Autor 35950 vizualizări


În 1969, pe când se afla la „Tullimaar“, Martha Bibescu se îmbolnăvește de zona zoster, durerile devenind atroce. Cel mai bun tratament rămâne doar literatura, care o face să uite de suferinţă: „Durerile încetează când scriu, indiferent cât sunt de acute“.

Continuă să lucreze disperată la Nimfa Europa, deși își dă seama că nu va putea să-și ducă la capăt opera. În paralel, scrie o carte despre Napoleon și lucrează la alta despre de Gaulle. Istoricul și criticul literar Alfred Leslie Rowse ne oferă un portret al Marthei ajunsă la vârsta senectuţii, mereu lucidă, niciodată decrepită sau descurajată: „În loc să se plângă și să regrete averea și măreţia pierdute, acum că trebuia să- și câștige existenţa scriind, ea mi-a spus odată: Eu prefer asta“.

Prințesa Martha Bibescu, 1929

Ziua de 28 noiembrie 1973 o prinde pe Martha în scumpul ei turnuleţ din Quai de Bourbon 45, admirând Sena. E o zi de miercuri mohorâtă și prinţesa o anunţă pe secretară că așteaptă pe cineva, deși nu se anunţase nimeni. Apoi, în așteptarea in- existentului vizitator, Martha se apucă să citească o carte. La un moment dat, își trimite secretara să vadă cine e la ușă, pretextând că a auzit soneria. Michel Tournier, unul dintre apropiaţii ultimelor zile ale Marthei, povestește: „Tânăra femeie a as-ultat-o. Bineînţeles, nu a găsit pe nimeni în prag. S-a întors. În marele ei fotoliu, cu o carte deschisă pe genunchi, Martha Bibescu murise“.

Ceremonia funerară este celebrată la biserica Saint-Louis-en-l’Île, iar doamna de Castries îi pune pe piept crucifixul abatelui Mugnier. Va fi înmormântată la Menars, în cavoul soacrei ei, iar epitaful ales chiar de ea este gravat astfel pe piatra de mormânt: „Martha Bibescu, scriitoare franceză“. De fapt, cine a murit în după-amiaza zilei de 28 noiembrie 1973? Prinţesa româncă, femeia fatală a anilor ’20, scriitoarea de succes din anii ’30, amanta lui Beauvau, soţia lui George, iubita lui Thomson, spioana din Primul Război Mondial, diplomata din cel de-al Doilea, admiratoarea lui de Gaulle, mama Valentinei? Personalitatea Marthei Bibescu a fost la fel de complexă și de fascinantă ca faţetele unui diamant. Ea putea să fie oricând inteligentă, cultivată, pasională, dârză, rezervată, spirituală, în funcţie de contextul, locul sau persoanele care o ascultau și o admirau, strălucind pentru fiecare altfel.

Mai 1968: prinţesa Bibescu, în vârstă de 82 de ani, în apartamentul ei parizian (pe Quai de Bourbon, în Île Saint-Louis)

La 19 februarie 1977, Mircea Eliade, ales în locul Marthei membru al Academiei belgiene de limba și literatura franceză, va face un portret elocvent, din câteva cuvinte, al prinţesei dis- părute: „Într-adevăr, ea, ale cărei rădăcini pătrundeau într-atâ- tea ţări cu culturi și tradiţii creștine paralele, a regăsit, după ce o căutase toată viaţa, unitatea pierdută a Europei și aștepta momentul escatologic al unităţii Bisericilor“. Mai aplicat, cunoscutul scriitor și jurnalist Alfred Fabre-Luce surprinde esenţa profundă a vieţii Marthei Bibescu: „Era oglindirea unei Europe azi dispărută, Europa aristocraţiei internaţionale și a culturii clasice... În primii ani de după primul război mondial, Martha Bibescu a fost un preţios mijlocitor între «înalta societate» și lumea literelor... Graţie ei, lumea sângelui albastru și lumea banului se întâlneau cu talentul și frumuseţea“. Sigur, prinţesa Bibescu și-a ales singură epitaful, dar dacă am fi chemaţi să-l alegem noi, credem că nimic nu s-ar potrivi mai bine pe lespedea ei de mormânt decât cuvintele unui proverb persan, pe care ea îl aprecia în mod deosebit: „Acel ce a murit după ce a făcut ce a vrut nu a murit cu adevărat“.

Acest text este un fragment din articolul "Martha Bibescu, prințesa căreia îi era frică să nu-și uite viața" apărut în numărul 194 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum