Autor 34888 vizualizări


Mulţi ani după pierderea Războiului din Vietnam, militarii americani au dat vina pe presa lor liberă. În 1982, în Războiul din insulele Falkland (Malvine), englezii le-au arătat americanilor unde au greşit în relaţia lor cu presa pe timp de război. Receptivi la nou, americanii au dovedit că au învăţat lecţia şi au aplicat-o atunci când au invadat, în 1983, mica insulă Grenada din Marea Caraibilor.

Din perspectiva britanică a relaţiei armată-presă-politicieni, pe timpul războiului din insulele Falkland (Malvine) s-au ciocnit trei tipuri diferite de interese şi mentalităţi. Militarii britanici doreau să ofere cât mai puţine informaţii presei, pe care o vedeau doar ca un mijloc de manipulare sau dezinformare a inamicului. Corespondenţii de război londonezi urmăreau obţinerea de informaţii cât mai spectaculoase privind luptele şi transmiterea lor cât mai rapidă în redacţii. Guvernul şi politicienii britanici aveau de susţinut interese şi obiective naţionale şi internaţionale, ce nu puteau fi realizate decât prin susţinerea corespunzătoare din partea opiniei publice britanice.

Din aceste trei atitudini diferite şi uneori antagoniste au rezultat acţiuni de cenzură (neoficială), dezinformare, manipulare şi presiuni politice din partea autorităţilor politico-militare, combinate cu atitudini partizane, şovine sau de neutralitate critică din partea presei britanice.

Un atac surpriză şi un răspuns neaşteptat de dur

Guvernul argentinian condus de generalul Galtieri alesese soluţia revendicării pe calea armelor a insulelor Malvine/Falkland din Atlanticul de Sud, aparţinând Marii Britanii, pentru a crea o supapă de eliberare a tensiunilor interne pricinuite de dificultăţile economice. Problema insulelor Falkland a fost pentru guvernul conservator al lui Margaret Tatcher mai mult una de prestigiu, de nostalgie imperială şi de menţinere a Marii Britanii în poziţia de mare putere;în consecinţă, din considerente politice şi financiare, nu a răspuns prin declaraţie de război Argentinei. Spre stupoarea lumii întregi, la 2 aprilie 1982, trupele argentiniene au ocupat rapid Port Stanley, capitala insulelor Malvine, unde era doar o mică garnizoană britanică. După doar trei zile, primul eşalon al Forţei expediţionare aero-navale britanice a plecat spre insulele Falkland, pe o distanţă de circa 12.000 km.

Dreptul Marii Britanii de a-şi apăra insulele a fost sprijinit imediat prin Rezoluţia ONU din 3 aprilie 1982. Ulterior, Statele Unite şi Franţa au susţinut concret răspunsul militar britanic prin informaţii militare strategice vitale şi sprijin logistic. Luptele, iniţial aero-navale şi ulterior terestre, din Atlanticul de sud au fost marcate de scufundarea unor importante vase de linie:crucişătorul argentinian General Belgramoa fost lovit de torpilele lansate de submarinul britanic Conquerorla 2 mai 1982. După două zile, HMS Sheffielda fost scufundată de o rachetă Exorcetlansată de un avion argentinian;şi, în fine, HMS Coventrya fost trimisă la fundul oceanului chiar de ziua naţională a Argentinei, 25 mai, printr-un atac aerian argentinian. Superioritatea navală şi aeriană, dar şi conceptuală a marinei britanice, capabile să disloce în doar câteva zile peste 100 de nave şi 25.000 de militari în Atlanticul de sud, şi-a spus în final cuvântul asupra mai slab pregătitei şi dotatei armate argentiniene, care a pierdut, la 29 mai, aeroportul militar Goose Green. Pe 14 iunie 1982, după patru zile de luptă, trupele argentiniene din capitala Port Stanley s-au predat generalului britanic Sir Jeremy Moore. În urma acestei dezatruoase înfrângeri militare, generalul Galtieri a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al Argentinei.

Jurnaliştii londonezi trebuiau să facă faţă formulei „Cooperare, da;informaţii, nu!”

