Autor 24046 vizualizări


În arena Santa Margarita din oraşul minier Linares, pe o căldură sufocantă tipică unei după-amieze andaluze, mai bine de 10.000 de oameni aşteaptă cu răsuflarea tăiată ca Manolete să-i dea lovitura de graţie taurului Islero. E joi, 28 august 1947, iar oraşul e în febra Feriei de San Agustín. Cu gesturi sigure, Manolete înfige spada, dar taurul, la rândul său, înfige cornul drept în coapsa matadorului. Mor amândoi:taurul imediat, iar matadorul în dimineaţa zilei următoare. O dramă care a lăsat Spania în stare de şoc.

De-abia ieşită din febra Războiului Civil, sărăcită şi dezorientată, Spania e în căutarea unor noi eroi. Şi cum în peisajul cenuşiu postbelic spectacolele de coridă sunt ca nişte ­focuri de artificii, frumoase, surprinzătoare, prilej de adunare, aceşti noi eroi vin mai cu seamă din universul tauromahiei. Unul dintre ei e Manolete, numele de scenă al lui Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, născut în Córdoba (Andaluzia-Spania), la 4 iulie 1917, într-o familie săracă, cu tată, bunic, frate al bunicului implicaţi în luptele cu tauri.

Manolete este, pentru un deceniu, eroul Spaniei, cel mai reprezentativ matador al epocii sale. Câştigă 4 milioane de dolari în opt ani, în anii ’40, e cel mai dorit protagonist al coridelor spaniole şi moare tragic în 1947, în urma unei lovituri mortale pe care i-o aplică Islero, taurul de 495 de kilograme de la ferma lui Eduardo Miura. E sfârşitul unei vieţi, dar nu şi sfârşitul legendei. Moartea sa e urmată de trei zile de doliu naţional, dictate de Franco, de băuturi care-i poartă numele, de matadori care încearcă să-i copieze stilul. Căci nu degeaba se vorbeşte de tauromahia de dinaintea lui Manolete şi de cea de după el.


„Manolete era un mare matador. După unii, cel mai mare dintre câţi au existat. A fost, oricum, unul dintre cei mai buni pe care i-am văzut în viaţa mea. Aveam cinci ani când l-am văzut prima dată. Era palid, subţire şi mititel, cu figura fragilă. Ochii lui erau enormi şi misterioşi ca două porţi larg deschise către toate durerile lumii”, îl descrie pe Manolete columbianul Carlos Vidales, cu ochii copilului care l-a văzut pentru prima oară pe matadorul din Córdoba.

Era, într-adevăr, trist Manolete în toate reprezentaţiile sale, dacă vezi fotografiile vremii şi acele înregistrări care s-au păstrat. Trist (dacă nu tragic), serios, solemn, dar elegant, cu pieptul în faţă, impunându-se taurului, fără să schiţeze un zâmbet, mişcând pelerina roşie (muleta) cu gesturi sacadate, calculate, ritualice, şi înfigându-şi bine picioarele în nisipul arenei, cu coarnele taurului trecând la milimetru de hainele sale.


Stilul său de a lupta în arenă a stârnit, în primă fază, polemici în epocă:nu era spectaculos, flamboiant;spre deosebire de matadorii de dinaintea sa, Manolete nu făcea concesii publicului, era cunoscut pentru economia de mişcări şi se concentra cu precădere pe „faena”, actul final al luptei, cel în care matadorul îşi oboseşte taurul cu mantia roşie/muleta, pentru a-i da, în cele din urmă, lovitura fatală/estocada.

Matadorul andaluz excela, astfel, în „suerte de matar”, tehnica uciderii taurului, pe care o executa cu o siguranţă rămasă în istorie, chiar dacă-şi asuma riscuri teribile. Şi mai excela matadorul în ceea ce a căpătat ulterior numele de „manoletinas”:mişcările consecutive cu muleta, fără a-şi clinti picioarele, cu faţa către taurul furios, agonizând, la distanţe incredibil de mici de acesta; el, matadorul, ca un pol în jurul căruia gravita animalul.

Cifrele spun totul despre matadorul nr. 1 al Spaniei:50 de participări la coride în 1940, 58 în 1941, 72 de apariţii în 1942, 71 în 1943 şi nu mai puţin de 92 în 1944 (când Manolete realizează, la 6 iulie, pe arena din Las Ventas din Madrid, o faena magistrală, de senzaţie cu taurul Raton), 71 de coride în 1945. Acesta este, de altfel, anul în care Manolete pleacă într-un turneu în Peru, Mexic, Columbia, Venezuela, marcând începutul normalizării relaţiilor externe ale regimului lui Franco.

Un an mai târziu, matadorul face o vizită mai lungă în America alături de logodnica sa, actriţa Lupe Sino, şi luptă doar pe arene din Peru şi Mexic. Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa îi mărturisea astfel bunicului că, atunci când va creşte, vrea să devină „Manolete al Peru-ului”, iar Mexicul construieşte în onoarea lui Manolete, în Mexico City, o arenă de corrida pentru 55.000 de spectatori, cea mai mare din lume, pe care matadorul o inaugurează în februarie 1946 şi primeşte pentru asta 200.000 de ­pesos, o sumă enormă.

"Islero voia să-l însoţesc in moarte"

În 1947, Manolete îşi anunţă intenţia de a se retrage şi de a se căsători cu Lupe Sino. Unii spun că şi-ar fi pierdut siguranţa mişcărilor. El mărturisea că a câştigat „mai mult decât au ­făcut-o cinci generaţii înaintea mea”, aşa că gata, e suficient. Cu toate acestea, preţios pentru toţi cei din jurul său, matadorul e îngrămădit de agentul său într-un ultim sezon, cu coride dure, în prezenţa unor tauri mari şi periculoşi.

La Corrida de Beneficencia din Madrid (16 iulie 1947), coridă prezidată de Francisco Franco, Manolete e rănit de un taur din Bohórquez. Iar o lună mai târziu, la 28 august 1947, taurul Islero de la ferma Miura îi străpunge coapsa piciorului drept. Matadorul părăseşte arena dus pe braţe, contorsionat de durere. E operat şi stabilizat în infirmeria dotată rudimentar a arenei şi, fumând o ţigară, se asigură că taurul a murit din lovitura spadei sale şi nu cu ajutorul unor lovituri suplimentare. Comentează sec:„Cu adevărat, Islero voia să-l însoţesc în moarte”.

Mai târziu, e transportat la spitalul din Linares, e supus unei transfuzii cu plasmă adusă la repezeală din Jaén, capitala provinciei, de cineva din staff-ul său şi moare în dimineaţa zilei următoare, la 5 şi 7 minute. Înainte de moarte, matadorul ar fi zis:„Qué disgusto le voy a dar a mi madre!” (Ce supărare o să-i provoc mamei mele!”).

Rămâne, însă, în timp întrebarea:a murit Manolete din pricina rănii mortale provocate de taur sau, aşa cum încearcă să acrediteze articolele din ultima perioadă, din pricina transfuziei cu „o plasmă infectată, provenită din Norvegia”? Plasma cu pricina fusese folosită în Norvegia la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial şi fusese donată guvernului spaniol în urma unei explozii care devastase oraşul Cadiz, la 18 august 1947. 

(Afişul şi biletul  care anunţă corida din Linares, din 28 august 1947, în urma căreia Manolete a fost rănit mortal de taurul Islero de la ferma Miura. Pe lângă Manolete, trioul de matadori îi mai cuprindea şi pe Rafael Vega de los Reyes, zis „Gitanillo de Triana”, şi pe tânărul Luis Miguel Dominguin)