Autor 4498 vizualizări


Spencer Perceval rămâne, până în prezent, singurul prim-ministru britanic asasinat, ca şi primul procuror general al Marii Britanii care a ocupat cea mai înaltă funcţie guvernamentală. Asasinarea sa în mai 1812 a provocat şi durere, dar şi bucurie. De ce? Vom afla în rândurile următoare.

Actul criminal

În după-amiaza zile de 11 mai 1812, primul ministru britanic era în întârziere. El se grăbea să participe la o şedinţă în care urmau să se discute problemele provocate de Blocada Continentală instituită de Napoleon. Întrebarea ridicată în această şedinţă era dacă măsurile pe care Marea Britanie a încercat să le aplice pentru a contracara această Blocadă erau eficiente sau nu.

Perceval probabil că se gândea la multele probleme cu care cabinetul său se confrunta în acea perioadă în momentul în care a fost abordat de un bărbat solid şi bine îmbrăcat care l-a împuşcat fără să stea pe gânduri. Un avocat aflat în zonă – Henry Burgess – a fost martor al acestui eveniment: Am auzit ţipăt răguşit care striga „Crimă, crimă“ şi l-am văzut căzând. Primul ministru avea să moară în doar câteva minute.

Panica s-a instalat rapid în Parlament şi în jurul clădirii, iar căutările au început prompt pentru a se vedea dacă acest asasinat nu era preludiul unui masacru general. Problema era delicată: Marea Britanie era în război cu Franţa napoleoniană şi avea de-a face cu două mişcări autohtone. Prima mişcare promova un radicalism din cauza corupţiei la nivel înalt, iar simpatizanţii ei s-au adunat în jurul unui membru al Parlamentului radical şi carismatic – Sir John Francis Burdett. Instabilitatea politică provocată de cererile repetate ale lui Burdett pentru reforme era agravată de a doua mişcare. Această a două mişcare – luddismul – promova o ostilitate permanentă faţă de progresul tehnic, considerând că acesta va lăsa, în cele din urmă, oamenii fără muncă. Luddismul a pornit din zona oraşului Nottingham în anul 1811.

Cu mai puţin de două săptămâni înaintea asasinării lui Perceval, ludiţii au omorât un proprietar de moară din West Yorkshire. Această acţiune i-a îndemnat pe parlamentarii britanici să creadă că autorul asasinatului a fost un membru al acestei mişcări şi făcea parte dintr-o conspiraţie. Totuşi, asasinul s-a predat fără nici o luptă, în mod calm. Această purtare calmă a lui John Bellingham, detaşarea şi resemnarea pe care o afişa a fost o caracteristică a comportamentului său de-a lungul săptămânii ce a urmat.

Bellingham era, în multe privinţe, un om absolut banal: o persoană aflată între două vârste, aparţinând clase mijlocii, căsătorit şi cu doi copii. Chiar şi aşa, Bellingham avea în el o ură ce-l măcina în permanenţă. În vara anului 1804, fiind agent comercial, Bellingham a sosit în portul rus Arhanghelsk într-o călătorie de afaceri. Se pare că în Rusia, autorităţile l-ar fi oprit din a se îmbarca pe vasul închiriat de el sau de a încărca produsele pe acelaşi vas şi a fost reţinut pentru o datorie de aproape 5000 de ruble. Detenţia sa în diferite instituţii penale ruseşti a durat cinci ani de zile. În tot acest răstimp, Bellingham a încercat să-şi demonstreze nevinovăţia, dar toată tevatura a reprezentat, se pare, răzbunarea a doi comercianţi ruşi care au fost deranjaţi de rolul englezului în expunerea unei asigurări frauduloase.

Când a fost eliberat, în octombrie 1809, Bellingham considera că a fost nedreptăţit nu doar de autorităţile ruse, dar şi de propriul guvern şi, în special, de ambasadorul britanic de la Sankt Petersburg – Granville Leveson-Gower. La întoarcerea sa în Anglia, încercările de a aduce în atenţia publică problema sa şi de a o prezenta în faţa Parlamentului, a devenit un job cu normă întreagă. În ciuda a numeroase petiţii adresate acelor instituţii care puteau avea vreo tangenţă cu cazul său, a fost refuzat în permanenţă, ceea ce i-a provocat o mare frustrare. În consecinţă, a început să viziteze Camera Comunelor din ce în ce mai des, şi-a achiziţionat două pistoale şi a vizitat un croitor londonez care i-a modificat hainele pentru a putea ascunde armele.