Iniţial, Royal Navy nici nu a vrut să audă de îmbarcarea unor corespondenţi de război la bordul navelor din Forţa expediţionară pentru Atlanticul de sud. Puternicele presiuni ale media londoneze, exercitate asupra factorului politic, i-au obligat pe marinari să accepte douăzeci şi nouă de ziarişti londonezi (n-a fost niciun jurnalist străin printre ei) care au urcat pe HMS Hermes, portavionul Invincibleşi HMS Canberra. Doar o parte dintre aceştia au acceptat să semneze guide-lines-urile redactate de militari privind datele şi informaţiile pe care nu aveau voie să le facă publice. Politica de presă a amiralului Sir Sandy Woodward, comandantul Forţei expediţionare, a fost sintetizată în formula „Cooperare, da;informaţii, nu!”. Din partea guvernului britanic, artizanul relaţiei cu presa a fost asistentul primului ministru Margaret Tatcher, Bernard Ingham (n.1932), care, pe tot timpul conflictului, l-a „dirijat” practic pe şeful relaţiilor publice de la Ministerul apărării, Ian McDonald. Controlul corespondenţilor de război de către militari s-a făcut prin cenzura informaţiilor, interzicerea sau întârzierea deplasării acestora la locul evenimentului (de exemplu, la scufundarea HMS Coventry) sau limitarea spaţiului de transmisie radio a textelor prin satelitul MARISAT (viitorul INMARSAT) sau a imaginilor şi filmelor prin SKYNET.

În ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, create în mod firesc de-a lungul săptămânilor petrecute pe mare între corespondenţii de război de la bordul navelor Forţei expediţionare şi militari, acestea au oscilat între ostilitate, suspiciune, camaraderie şi empatie reciprocă;iar aceste atitudini s-au reflectat, la rândul lor, atât în tonul şi conţinutul articolelor de presă, cât şi în comportamentul militarilor. Pentru asigurarea legăturii cu metropola, pentru susţinerea moralului trupelor, pentru informarea acestora şi dezinformarea inamicului un rol special i-a revenit BBC World Service, care a creat un program special intitulat Calling the Falklands, ce putea fi recepţionat atât în Argentina, cât şi în insulele Falkland. Atunci când Argentina, sesizând pericolul psihologic pe care-l prezenta Calling the Falklands, a început, pe 3 mai, bruierea acestuia, el a fost înlocuit, începând din 9 mai, cu transmisiunile mult mai puternice din insula Ascension (aflată la jumătatea distanţei dintre Marea Britanie şi Falklans) ale postului Radio Atlanticul de Sud.

 

Politica editorială în timpul conflictului:patriotism tabloid vs. neutralitate critică

În Marea Britanie, orientarea politicilor editoriale a cunoscut două direcţii majore. Pe de o parte, presa tabloidă de senzaţie (de tip „The Sun” sau „The Daily Mirror”) a sprijinit necondiţionat, pe un ton exaltat patriotic, cu accente şovine, politica guvernului şi acţiunile militarilor, trecând chiar la o demonizare a generalului Galtieri şi a argentinienilor în general. De cealaltă parte s-a situat presa serioasă, în frunte cu BBC-ul, care a adoptat un ton de neutralitate critică la adresa războiului şi a politicii guvernamentale, punându-şi întrebări lucide şi pertinente despre fiecare eveniment în parte. Au fost subiectul unor dispute publice aprinse în lumea politică britanică emisiunile Newsnightşi Panoramaale BBC din luna mai 1982, care au fost calificate de Margaret Tatcher şi de unii parlamentari drept nepatriotice, date fiind comentariile critice conţinute;în plus, difuzarea informaţiei că una dintre navele ce a plecat spre Falkland avea la bord 100 de coşciuge a fost catalogată drept „o obscenitate”. S-a ajuns chiar la o polarizare în societatea britanică, pro sau contra BBC, libertatea şi independenţa presei constituind un subiect important pentru cetăţeanul britanic.

Raportul Beach, publicat în decembrie 1983 şi întocmit de un grup de studiu condus de primul lord al amiralităţii Sir Hugh Beach (n. 1923), a punctat câteva elemente încă neoficializate până atunci privind relaţia armată-presă pe timp de conflict armat:deoarece jurnaliştii n-ar avea discernământul militar necesar pentru a sesiza ceea ce i-ar putea fi util inamicului din ce publică ei, un anumit nivel de cenzură pe timp de conflict era necesară;era necesară, de asemenea, reglementarea uniformă pentru toate ţările NATO a accesului presei la informaţii pe timp de război în Europa;chiar şi speculaţiile avizate privind evenimente militare putea fi utile inamicului.

