Primul Război Mondial a produs schimbări sociale și politice ireversibile în întreaga lume. Pentru polonezi, precum și pentru alte câteva națiuni din Europa Centrală și de Est, finalizarea acestuia a însemnat restabilirea statalității și începutul unui lung proces de reconstruire a structurilor de stat și a vieții sociale.

În noiembrie 1918, Polonia începea să revină pe harta Europei. Cu toate acestea, polonezii au fost nevoiți să lupte pentru țara lor – cu arma în mână, în revolte locale, prin vot plebiscitar sau prin canale diplomatice. Europa nu stinsese încă focul Marelui Război atunci când unul nou s-a aprins în est – Revoluția bolșevică. La vremea respectivă, nimeni nu a prezis însă cât de mare va deveni curând amenințarea ideologiei comuniste pentru Polonia renăscută, dar și pentru întreaga Europă.

Primul foc de armă

În urma unui acord secret cu trupele germane, bolșevicii au preluat așa-numitul teritoriul Ober-Ost (prescurtare a denumirii germane Oberbefehlshabers der gesamten deutschen Streitkräfte im Osten –n.tr.), reprezentând fosta partiție rusească, ocupată din 1915 de Imperiul German. Acesta forma un fel de tampon de securitate, dar retragerea trupelor germane avea să conducă la o confruntare. Deja la 16 noiembrie 1918, bolșevicii formaseră Armata de Vest, iar două zile mai târziu, Lev Troțki cerea un marș spre vest pentru a se alătura revoluției din Germania și Ungaria. Guvernul revoluționar din Rusia, care nu considera că trebuie să recunoască acordurile internaționale, a preluat în mod sistematic zonele părăsite de armata germană în retragere. La 4 ianuarie 1919, forțele bolșevice atacau orașul Vilnius, apărat de unitățile defensive poloneze. Slab înarmate, deși făceau deja parte din armata poloneză renăscută, acestea au fost nevoite să capituleze.


Majoritatea istoricilor consideră confruntările din apropierea orașului Mosty (azi Masty, oraș în regiunea Grodno, Belarus – n.tr.) situat la 50 km de Grodno (oraș în Belarus, aflat pe râul Niemen, în apropierea frontierei cu Polonia și Lituania – n.tr.) ca reprezentând începutul războiului. Acolo, la 14 februarie 1919, trupele poloneze au oprit marșul Frontului de Vest care înainta în teritoriile părăsite de germani. Neprevăzutul război polono-bolșevic începuse.

Armata Albă și polonezii. „ (...) vă trădați civilizația, propria țară și unul pe celălalt”

Dorind să consolideze ordinea stabilită în Europa prin tratatul de pace de la Versailles, Piłsudski se gândea la construirea unei federații de state în interiorul granițelor Poloniei de dinainte de împărțire, păstrând totodată dreptul națiunilor la autodeterminare. Pe de o parte, el lua în considerare tendințele naționaliste nefavorabile polonezilor, dar pe de altă parte, era de părere că apariția de state independente dincolo de frontiera de est a țării va separa Polonia de Rusia și va forța cooperarea politică în Europa Centrală și de Est. Primul pas către atingerea acestui obiectiv era o ofensivă de succes împotriva forțelor bolșevice, destul de haotice și nedisciplinate.

În aprilie 1919, polonezii au obținut o serie de succese impresionante ocupând Lida, Nowogródek, Baranowicze (orașe aflate azi în Belarus – n.tr.) și Vilnius. Avantajul obținut în confruntarea cu bolșevicii a deschis oportunitatea negocierii cu liderii Rusiei. În vara anului 1919, partea poloneză a trimis o misiune la sediul generalului Anton Denikin, unul dintre liderii armatei „albe” rusești anticomuniste. Reprezentanții săi doreau să cunoască opinia rușilor cu privire la independența Poloniei și să stabilească termenii unei eventuale cooperări militare.