Asasinarea lui Perceval a fost o ultimă încercare disperată de a scoate în evidenţă problema sa. Frustrarea sa era evidentă când îi scrie partenerului său de afaceri că nu mai poate rezista şi că este hotărât să încheie această afacere printr-un apel la o curte de justiţie, care să decidă dacă un guvern poate să refuze rezolvarea cazului său.

Bellingham, sprijinit de opinia publică

Procesul său a început pe 15 mai, patru zile după asasinat. A refuzat în permanenţă să invoce faptul că ar fi nebun şi şi-a argumentat acţiunile. Rapiditatea cu care acest proces s-a desfăşurat n-ar fi permis aducerea de dovezi pentru a demonstra faptul că Bellingham ar fi fost nebun, existând zvonuri că tatăl său ar fi fost bolnav psihic şi s-ar fi sinucis, astfel că Bellingham a fost găsit vinovat de crimă. A fost executat pe 18 mai, la exact o săptămână de la asasinat.

Paza a fost extrem de eficientă în timpul procesului şi al execuţiei, având motive să fie de o atenţie sporită. În timp ce Bellingham era dus de la locul crimei spre Newgate a existat un suport clar al populaţiei faţă de criminal. O mulţime s-a strâns să-i huiduie pe soldaţi şi să-l susţină pe Bellingham, considerând că actul făcut de el putea fi pus pe marginea unui radicalism politic. Poetul Samuel Taylor Coleridge chiar a precizat că a întâlnit oameni în barurile londoneze care consumau băuturi în cinstea asasinării lui Perceval.

Dovezi legate de alte susţineri pentru criminal au venit din toate părţile Marii Britanii. Jurnalistul William Cobbett a fost martor la execuţia lui Bellingham de la fereastra celulei sale şi a oferit o desciere memorabilă: Demonstraţiile de bucurie neechivocă în rândurile populaţiei din mai multe oraşe mari precum Sheffield, Notthingam sau Leicester.Chiar dacă aceste descrieri ale lui Cobbett (încarcerat pentru calomnie şi îndemn la revoltă împotriva guvernului condus de Perceval) pot fi exagerate, nivelul de simpatie pentru asasin nu poate fi ignorat. De exemplu, în următoarele luni, asasinatul a fost adus în discuţie în scrisorile de nemulţumire adresate de ludiţi către prinţul regent – viitorul George al IV-lea – şi către diferiţi membrii ai guvernului.

Fostul ambasador Leveson-Gower, pe care Bellingham îl considera principalul vinovat pentru situaţia sa şi pe care ar fi dorit să-l asasineze, a fost principala ţintă a scrisorilor ludiţilor. Pentru mulţi însă, această bucurie barbară era şocantă. Moartea lui Perceval a provocat sincere emoţii vicecontelui Castlereagh, fiind menţionate numeroase slujbe în memoria sa şi reflecţii asupra acestui act ce demonstra starea naţiunii.

Pentru mulţi, această asasinare a fost străină caracterului şi sentimentelor unui englez, după cum o caracteriza un fost ministru de externe – George Canning. În ciuda faptului că acest tip de evenimente erau ceva comun în alte ţări pentru a tranşa disputele politice şi personale, un transfer spre Marea Britanie a acestui mod de rezolvare al problemelor ar fi însemnat o tragedie ce trebuia evitată. Tragedia naţională provocată de asasinarea lui Perceval poate fi remarcată şi prin faptul că parlamentarii au decis să plătească pentru construcţia unui monument în memoria sa, care să fie amplasat în faţa catedralei Westminster.

Alte monumente au fost ridicate în curtea bisericii Saint Luke din Charlton, locul unde Perceval a fost înmormântat, dar şi în Northampton sau Lincoln’s Inn. În ciuda acestor monumente, acest asasinat pare să fi fost uitat destul de rapid. Măsurile de protecţie pentru politicienii de rang înalt nu au fost luate nici după acest eveniment. Perceval rămâne în memoria colectivă a poporului englez pentru această distincţie dubioasă:singurul premier britanic asasinat în timpul mandatului.