Propaganda britanică, în diversele ei forme manifestate prin presă, prin declaraţii oficiale guvernamentale, prin atitudinea şi reacţiile militarilor, nu a avut un rol semnificativ în deznodământul conflictului din insulele Falkland, care a fost decis exclusiv de superioritatea militară pe toate fronturile a armatei britanice faţă de cea argentiniană. Ceea ce a rămas ca o lecţie de urmat pentru celelalte mari puteri de democraţie liberală a fost modul în care autorităţile politico-militare au ştiut să gestioneze în favoarea lor relaţiile cu presa pe timp de război. Britanicii au arătat cum se poate controla şi limita accesul corespondenţilor de război în momentele şi zonele sensibile ale frontului, astfel încât autorităţile să-şi păstreze iniţiativa informaţională, fără declararea unei cenzuri oficiale şi fără aplicarea unor restricţii prea dure.

Grenada, 1983,  Unde duce orgoliul rănit al americanilor

Statele Unite aveau o imperativă nevoie de o cât mai spectaculoasă demonstraţie de forţă pe plan internaţional, după trauma ostaticilor americani de la amabasada din Teheran din 1979, după umilinţa eşecului raidului de eliberare a acestora în aprilie 1980 şi, în fine, după şocul atentatului cu un camion-bombă asupra bazei infanteriştilor marini din Beirut, pe 23 octombrie 1983. Cu acestea în minte, reţinem că la 12 octombrie 1983, premierul pro-marxist Maurice Bishop (şi guvernul fostei colonii britanice din mica insulă Grenada din Marea Caraibilor) a fost răsturnat de la putere şi apoi executat, la 19 octombrie, de o mişcare extremistă procubaneză autointitulată Consiliul Militar Revoluţionar. Această lovitură de stat a fost interpretată de administraţia Ronald Reagan drept o nouă acţiune expansionistă a comunismului în zona Caraibilor, sponsorizată de Fidel Castro.

Pretextul intervenţiei militare în Grenada l-au constituit cei circa 1000 de cetăţeni americani aflaţi pe insulă, dintre care cea mai mare parte studenţi practicanţi la un spital de lângă Salinas;despre aceştia s-a spus că erau ameninţaţi a fi luaţi ostateci în urma schimbării de regim, aşa cum se întâmplase în 1979, în Iran. Pentru asigurarea unei legitimităţi internaţionale, Organizaţia Statelor Est Caraibiene a cerut asistenţă militară SUA în vederea restabilirii ordinii în Grenada, în forţa de intervenţie fiind incluşi şi 300 de militari din Jamaica şi Barbados, dar fără misiuni active. Întreaga operaţie Urgent Furya fost executată cu pierderi minime de trupele speciale aeropurtate americane, pe 25-27 octombrie 1983, astfel încât preşedintele Reagan a putut anunţa, pe 28 octombrie, la televiziune, succesul deplin al operaţiunii. Intervenţia militară americană în problemele interne ale unui stat suveran a creat o puternică reacţie de protest internaţională, inclusiv din partea unor aliaţi occidentali precum Franţa, Belgia, Germania. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o Rezoluţie de condamnare a invaziei şi de retragere a forţelor americane, iar URSS s-a remarcat prin imensa gafă de a confunda, în primul moment, insula caraibiană cu regiunea sudică a Spaniei.

Niciunui ziarist american nu i-a fost permis accesul pe insulă până la încetarea ostilităţilor

Invazia americană în insula caraibiană Grenada, la 25 octombrie 1983 (operaţiunea Urgent Fury), este relevantă din punct de vedere al propagandei doar din perspectiva subordonării totale, în timp de criză, a relaţiei armată-presă manevrelor politice ale administraţiei Reagan. Principalul efect al acestei subordonări a fost totala interzicere a accesului corespondenţilor de război pe insulă, până la încetarea totală a ostilităţilor, astfel încât singura versiune disponibilă a evenimentelor să fie doar cea a armatei americane. Această aversiune deschisă a militarilor americani faţă de presă îşi avea explicaţia în convingerea, larg răspândită în rândul armatei americane, că Războiul din Vietnam fusese pierdut, de fapt, pe micile ecrane ale televizoarelor şi pe prima pagină a ziarelor.