Puncte de tragere poloneze în timpul bătăliei de la Radzymin, 14 august 1920

Discuțiile s-au încheiat cu un fiasco, „albii” fiind de acord doar cu Polonia independentă în granițele fostului Regat al Congresului (Polonia Congresului este denumirea neoficială a Regatului Poloniei (1815-1831) aflat sub suzeranitate rusă, entitate politică creată după dezmembrarea Ducatului Varșoviei hotărâtă la Congresul de la Viena din 1815, atunci când marile puteri au reorganizat Europa după războaiele napoleoniene – n.tr.) și s-au opus cu tărie eforturilor de lărgire a granițelor dincolo de râul Bug, cerând restituirea terenurilor ocupate anterior în est. Decizia lui Denikin – încrezător în sine – le-a fost fatală.

Curând, armata „albă” a început să sufere înfrângeri, iar Denikin a dat vina pe Piłsudski tot restul vieții pentru că Polonia nu i-a acordat sprijinul necesar. Acest lucru nu s-a datorat numai reticenței pe care liderul polonez o avea față de ofițerii țariști, ci și deficienței enorme de echipament și armament. Șeful statului nu putea fi de acord cu condițiile lor, motiv pentru care a decis să aștepte încheierea războiului civil din Rusia. A făcut o greșeală?

Józef Piłsudski, șeful statului în timpul bătăliei de la Varșovia din august 1920

Piłsudski însuși nu credea în durabilitatea revoluției ruse și credea că, în cazul victoriei sale, Polonia va fi capabilă să obțină sprijin de la Antanta, pe care nu putea conta în cazul unei victorii a forțelor fidele vechii ordini. Era convins, de asemenea, că Europa Occidentală, dorind să restabilească vechea ordine, în cazul unei dispute între Polonia și Rusia „albă”, va lua partea acesteia din urmă.

„Există un singur lucru de spus atât bolșevicilor, cât și lui Denikin – suntem o putere și sunteți morți. Cu alte cuvinte, în limba soldatului: strângeți-vă de gât, bateți-vă, nu-mi pasă decât dacă interesele Poloniei sunt atinse. Și dacă se va întâmpla așa, atunci eu mă voi bate”, a scris Piłsudski în instrucțiunile adresate trimișilor săi pentru negocieri cu bolșevicii. „Nu pot exista relații diplomatice, deoarece la baza lor sunt credința și discreția iar voi nu le meritați. Nu-l cunoașteți pe celălalt, vă trădați civilizația, propria țară și unul pe celălalt”.

Luptele polono-bolșevice au durat până în octombrie, când au început negocierile de pace. Acestea au eșuat rapid. Deși sovieticii au făcut o serie de promisiuni, polonezii nu aveau mare încredere în ele. Generoasa serie de promisiuni se baza pe presupunerea că toate angajamentele vor fi temporare și că toată Europa va deveni în curând comunistă. Armistițiul de câteva luni le-a permis bolșevicilor să își concentreze forțele împotriva „albilor” și să le dea lovitura decisivă. Piłsudski era sigur că, după victoria asupra „albilor”, bolșevicii își vor îndrepta toate forțele împotriva Poloniei. Ceea ce s-a și întâmplat.

Criptologii – eroii tăcuți

Construirea unei armate eficiente nu se putea face fără organizarea unui serviciu modern de informații. Această sarcină i-a fost încredințată unui criptanalist talentat, sublocotenentul Jan Kowalewski, în vârstă de aproape 28 de ani care, imediat după întoarcerea în Polonia, în mai 1919, a început să lucreze intens în acest scop, asigurându-și colaborarea unor matematicienii polonezi de seamă, profesori de la universitățile din Varșovia și Liov, printre care Stanisław Leśniewski, Wacław Sierpiński și Ștefan Mazurkiewicz. Deja la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1919, Kowalewski a reușit să spargă primele chei de cifrare ale armatei bolșevice și ale „armatei albe” care lupta împotriva comuniștilor. Datorită acestui fapt, partea poloneză a putut urmări situația la zi din Siberia până la Marea Neagră.


