Mărturii de la asasinarea lui Gandhi: «Când a murit, omenirea a plâns»

Autor 7520 vizualizări


Moartea violentă lui Gandhi a venit la numai câteva luni după ce şi-a îndeplinit scopul care i-a călăuzit existenţa: independenţa Indiei de Regatul Marii Britanii. A fost o victorie amară pentru că odată cu ea subcontinentul indian s-a împărţiti în două: Pakistanul musulman şi India hindusă – acţiune cu care Gandhi nu a fost de acord. Un “suflet mare” – aşa cum se traduce numele de Mahatma – care toată viaţa a promovat pacea şi care a sfârşit printr-un glonţ.

Vicent Sheean a fost un jurnalist american care după cel de-al Doilea Război Mondial a călătorit în numeroase zone de conflict. În 1947, Sheean a plecat în India, unde a devenit un discipol al lui Gandhi, cu scopul de a găsi o semnificaţie în evenimentele violente la care a fost martor. Mărturia lui este din ziua când Gandhi a fost omorât, 30 ianuarie 1948, la New Delhi.

“M-am urcat într-un taxi şi am mers la Birla House, exact la timp pentru sesiunea de meditaţie. De această dată eram singur. Am aşteptat vis-a-vis de casă, la umbra unui copac. Încă nu era ora cinci, dar oamenii se strecurau înauntru, pe jos sau chiar cu maşina. În timp ce mergeam către locul de rugăciune, de la capătul grădinii, m-am întâlnit cu Bob Stimson, corespondentul BBC la New Delhi. Am rămas de vorbă şi i-am povestit de călătoria la Amristar şi ce am văzut acolo. Era ceva obişinuit să vezi un reprezentat al presei la meditaţii, Bob mi-a spus că i-a trimis lui Mahatma câteva întrebări pentru BBC şi că dacă tot este în incintă, rămâne la rugăciune. El s-a uitat la ceas şi a spus: Este cam ciudat. Gandhi întârzie. El nu întârzie niciodată.


Ne-am uitat la ceas iar. Al meu arăta 5.12 când Bob mi-a spus: Uite-l. Am stat în colţ, într-o parte a grădinii unde el trebuia să vină, şi am privit cum lumina de seară îi făcea capul maroniu să strălucească. El nu a mai mers sub arbore în această seară, ci în iarbă, pe peluză. Era una dintre acele seri strălucitoare din Delhi, nu foarte cald, dar atât cât să simţi că vine primăvara. Mă simţeam bine şi fericit şi recunoscător că mă aflu acolo. Am mai vorbit cu Bob, nu îmi mai amintesc despre ce, şi îl priveam pe Mahatma cum venea spre noi, prin iarbă, sprijinindu-se uşor de două fete, şi cu câteva rude urmându-l. am citit apoi că el era încălţat cu sandale, dar eu nu le puteam vedea. Pentru mine arăta ca şi cum mergea desculţ prin iarbă. A trecut pe lângă noi şi s-a aşezat pe treptele din cărămidă de la intrarea în grădină.

Acolo, ca întotdeauna, era o mulţime de oameni – unii dintre ei stăteau în picioare, iar alţii stăteau în genunchi în faţa lui. Bob şi cu mine ne-am întors să îl vedem, eram cam la 7 metri distanţa de el – era atât de mic. Apoi am auzit patru explozii mici. Ce a fost asta?l-am întrebat pe Bob, terifiat. Nu ştiu, a spus el. Îmi amintesc că deodată s-a albit la faţă. Nu Mahatma! am spus, şi pe urmă am ştiut.

În capul meu erau turbulenţe ca nişte valuri pe care le pot compara cu o furtună pe mare – vântul şi valurile se mişcau înainte şi înapoi. Îmi amintesc lucrurile diferit, nu în totalitate, dar nu cred că mi-am pierdut cunoştinţa pentru niciun moment. M-am sprijit de perete şi m-am aplecat în faţă. Am simțit conștiința lui Mahatma că atunci m-a lăsat – nu știu alt mod de a exprima acest lucru: el m-a lăsat. ... Furtuna din capul meu a continuat câteva minute, poate; nu pot să apreciez cu exactitate.


Se pare că, în tot acest timp, s-au întâmplat multe lucruri: o întreagă serie de evenimente au avut loc în cartierul de lângă, câţiva metri mai încolo – iar eu nu eram la curent cu ele. A fost găsit un doctor, poliţia a preluat cazul; trupul lui Mahatma a fost cărat de acolo, oamenii au plecat. Eu nu am văzut nimic din toate acestea. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost Mahatma care mergea prin iarbă în lumina serii, apropiindu-se de trepte. După ce mi-am scos degetele din gură şi m-am ridicat, cu ochii uscaţi, acolo se afla poliţia, şi soldaţi, şi Bob Stimson, dr nu multă lume. El era aproape fără respiraţie, a plecat undeva să telefoneze celor de la BBC. Apoi, a venit la mine şi ne-a plimbat prin grădină, de-a lungul rândurilor cu flori. Camera cu uşă de sticlă şi geamuri, de lângă grădiniţa cu trandafiri, avea o mulţime de oameni adunată în jurul ei. Mulţi dintre ei plângeau. Poliţia se străduia să îi facă să plece. Bob nu mi-a putut spune nimic decât că Mahatma fusese dus în acea cameră. Ziua următoare mi-a spus că l-a văzut când îl cărau şi că toga – khadi – pe care o purta era plină de sânge.”