Autor 5688 vizualizări


Se știe că în 1929 a început cea mai rea criză a sistemului capitalist și autorii repetă la infinit că nu s-a mai construit consistent, că firmele și băncile intrau în faliment în serie, ceea ce determina o creștere explozivă a șomajului etc. Oare nu cumva această repetiție ascunde ceva? Este interesant că în era premergătoare prăbușirii bursei din New York și în anii următori au fost făcute în lumea capitalistă investiții enorme, chiar șocante prin sumele aruncate în afaceri și prin volumul lucrărilor realizate. Nici nu știi ce să alegi din volumul de date, dar bate la ochi apariția hidrocentralelor. Aceste surse de putere absorbeau în mare parte banii ce pe vremuri ajungeau în industria carboniferă și erau niște investiții foarte costisitoare și cu o amortizare nu tocmai rapidă.

Toate statele cu industrie importantă îngropau banii în mari baraje și în sisteme energetice. Germania ridica barajul Söse în perioada 1928 – 1931, dar puterea centralei era de numai 1,44 MW. Barajul Sorpe a fost ridicat în perioada 1926 – 1935 și lacul de 3,3 kmp asigura apa pentru centrala de 7,44 MW.

Japonia avea pretenții de mare putere și s-a industrializat masiv după model occidental. Existau însă unele probleme grave. Ţara asiatică nu dispunea de râuri cu un debit deosebit, dar nici combustibilul fosil nu exista din belșug. Era nevoie de exploatarea fără milă a fiecărei picături de apă și în 1930 era inaugurat barajul Soyama, centrala electrică având o putere instalată de 56,1 MW. Modelul hidraulic era încurajat în toată Japonia și acolo era finisat în 1931 barajul Onagohata. Chiar dacă seismicitatea în arhipelag era celebră, politicienii și militarii au sacrificat totul pentru dominație în Pacific.

Franța, lipsită de petrol și cu puțin cărbune, avea resurse hidraulice din belșug, dar destul de puțin puse în valoare. Parisul a alocat fonduri și a apărut în anii 1928 – 1932 hidrocentrala Kembs pe Rin, cu o putere de 160 MW. Cum fluviul era de frontieră, francezii au trecut la săparea unui canal paralel lung de 50 km și pe care au instalat patru centrale electrice. Marele canal al Alsaciei ar fi fost și un obstacol în cazul unei invazii germane, lucrările debutând în 1932.

Marile baraje din SUA

Erau mici jucării în raport cu ceea ce se construia în SUA. Barajul Bagnell de pe râul Osage a început să fie ridicat la 6 august 1929 și avea o înălțime de 45 m, dar lungimea ajungea la 775 m, suficient pentru a forma un lac de 220 kmp. Costul lucrărilor a fost unul foarte ridicat în banii epocii, adică s-a ajuns la 30 milioane de dolari, un român obișnuit putând să spere la un venit echivalent cu cel mult 110 dolari pe un an întreg. Era un simplu antrenament pentru lucrări precum Grand Coulee, lacul de acumulare ajungând la 435.000 ha. Indienii din regiune au fost alungați de pe pământurile străbunilor și pădurea de pe 220 kmp a fost rasă complet.

Orașul nu are milă de natură și de săteni, totul fiind văzut prin prisma rentabilității economice și a modernizării. Barajul a fost început în 16 iulie 1933 la un cost de peste 29 milioane de dolari, dar președintele F.D. Roosevelt a considerat că există mai mult potențial energetic și a mai oferit șapte milioane pentru a se ajunge la înălțimea de 168 m și lungimea de 1.592 m. Mutarea construcțiilor din regiunea rezervorului a mai încărcat nota de plată cu 10,5 milioane de dolari, echivalentul unui crucișător greu, dar energia electrică a revoluționat industria din nord-vestul SUA, acolo unde existau mari instalații cu rol militar.