Ofițerii de informații aveau date precise cu privire la mișcările inamicului, dispoziții operaționale, ordine de luptă și chiar despre conflictele dintre comandantul cavaleriei Semion Budionîi și Mihail Tuhacevski (foto sus), aflat în fruntea Frontului de Vest. Numai până la sfârșitul anului 1920, mai multe mii de texte criptate au fost interceptate. Toate mesajele radiotelegrafice interceptate erau trimise imediat personalului militar și, mai important, Piłsudski însuși le citea. Unul dintre cele mai importante documente a fost depeșa radio a comandantului bolșevic al armatei a 16-a din 13 august, în care se vorbea despre planurile de capturare a Varșoviei.

Serviciul de informații condus de Jan Kowalewski a jucat un rol decisiv în cursul ostilităților din anii 1919-1920. Activitatea unității pe care a creat-o, extinsă în anii următori, a contribuit la ruperea codului celebrei Enigme germane. După războiul polono-bolșevic, Kowalewski a fost, printre altele, șeful serviciului de informații din timpul celei de-a treia revolte din Silezia (confruntări militare desfășurate în perioada 2/3 mai - 5 iulie 1921, având ca scop unirea Sileziei Superioare cu Polonia – n.tr.). Apoi a instruit criptologi japonezi, fiind onorat cu cea mai înaltă decorație militară japoneză. În anii 1933–1937 a ocupat funcția de atașat militar la Ambasada Poloniei din București.

Atacul preventiv și contraofensiva sovietică

Datele obținute de serviciul de informații la începutul anului 1919 nu lăsau loc de îndoială: sovieticii tocmai își concentrau trupele în estul Belarusului și de aici urma să vină atacul principal asupra pozițiilor poloneze. Cunoscând superioritatea numerică a adversarului, Piłsudski a preluat inițiativa și a lansat un atac preventiv înainte ca bolșevicii să-și atingă capacitatea deplină de luptă.

Piłsudski a susținut construcția unui stat ucrainean independent și intenționa să utilizeze alianța cu Republica Populară Ucraineană condusă de Semion Petliura (1879-1926, scriitor, jurnalist, politician și om de stat ucrainean, lider al luptei pentru independența Ucrainei în perioada de după izbucnirea Revoluției din 1917 – n.tr.) împotriva inamicului comun. Polonezii s-au ocupat de pregătirea și echiparea trupelor ucrainene, însă, în stadiul inițial, acestea constituiau doar 6% din totalul forțelor aliate. Pe de altă parte, propunerea de cooperare a fost primită cu răceală de către ucraineni. De asemenea, Petliura nu a câștigat numărul estimat de susținători printre compatrioții săi.

Cavaleria poloneză în apropiere de râul Niemen, septembrie 1920

Independent de aceste dificultăți, ofensiva a început pe 25 aprilie 1920 și în câteva zile și-a atins obiectivele teritoriale. La începutul lunii mai, armata poloneză a intrat în Kiev surprinzându-și complet adversarul și determinând retragerea acestuia. Din păcate, principalul obiectiv strategic nu a fost atins atunci - forțarea inamicului să lupte într-o bătălie decisivă care să determine soarta întregului război. De fapt, Armata Roșie nu a fost învinsă ci s-a retras fără pierderi majore, dincolo de râul Nipru.

Pierderea Kievului i-a zguduit pe liderii Rusiei bolșevice. Spre deosebire de Polonia, Rusia avea resurse umane uriașe și într-un timp scurt a reușit să-și refacă forțele. Polonezii își epuizaseră deja rezervele, iar contraatacul inamicului a dus la o retragere, apoi la fuga soldaților polonezi de pe câmpul de bătălie. Situația era catastrofală. În luna mai a început marea ofensivă a Armatei Roșii. În iunie 1920 Armata I de Cavalerie condusă de Budionîi a rupt frontul polonez în Ucraina, iar curând după aceea trupele lui Mihail Tuhacevski au făcut același lucru în Belarus.