Până la 28 octombrie 1983, atunci când obiectivele militare americane în insulă fuseseră atinse, nu a fost permis accesul niciunui jurnalist în teatrul de operaţii, toate ştirile şi imaginile fiind furnizate mass-media de către serviciile de relaţii publice ale armatei americane, respectivele imagini fiind calificate de presa americană drept „un gunoi”. Justificarea oficială prezentată de secretarul de stat al apărării, Caspar Weinberger, pentru excluderea presei din câmpul de operaţiuni a fost aceea că militarii nu puteau asigura o protecţie totală jurnaliştilor în zona de conflict. Abia după ce preşedintele Reagan a apărut la televizor pentru a-i anunţa pe americani despre succesul operaţiunii, ziariştilor independenţi civili le-a fost permis accesul pe insulă, dar şi atunci sub o strictă îndrumare militară.

Filmul „Heartbreak Ridge”:o versiune corectă politic a intervenţiei în Grenada

Cei câţiva ziarişti mai întreprinzători care au încercat pe cont propriu să spargă blocada americană şi să pătrundă pe insulă au fost imediat interceptaţi şi reţinuţi sub pază strictă până la finalul operaţiilor militare. Singurele surse de informaţii despre ceea ce se întâmpla pe insula Grenada, altele decât cele militare americane, au fost radioamatorii, care au transmis date incerte, şi Radio Havana, care calificase evenimentul drept un act de piraterie internaţională a SUA. Primele echipe de presă admise de militari pe insulă au fost cele ale televiziunilor ABC, CBS, NBC şi ale agenţiilor de ştiri Associated Press, United Press Internationalşi Reuters;acestora li s-a prezentat un depozit de arme şi muniţii de provenienţă sovietică şi cubaneză. În ciuda energicelor proteste ale mass-media americane, sondajele de opinie ulterioare invaziei Grenadei au arătat că majoritatea americanilor au susţinut restricţiile şi cenzura presei impuse de Pentagon.

Operaţia Urgent Furya fost, de fapt, un gest politic convingător transmis de administraţia marelui comunicator Ronald Reagan către „Imperiul Răului” – URSS, prin care se afirma că Statele Unite nu vor mai tolera niciun gest sau acţiune expansionistă a comunismului în lume şi că, în caz contrar, vor reacţiona chiar şi prin forţa armată.În 1986, Clint Eastwood a regizat şi a jucat în filmul „Heartbreak Ridge”, în care era înfăţişată o foarte igienizată şi corectă politic versiune a intervenţiei infanteriştilor marini americani în Grenada.

Consecinţa energicelor proteste ale mass-media americane faţă de modul în care au fost ţinute deoparte de către Departamentul Apărării la invazia Grenadei a fost instituirea, în februarie 1984, a unei comisii având misiunea de a reglementa pe viitor relaţiile dintre armată şi presă pe timp de conflict armat. Conducerea aceastei comisii a fost încredinţată generalului în retragere Winant Sidle, raportul final întocmit cu acordul tuturor părţilor urmând să fie făcut public. Raportul Sidle a formulat opt recomandări, devenite termenii de referinţă ai relaţiei armată-presă.

Prima recomandare viza necesitatea includerii în planificarea operaţiilor militare viitoare a informării opiniei publice prin intermediul presei. Cea de-a doua recomandare făcea referire, pentru prima dată, la media pool system, echipa de presă care va face carieră în Războiul din Golful Persic, din 1991. Această echipă urma să fie formată dintr-un număr redus şi selecţionat de corespondenţi de război, reprezentând principalele instituţii de presă din radio, televiziune, tipărituri, dar care erau obligaţi să împartă fotografiile, filmările şi informaţiile culese cu ceilalţi colegi. Recomandările trei şi patru se refereau la actualizarea permanentă a componenţei echipei de presă ce urma să fie alertată în primele faze ale operaţiei, dar şi la obligaţia acestora de a respecta o serie de reguli privind ştirile difuzate. Următoarele trei recomandări se refereau la obligaţiile militarilor de a asigura ziariştilor din zona de conflict nu numai escorta necesară, dar şi facilităţi de comunicare a ştirilor şi transportul lor în/din teatrul de operaţii. Ultima recomandare stabilea un program de consultări între ziarişti şi militari, care includea vizite ale militarilor în redacţiile televiziunilor, radiourilor sau ziarelor, dar şi accesul jurnaliştilor, pentru documentare, în şcolile şi academiile armatei americane.