții de stat sărbătoresc statul și statalitatea ca valori supreme – dar fără să-și pună întrebarea ce stat, ce înseamnă statalitate, care este relația dintre stat și cetățeni. Sunt sărbători fără fond, fără conținut și motivul este evident: acești 100 de ani au fost, cel puțin până în 1989, marcați de dictaturi – regale, militare, comuniste –, de violența împotriva celor care nu erau români – Holocaustul, expulzarea, deportarea, vânzarea minorităților –, dar și a românilor, mai ales în perioada comunistă. Potrivit calculelor, regimul comunist a făcut două milioane de victime – nu numai cei trimiși în lagăr, în închisoare și la canal, dar și victimele politicii pro-nataliste și ale intervenției statului în viața privată și intimă a cetățenilor. Centenarul a rămas până în momentul de față un cuvânt gol, uneori de marketing, în spatele căruia se ascunde, pe de o parte un trecut dureros pe care PSD și oligarhii n-au niciun interes să-l sărbătorească, dar pe de altă parte, și o speranță care neliniștește guvernanții: după 1989 a fost probabil cea mai democratică perioadă în ultimii 100 de ani, în pofida tuturor problemelor uriașe și a emigrării în masă. Pentru că s-a născut pentru prima dată în istoria României o puternică mișcare civică, o clasă de mijloc care, deși încă fragilă, iese în stradă să apere valori democratice. Să nu uităm că cele mai mari manifestații democratice din România au avut loc în 2017, să nu uităm că mișcări civice ca aceea de la Roșia Montană arată că există un spirit de rezistență.Aceste manifestații au schimbat imaginea României în străinătate: manifestanții au creat un limbaj vizual. Cred că România ar putea găsi ușor momente și persoane simbolice de mare mândrie națională care merită celebrate, dar, iarăși, acestea nu corespund cu interesele celor care se află actualmente la cârma țării. Tăcerea Guvernului după moartea Doinei Cornea și refuzul unui doliu național e cel mai recent exemplu care trimite un mesaj neechivoc.

Citește și:

Generaţia Marii Uniri, episodul 10. Iuliu Hossu: episcop, senator şi deţinut politic

Foto sus: Ion I.C. Brătianu într-un grup de politicieni români, în preajma Primului Război Mondial (Sursa: Arhivele Naționale ale României, SANIC, Colecția Documente Fotografice, FI, 464)