Varșovia se pregătește de apărare

Apropierea inamicului de capitala poloneză a dus la o criză politică, în urma căreia guvernul lui Leopold Skulski s-a prăbușit în iunie. Un alt guvern sub conducerea lui Władysław Grabski a căutat cu disperare ajutor din partea țărilor Antantei, dar nu a primit sprijinul așteptat. În timpul conferinței din orașul belgian Spa, din vara anului 1920, premierul Grabski a solicitat ajutor în negocierile de pace.

Reticent față de cauza poloneză, premierul britanic David Lloyd George l-a obligat pe Grabski să-și retragă trupele în spatele liniei Curzon (a fost o linie de demarcație, ce poartă numele Ministrului Britanic de Externe, Lordul George Curzon, propusă la sfârșitul Primului Război Mondial de către Consiliul Suprem Aliat între A doua Republică Poloneză și Rusia Bolșevică – n.tr.), propunându-i în același timp și o serie de alte soluții teritoriale, ceea ce însemna practic renunțarea la zonele estice și transformarea Republicii Polone într-un „stătuleț” (un stat incomplet).

Britanicii credeau că victoria bolșevică era doar o problemă de timp și vedeau în ea șansa stabilirii unei cooperări economice cu Rusia. Situația era înrăutățită de Cehoslovacia, care bloca transportul feroviar cu arme franceze pentru Polonia. Un efect indirect al conferinței a fost sosirea Misiunii Interaliate la Varșovia – un grup de consilieri conduși de diplomatul britanic Edgar Vincent D'Abernon. Misiunea l-a numit pe generalul Maxime Weygand în calitate de consilier al generalului Tadeusz Jordan Rozwadowski, șeful Statului Major General. Neoficial, reprezentanții misiunii urmau să acționeze pentru încheierea unui armistițiu.

Comandamentul armatei a 5-a în timpul bătăliei de la Varșovia. Generalul Władysław Sikorski în prim-plan, în stânga

Rezultatele convorbirilor la Spa au fost primite cu indignare în Polonia, iar guvernul lui Grabski și-a dat demisia. În fața amenințării crescânde, la 24 iulie a fost înființat un cabinet de coaliție, condus de Wincenty Witos, membru activ al mișcării țărăniste. Scopul său era să organizeze apărarea eficientă a țării, să pună capăt războiului și să încheie un armistițiu permanent cu bolșevicii. Aceștia din urmă se pregăteau deja să preia Polonia. La 1 august 1920, la Bialystok se puseseră bazele unui guvernul comunist, condus de Julian Marchlewski, dar în realitate controlat de infamul Felix Dzerjinski.

La 2 iulie 1920, Mihail Tuhacevski a emis ordinul de atac asupra Poloniei de la Smolensk cu următoarele cuvinte:

Soldați eroici ai Armatei Roșii!
A sosit momentul răfuielii.
Armata Drapelului Roșu și armata Vulturului Alb prădător se vor confrunta într-o luptă pe viață și pe moarte.
Drumul către conflagrația mondială trece peste cadavrul Poloniei Albe.
Aducem fericire și pace maselor muncitoare cu baionetele noastre.
Spre vest!

Marele plan de luptă

La 1 iulie, Seimul legislativ a numit Consiliul de Apărare a Statului. Chiar de la prima întâlnire, s-a decis recrutarea de voluntari. Au fost create comitete de apărare civilă a statului, în care s-au înscris reprezentanți ai tuturor straturilor sociale, indiferent de originea lor. Inspector general al armatei de voluntari a fost numit generalul Józef Haller, un comandant extrem de respectat, legenda vie a „Armatei Albastre”, formațiune militară poloneză formată în Franța la jumătatea anului 1917.

