Nicolae Iorga și Ion Antonescu: Istoria războaielor României (1916 -1919 și 1941-1944)



Nenumărate au fost împrejurările și considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga și I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiții și temeiuri care, din nefericire, i-au despărțit. Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc față de proporțiile, în afară de orice dubii, ale personalităților implicate în „joc”, cum și față de cele mai multe dintre laturile activității lor.

Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reținut înverșunat pe răbojul nemulțumirilor sale, el, totuși, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activității de traducere și terminare a tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în 10 volume din 1936-1939.

Un Minister Antonescu 

Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în considerație, vom reține că, la 6-7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidienele Neamul Românesc și, respectiv, Universul articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepție din cursul Războiului Unității Naționale din 1916-1919 și-și exprima convingerea în privința a ceea ce trebuia să fie – și a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu 

Regele a numit Președinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatului General Prezan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor.

Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, șeful unei revoluții în favoarea unei singure grupări politice [referire la Garda de Fier], în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greșeală.

Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.

Și, după cum se știe, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu și la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalități, în primul rând N. Iorga însuși.

Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbușirea granițelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu și una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l privește, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea și pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condițiile războiului mondial; ca și ulterior.


Dar, în același timp, nu se poate neglija că, în ședința din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Președinția Consiliului de Miniștri a sosit, în dimineața de 28 noiembrie 1940, știrea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuți” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat și numai răspunderea ce avea de viitorul țării l-a împiedicat relatează fostul ministru N. Mareș – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”.

Din câte știm, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorțul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă.

„Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor“

Pe de altă parte, prea puțin se cunoaște că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediția a II-a a microsintezei Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor. Pentru cea dintâi ediție, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menționat în Postfața lucrării. Ediția din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefață, în care autorul își motiva decizia și explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înțeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit:

Prefață la a 2-a ediție

În vremuri atât de grele pentru Țara și Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naționale.

Cu toate angajamentele formale ale aliaților de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19.

Arbitrajul de la Viena 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăția și mărimea de jertfe care au sângerat națiunea în Războiul pentru Întregire.

Lucrarea apare revăzută și completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual. Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregește lucrarea.

Pentru toți acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, țin să se știe că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci și refacerea bisericilor dărâmate de cutremur.

COPIII și CREDINȚA asigură viitorul și eternitatea neamul. Lor să le dăm totul.

MAREȘAL ANTONESCU 

Să mai reținem că Mareșalul a stabilit drept motto la Prefața din 1941 câteva din excepționalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:

Eu m-am înclinat în fața unei situații găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă și nu o vom accepta niciodată.

Nu va fi liniște în acest colț al Europei și nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-și va face dreptate poporul românesc. Și se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine și odată cu mine toți acei care au vieți de jertfit.

[...] Popor român, porțile veacurilor și drumurile drepturilor îți stau deschise, dacă știi să dovedești întâi prietenilor și apoi dușmanilor că ești în stare să-ți stăpânești destinul.

Din motive și în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar atunci Mareșalul va renunța definitiv.

România va merge la biruință

Înainte încă de-a fi implicat țara în conflagrația mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de șanse. Dimpotrivă. Iată-l, așadar, pe proaspătul premier și Conducător al Statului român revenind la București după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokio, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord:

„România va merge la biruință. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”.

După declanșarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, și în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităților pe Frontul de Est, credința lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere.

Este adevărat că evoluția în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareșal, uneori, să facă considerații ambigui în privința șanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat și decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârșit.

Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul național-țărănist Ion Mihalache, Mareșalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanții” pentru viitorul României.

Nefiind cazul, așa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mișcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se știe, însă așa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureștilor n-a salvat România.

Din contra, cu și, mai ales, fără Mareșal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esență la demiterea și încarcerarea principalilor reprezentanți ai regimului antonescian. Pentru România însă n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupație, rășluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare și, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub șenilele tancurilor roșii.

„Cel mai mare din cei mici din Axă“

Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară și categorică pentru a-i desluși poziția. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu atașatului militar german la București, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942.

În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenție personală de excepție pe textul dactilografiat, Mareșalul a fixat în chip esențial rolul și locul țării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia:

„ ... Cred că nu mă înșel în credința ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutățile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleași idealuri și riscuri”.

A fost remarcabil însă că, totodată, Mareșalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice atașatului Reichului la București și rezervele sale, sub această formă:

„Sunt însă convins că, dacă sondele și rafinăriile românești ar fi distruse chiar parțial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană și oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia și puterea poporului și armatei germane, în fața cărora și eu, ca și toți, mă înclin cu admirație” (Arhivele Militare Române, Pitești, fond 951, dosar 12, f. 116, document înregistrat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului sub nr. 243/S).

După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României și a aliaților ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp!

Războiul lui Antonescu

Dependent, așadar, de victoria Axei în război, Mareșalul Antonescu nu a reușit să-și domine cunoscutele-i patimi și orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar și politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur și simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterității.

De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experiență. Și anume că, în cursul anilor 1916- 1919, ca șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea și executarea acțiunilor, dar, atunci și îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva și-au asumat-o!) șefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ș.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecția oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofițerului de odinioară nu au fost puse în evidență dincolo de zona penumbrelor.

Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privințele (planificare, declanșare și execuție), lucrurile nu aveau cum și nu trebuiau să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum și la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură și al său ... Se înțelege ce proporții căpăta acest aspect în imaginația și în comportamentul Mareșalului, pentru el, care – oricând și oriunde – obișnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a!

Istoricul campaniei din Est...

Am socotit necesare aceste considerații, cel puțin pentru a afla sensul deciziei Mareșalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanșate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfășurat rapid și, într-o privință, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareșalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est.

S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie același an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România și expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolșevismului.

În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar și ai Serviciului Istoric al Marelui Stat Major Român au organizat, bineînțeles, materialul arhivistic disponibil și, concomitent, au pregătit conferințe și diverse broșuri, ca forme ale unei valorificări... anticipate a operei finisate.

... dar mai întâi

Istoricul campaniei din 1916-1919 Pe parcurs, Mareșalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenționat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speță de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfășurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol.

Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor nepublicate (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat inițiativele și deciziile reflectate și, deopotrivă, concretizate într-o serie de documente, mai precis (vezi Arhivele Naționale ale României, Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar, dosar 130/1942, passim):

1) Conformându-se ordinului Mareșalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (în fapt, a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareșalului] sau la [Serviciul] Istoric”.

2) Drept urmare, același Eugen Niculescu a înaintat Mareșalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidențial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareșalul, prin rezoluția sa, a admis că „este ceva dar nu totul”.

3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareșalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916- 1919 și departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea dea se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăși stadiul și ritmul existent de „încetineală atât de mare”.

4) În sfârșit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viață dispozițiile Mareșalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919.

Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispozițiilor Mareșalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu și temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi și referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917), un document complet, care așteaptă încă a fi cercetat și valorificat de istoricii militari.

NU este politic a o republica

În ceea ce-l privește pe Mareșalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric și comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându- i un spațiu și o semnificație adecvată în menționata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, elaborată după consultarea (poate și la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga.

După cum se știe, ediția a II-a, pregătită de Mareșal pentru condițiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediții, Mareșalul a consemnat la 20 mai 1944:

„Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.

În concluzie, am putea discuta despre un proiect eșuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii ... lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediții și de o binemeritată prețuire din partea specialiștilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalități de anvergură – trecute în condiții din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga și Ion Antonescu!

""