Un alt uriaș baraj începea să prindă contur în martie 1931 pe fluviul Colorado și primea numele de Boulder, mai târziu de Hoover (foto sus). Zidul din beton avea o înălțime de 221,4 m și o lungime de 379 m pentru a ține apa din lacul Mead, cel cu o suprafață de 640 kmp. Generatoarele au început să intre în funcțiune abia spre sfârșitul anului 1936. Japonia a atacat SUA în ziua de 7 decembrie 1941, dar n-a luat în calcul forța turbinelor ce apăruseră în zisa criza economică pentru fabricile din Bremerton și Seattle. 

 Nici România nu putea să fie ocolită de fenomenul transformării forței apei în energie electrică, definită drept ieftină prin eliminarea combustibilului fosil. Hidrocentrala de la Dobrești a fost realizată în perioada 1928 – 1930 și avea 16 MW, ceea ce părea mult pentru acele timpuri. Curentul electric era trimis spre fabricile din București, capitala României suferind de lipsa surselor de putere în raport cu ritmul trepidant de dezvoltare industrială și de creștere demografică.  S-a construit mult și instalațiile de atunci și astăzi sunt funcționale.

Fondurile timpului erau îngropate la propriu în construcții ce nu produceau încă pentru piață. O centrală hidroelectrică intră greu în uz și depinde foarte mult de regimul ploilor până la umplerea completă a lacului de acumulare. Astfel, barajul Diablo din nord-vestul SUA a fost cel mai înalt în momentul dării în funcțiune și a fost ridicat în perioada 1927 – 1930. Centrala electrică a intrat în funcțiune abia în 1936 pentru o putere de 129 MW, insuficientă pentru cerințele industriei din regiunea Seattle. Uriașul generator de energie de pe Nipru, cerut cu insistență de către Iosif Stalin, a fost ridicat în perioada 1927 – 1932 cu ajutorul specialiștilor americani în domeniu și prin efortul deținuților politic. Avea o putere instalată de 560 MW și trimitea energia pentru producerea de aluminiu. A fost nevoie să se ocupe o suprafață de 420 kmp cu apa necesară acționării turbinelor de origine americană ale firmei General Electric.

Marile baraje sovietice

Opera de inundare masivă a planetei pentru hidroenergie a continuat până la declanșarea războiului mondial și a făcut parte din programul de înarmare al marilor puteri pentru hegemonie mondială. Forța oamenilor era înlocuită cu cea a aurului alb. Iosif Vissarionovici Stalin a fost de acord cu ridicarea barajului Ivankovo de pe Volga începând din 1934 și lacul a fost umplut în 1937. Luciul de apă a ajuns la 327 kmp, 254 fiind cei inundați. Satele au fost nimicite fără milă în calea presupusului progres și chiar orașul Korcheva a dispărut în valuri.

Se putea și mai mult și Iosif Stalin nu era omul care să se mulțumească doar cu puțin. Lacul Rîbinsk a fost început în 1935 și a fost umplut până în anul 1947, luciul apei fiind întins pe 4.580 kmp. A fost nevoie să dispară în adâncuri orașul Mologa și 663 de sate, 150.000 de oameni fiind alungați cu mânie proletară din casele lor. Noul revoluționar nimicea totul în cale prin cupele excavatoarelor și forța apelor.

Folosirea energiei maselor lichide nu s-a făcut pentru binele maselor populare, ci pentru dezvoltarea industriei militare și avântul aluminiului pentru aviație are o strânsă legătură cu monstruoasele baraje ce uimeau prin proporții și costuri. Muncitorii perioadei au fost obligați să se descurce cu puține mijloace mecanice, foarte mulți plătind cu viața pentru poftele politicienilor.

Legendele despre criză, lipsa banilor și viciile sistemului capitalist trebuie să dispară și să fie înlocuite cu minunile deciziilor luate de presupusele elite conducătoare ale timpului.