Atitudinea populației civile a fost extraordinară: peste 100.000 de oameni s-au oferit voluntari, jumătate dintre ei în rândul infanteriei. Printre ei erau mulți studenți și cercetași, iar în unele formațiuni, mai mult de jumătate dintre soldați aveau o diplomă de studii. Comandamentul polonez era dominat de ofițeri profesioniști, bine pregătiți și cu experiență, care au fost capabili să-i motiveze pe soldații obișnuiți, să le întărească patriotismul și credința în victorie. Întreaga armată era un amestec de soldați experimentați și tineri voluntari care abia urmau să cunoască războiul.

În ciuda declarațiilor anterioare ale lui Edvard Beneš, Cehoslovacia nu a permis nici un transport de arme către Polonia și a așteptat înfrângerea acesteia. Ajutorul a fost oferit de maghiari care, deși ei înșiși suferiseră recent o lovitură prin Tratatul de la Trianon, au perceput invazia sovietică ca pe o amenințare asupra civilizației. Întrucât nu exista o frontieră comună polono-ungară, ajutorul – gratuit și plătit – trimis de guvernul premierului Pál Teleki trebuia să treacă prin România, care a acceptat în cele din urmă ca teritoriul ei să fie tranzitat de o cantitate imensă de muniție, puști și piese de schimb. Maghiarii au transportat neprețuitul echipament cu propriul material rulant. Abia pe 12 august, cu doar o zi înainte de marea luptă, 20 de milioane de gloanțe au ajuns în Polonia, în total au fost aproape 100 de milioane, zeci de mii de puști, milioane de piese de schimb și materiale de război.

Józef Piłsudski plănuia să dea o bătălie decisivă între Vistula și Bug și să împiedice inamicul să ajungă în capitală. Consilierii francezi erau sceptici cu privire la această idee. Ei credeau că armata poloneză, obosită după o retragere de 600 km, nu va fi în stare de o contraofensivă eficientă și au propus o tactică locală de contraatac, ca apoi să-i forțeze pe bolșevici să negocieze. La înrăutățirea situației contribuia și atmosfera din ce în ce mai nervoasă de pe râul Vistula. Succesele din aprilie au fost uitate rapid, iar adversarii lui Piłsudski îl învinovățeau pentru situația în care ajunsese țara.

Fronturile bătăliei

Pe 6 august, în cadrul unei întâlniri în Palatul Belvedere, Piłsudski, în cooperare cu generalul Rozwadowski, a elaborat un plan al întregii operațiuni. Unitățile poloneze au fost reorganizate și linia defensivă, măsurând aproximativ 800 km, a fost împărțită în trei segmente operaționale. Frontul de Nord a fost încredințat generalului Józef Haller, cel Central generalului Edward Rydz-Śmigły, iar Frontul de Sud generalului Wacław Iwaszkiewicz-Rudoszański. Pe măsură ce avansa, Armata Roșie a fost împărțită și ea în două fronturi - Vestul, condus de Tuhacevski și Sud-Vestul, sub comanda lui Alexandr Egorov.

Sarcina principală a Frontului de Nord era să protejeze liniile de apărare din jurul Varșoviei și de-a lungul Vistulei centrale, precum și să lupte cu întregul front vestic sovietic, să-l slăbească și să provoace pierderi forțelor inamice cu orice preț. Ofițerii statului major polonez au presupus în mod eronat că obiectivul lui Tuhacevski va fi capturarea capitalei, și nu ocolirea acesteia pe la vest.

La rândul lor, unitățile generalului Rudoszański urmau să intre în luptă împotriva frontului lui Egorov, pentru a-l împiedica să sprijine atacul decisiv împotriva Varșoviei și să apere Liovul și câmpurile petroliere de la Drohobycz. Ideea de bază a planului polonez – în afară de apărarea capitalei - consta în lovirea aripii stângi a armatei comandate de Mihail Tuhacevski, folosind cele mai bune unități comandate de generalul Edward Rydz-Śmigły (armata a 2-a și o parte a armatei 3-a) și tăierea căilor pe care bolșevicii s-ar fi putut retrage. Descoperirea unei breșe în aripa sovietică stângă a fost meritul agenților de informații menționați mai sus.

Împrejurimile sângeroase ale Varșoviei

Amânate câteva săptămâni, tratativele de pace au început la Minsk, la mijlocul lunii august. Delegația poloneză a pornit într-acolo când Armata Roșie se apropia de Varșovia. Bolșevicii au stabilit condiții dificile: acceptarea frontierei de pe linia Curzon, lichidarea armatei, predarea tuturor uzinelor de armament și suportarea costurilor pentru reconstruirea canalelor de comunicare de la est de Bug, distruse în cursul ostilităților. Bolșevicii garantau teoretic suveranitatea Poloniei, practic însă însemna supunerea țării și, pe termen lung, probabil desființarea acesteia. Totul depindea de rezultatul bătăliei.

Bătălia decisivă a avut loc pe 13 august în suburbiile Varșoviei, când trupele sovietice au atacat din nord-est. Au fost, de fapt, mai multe bătălii. Una dintre cele mai sângeroase confruntări a avut loc lângă Radzymin, la 20 km de Varșovia. După lupte grele, bolșevicii au luat orașul și au rupt liniile defensive ale trupelor poloneze. În aceeași zi, diviziile poloneze și sovietice s-au ciocnit lângă Ossów și au reușit să-i împingă pe apărători în afara orașului. În fața forțelor bolșevice care se apropiau, reprezentanții oficiali ai aproape tuturor statelor au părăsit Varșovia. Nunțiul apostolic, arhiepiscopul Achille Ratti (mai târziu Papa Pius al XI-lea), care ulterior se numea pe sine „un polonez printre polonezi”, a rămas în capitala poloneză.

Ordinul generalului Rozwadowski din 14 august 1920, prin care le cerea soldaților să lupte până la sacrificiul suprem împotriva bolșevicilor

Cu toate acestea, luptele au continuat și polonezii au încercat fără succes să contraatace. A doua zi dimineață, a avut loc regruparea, iar focul de artilerie a surprins regimentele sovietice, provocând inițial panică și apoi retragerea lor. Bătălia de la Ossów a adus prima înfrângere a Armatei Roșii în lupta de la Varșovia. Tot pe 14 august, armata a 5-a comandată de generalul Władysław Sikorski a efectuat, la ordinul generalului Haller, o manevră ofensivă pe râul Wkra pentru a slăbi aripa dreaptă a inamicului. Trupele sale, formate pe jumătate din unități slab echipate de voluntari, au trebuit să facă față unor confruntări extrem de sângeroase. În timpul luptei, Sikorski a spus că cei 26.000 de oameni ai săi s-au luptat cu forțe de aproape trei ori mai mari.

Pe 15 august, Regimentul 203 de Ulani a capturat o stație de radio care servea la menține contactului cu centrul de la Minsk, împreună cu ordinele emise de ofițerii statului major bolșevic. Polonezii au venit cu ideea de a regla frecvența pe frecvența inamicului și de a bruia semnalul. Timp de două zile, au fost transmise continuu texte din ... Sfintele Scripturi și astfel comunicațiile Armatei a 4-a au fost practic întrerupte în timpul bătăliei de la Varșovia, în tot acest timp Tuhacevski îndreptându-se direct spre capcana întinsă de polonezi.

Contraatacul polonez

Partea cea mai dificilă a planului polonez a fost să ascundă adversarului concentrarea trupelor pe râul Wieprz, unde urma să se formeze un grup de atac. Piłsudski a preluat personal comanda acestuia. Manevra a fost modelată după șarja de cavalerie condusă de Alexandru cel Mare în timpul bătăliei de la Gaugamela. Piłsudski a presupus că forțele adversarului vor fi împinse până la limite și distruse complet. În acest scop, el a planificat un ritm ucigaș al contraatacului, abordare folosită deja cu succes în ofensiva de la Kiev.

Prima fază a atacului, care a început în zorii zilei de 16 august, s-a dovedit a fi de succes pentru polonezi. Forțele de acoperire ale Frontului lui Tuhacevski au fost surprinse de atacul venit dinspre sud-vest și s-au răsfirat rapid. Comandamentul polonez primea rapoarte despre fuga în panică a adversarului.

Piloți polonezi în timpul bătăliei de la Varșovia, fotografie din septembrie 1920

În timpul luptelor de la marginea Varșoviei, pe 17 august, în apropierea satului Zadwórze, lângă Liov, Armata I de Cavalerie condusă de Semion Budionîi s-a confruntat cu un batalion format din 330 de tineri voluntari din Liov, comandat de căpitanul Bolesław Zajączkowski, notar de profesie. Nu au încetat lupta nici când au rămas fără muniție. Au murit 318 soldați, inclusiv comandantul, iar bătălia de la Zadwórze este supranumită din acest motiv „Termopilele polonez”. Sovieticii și-au descărcat furia pe cadavre, tăindu-le capul și membrele. Datorită eroismului batalionului, Armata I a fost ținută pe loc toată ziua, iar marșul său spre Liov a fost oprit.

Influența lui Stalin

Stalin, care era pe atunci un comisar politic pentru frontul de sud-vest, avea o viziune diferită asupra războiului față de restul comandanților militari. Este posibil ca aceasta să fie legată de ambițiile sale exuberante și de pofta de faimă, deoarece probabil el a fost cel care a influențat ignorarea ordinului de trecere a Armatei I a lui Budionîi sub comanda lui Tuhacevski. Împreună cu Egorov, planifica să cucerească Liovul și să intre în Ungaria prin Carpații Orientali pentru a restabili Republica Ungară a Sovietelor, pierdută cu un an mai devreme, după intervenția armatei române. În continuare, marșul sovietic avea să se îndrepte către București și Viena.

În anii următori, Tuhacevski a dat vina pe Stalin pentru înfrângerea de la Varșovia, iar dictatorul n-a uitat. Este semnificativ faptul că toți ofițerii care l-au învinovățit pe Stalin pentru înfrângere au fost uciși ca urmare a marilor epurări din 1937.

Pierderi

La 18 august 1920, forțele poloneze s-au regrupat și s-a fost creat un grup de urmărire, care să împiedice retragerea inamicului. Bătălia era practic încheiată. La luptă au participat forțe comparabile; conform diferitelor estimări, soldați polonezi au fost între 113.000 și 123.000, iar soldați sovietici între 104.000 și 114.000. Dintre polonezi, aproximativ 4.500 au fost uciși, 10.000 sunt considerați dispăruți și 22.000 au fost răniți.

Pierderile adversarului au fost mult mai mari: 25.000 au fost uciși, 66.000 au fost luați prizonieri și 45.000 au fost internați după trecerea frontierei polono-germane. Polonezii au capturat 231 de tunuri (dintr-un total de 600) și peste 1.000 de mitraliere grele, reprezentând 40% din înzestrarea inamicului.

Ultima bătălie

Bătălia de la Varșovia nu a pus capăt războiului. Pe 31 august a avut loc confruntarea de lângă Komarów, care mai este numită și ultima mare bătălie de cavalerie din istorie, în timpul căreia armata poloneză a înfrânt forțe bolșevice de patru ori mai numeroase. Tuhacevski i-a raportat lui Lenin că contraofensiva polonezilor le-a epuizat forțele, motiv pentru care credea că atacul trebuie repetat. Între 20 și 26 septembrie, a avut loc bătălia de pe râul Niemen, lângă Grodno, unde forțele poloneze s-au confruntat din nou cu o armată bolșevică mult mai mare. În cele din urmă, aceasta a suferit o înfrângere devastatoare. A fost ultima mare bătălie a acestui război, care a jucat un rol decisiv în negocierile de pace ținute la Riga, încheiate cu tratatul semnat la 18 martie 1921.

Semnificația bătăliei

Bătălia de la Varșovia din 1920 este uneori numită și „minunea de pe Vistula”. Această expresie a fost folosită de Stanisław Stroński, un deputat al mișcării naționale, critic față de Piłsudski, care, referindu-se la celebra bătălie de pe râul Marna din septembrie 1914, a dorit să pună la îndoială meritele comandantului-șef. Cu timpul, expresia a intrat în conștiința poloneză și a căpătat o dimensiune religioasă, victoria fiind asociată cu Adormirii Maicii Domnului celebrată la 15 august, o sărbătoare deosebit de importantă în tradiția poloneză. Câțiva ani mai târziu, în aceeași zi a fost stabilită Ziua armatei poloneze. Într-adevăr, datorită Providenței și efortului uriaș al întregii societăți, a fost posibilă înlăturarea amenințării mortale asupra statul abia renăscut, și probabil asupra Europei sleite de Marele Război.

Detașamente de voluntari pentru războiul polone-bolșevic, fotografie realizată la începutul lunii august 1920

În august 1920, în ciuda numeroaselor dificultăți legate de aprovizionarea cu alimente și oboseala soldaților, precum și lipsei de experiență a multora dintre ei, nivelul de organizare al părții poloneze era incomparabil mai mare decât cel al adversarului. Armata poloneză își depășea adversarul la încă un capitol, mai exact conștientizarea scopului și semnificației confruntării. Și acest lucru a fost decisiv în obținerea victoriei. Bătălia de la Varșovia a avut o importanță psihologică enormă, fiind primul război câștigat de armata poloneză singură, în mai mult de două secole și, fără îndoială, a generat prestigiul internațional atât de necesar statului polonez renăscut. Mai presus de toate, a constituit etosul pe baza căruia a crescut tânăra generație.

Lordul d’Abernon a numit această bătălie cea de-a optsprezecea bătălie decisivă din istoria lumii. El a spunea că „dacă Carol Martel nu ar fi oprit invazia sarazinilor la Tours, Coranul ar fi fost predat astăzi în școlile din Oxford. (...) Dacă Piłsudski și Weygand nu ar fi reușit să oprească marșul triumfal al Armatei Roșii în apropiere de Varșovia, am fi asistat nu numai la o transformare periculoasă în istoria creștinismului, ci și la o amenințare fundamentală pentru întreaga civilizație occidentală. Bătălia de la Tours i-a salvat pe strămoșii noștri de jugul Coranului; este probabil ca bătălia de la Varșovia să fi salvat Europa Centrală și unele părți ale Europei de Vest de un pericol mult mai mare: fanatica tiranie sovietică”.

Foto sus: Tabloul "Miracolul de pe Vistula" de Jerzy Kossak (1930)

Piotr Abryszeński este doctor în istorie, titlu obținut la Universitatea din Gdańsk în 2020, cu lucrarea „Atitudini socio-politice ale comunității academice a Universității Politehnice din Gdańsk în anii 1968-1980”. Este absolvent al Facultăților de Istorie și Științe Politice și angajat al Centrului European „Solidaritatea” din Gdańsk. Este fascinat de istoria intelectualității poloneze și de etosul acesteia. Din 2018 face parte din echipa editorială a site-ului de istorie Histmag (histmag.org), înființat în 2001, iar în prezent este redactor-șef adjunct