Autor 6803 vizualizări


Istoria islamică prezintă o gamă variată de grupuri care s-au format încă din cele mai vechi timpuri pentru a susţine fanatic şi a acţiona radical în numele religiei. Una dintre cele mai violente astfel de grupări s-a ridicat într-o vreme de haos politic, al califatului lui Ali, care a existat în perioada 656-661. Cunoscuţi sub numele de kharigiţi, ideologia lor apărută dintr-o poziţie politică radicală s-a transformat în una bazată pe credinţe extremiste. Cu toate că nu au devenit o putere politică sau religioasă majoritară în lumea musulmană, ei au avut un impact major în perioada în care au activat, iar ideologia lor a fost adoptată de nenumeroase ori în ultimii 1400 de ani, fiind consideraţi strămoşii grupării teroriste de astăzi, ISIS.

Alte vremuri, aceeaşi ideologie

Una dintre principalele probleme de la începuturile lumii musulmane a fost succesiunea la tron după moartea profetului Muhammad. În primă fază, conducerea califatului a fost revendicată de către ginerele profetului, Ali. Canditatura acestuia a fost însă anulată de către comunitatea musulmană. În 644, titlul de calif revine lui Utman bin Affan, însă în 656 acesta este asasinat. Gruparea responsabilă de actul criminal era formată din soldaţi egipteni musulmani, care au contestat decizia califului în privinţa disputei dintre ei şi guvernatorul Egiptului. În comparaţie cu predecesorii săi, Utman nu şi-a exprimat preferinţele în privinţa succesorului săi, şi nici modalitatea de alegere a acestuia. Gruparea asasinilor, care preluase puterea în Medina, capitala statului musulman, îl doreau pe tron peAli. Iniţial, acesta a refuzat nominalizarea, acest lucru putând fi speculat ca fiind implicat în acţiunile rebelilor, sau mai rău în asasinarea lui Utman. Cu toate acestea, el a acceptat statutul de calif, fiind convins de către liderii Medinei că reprezintă cea mai bună şansă a naţiunii la pace şi normalitate.

Cu toate acestea, el a avut şi opozanţi. Primul dintre ei a fost Mu’awiya, guvernatorul Siriei, vărul lui Utman. Acesta era de acord să încheie o alintă cu Ali, doar dacă acesta îi pedepsea pe soldaţii rebeli care îi omrâseră vărul. Ali l-a refuzat, fiind de părere că acest lucru nu era în interesul comunităţii musulmane. El nu aproba acţiunile grupării rebele, dar pedepsirea acesteia nu avea decât să provoace probabil o revoltă şi mai mare, lucru pe care Ali dorea să îl evite. Fără suportul lui Mu’awiya, Ali a fost păgubit de una dintre cele mai mari şi mai prospere provincii ale statului islamic. Pe de o parte, Mu’awiya era foarte popular în Siria, el menţinând pacea între creştinii nativi şi noi veniţii musulmani arabi. Pe de cealaltă parte, Ali beneficia de un suport considerabil în Irak, în special în oraşul Kufa, ai cărui locuitori au fost înfuriaţi de refuzul lui Mu’awiya. Pentru a evita un război civil între cele două tabere, cei doi lideri au ajuns la o înţelegere:înfiinţarea unui al treilea partid, un arbitru care să medieze conflictul. Doar că Ali s-a confruntat cu o problemă pe care nu o prevăzuse:mulţi dintre susţinătorii săi credeau atât de mult în ideea acestuia de nepedepsire a grupării rebele, încât li se părea scandalos armistiţiu. Pentru ei, faptul că Ali a ales o a treia parte de mediere a conflictului era un păcat mare. Ei au părăsit tabăra lui Ali, şi au format grupareakharigiţilor, nume ce însemna „cei care au plecat”.

Kharigiţii. De la ideologie politică la extremism religios

Dezvoltarea principiilor pe care le promovau kharigiţii este o linie interesantă de urmat, care arată cum ideile politice pot conduce la noi idei divergente ale Islamului. Acest proces de la politică la religie a mai fost întâlnit şi în următorii ani, inclusiv pentru gruparea ISIS. Poziţia politică a kharigiţilor s-a concretizat în ideea că oricine comite un păcat nu este potrivit să fie calif. Acest principiu s-a dezvoltat. Kharigiţii au concluzionat că dacă comiţi un păcat, nu ai credinţă în Dumnezeu, şi pentru acest lucru trebuie să fii omorât, chiar dacă eşti calif. Mai mult, păcat este considerată şi contestarea credinţelor lor, şi în consecinţă eşti considerat un necredincios şi aşadar trebuie să fii omorât.

Ideologia kharigiţilor nu avea prea mare legătură cu teologia islamică actuală. Takfir, declararea oamenilor necredincioşi, este de fapt o practică foarte rară si specifică în credinţa musulmană de masă, care îi renega ca fiind musulmani doar pe aceia care nu cred că singurul Dumnezeu este Allah, iar Muhammad este profetul său. Mulţi dintre kharigiţi intrepretau greşit versetele Coranului, ei fiind oameni fără multă educaţie. Majoritatea lor erau beduini, care din lipsa lor de înţelege a Coranului, au făcut un exces de zel în a crede în ideologia Kharigiţilor. Principiile organizaţiei nu s-au putut răspândi la o scară mare. Pe lângă faptul că erau o denaturare a învăţăturii profetului, credinţele lor erau pur şi simplu prea extreme pentru a putea fi îmbrăţişate de o masă mare a populaţiei. Dar acest lucru nu a impiedicat grupul relativ mic al Kharigiţilor de a avea un impact puternic asupra lumii musulmane.

Conform ideologiei lor, Kharigiţii au avut numeroase tentative de asasinat. Primele încercări au eşuat, ei dorind să îl omoare pe guvernatorulMu’awiya. În 661 au avut primul succes:asasinarea califului Ali, în Kufa. Omorârea vărului şi ginerelui lui Muhammad a dus la încheierea erei Rashidun  şi începutul califatului Omeiad sau califatul din Damasc, primul conducător fiind Mu’awiya.

Kharigiţii au continuat să supravegheze conducerea statului islamic timp de mai multe secole. Ei nu au reuşit să deţină multe oraşe cu rebeliunile lor, dar s-au folosit de familiarizarea cu deşertul pentru a călători în lumea musulmană, terorizând populaţiile care nu le îmbrăţişau credinţele. Un suport considerabil l-au găsit în Africa de Nord, profitând de tensiunile dintre grupurile de indigeni şi conducătorii arabi. În cele din urmă, mişcarea kharigiţilor s-a stins încet, fiind o victimă a propriilor credinţe care au eşuat în a fi acceptate de majoritatea lumii musulmane. Cu toate că gruparea a încetat să existe, ideea de takfir a fost reînviată de mai multe ori de-a lungul timpului de către alte grupări extremiste, având ecou şi în unele mişcări politice moderne. Ideologia lor, dar mai ales maniera de a acţiona chiar şi împotriva musulmanilor se regăseşte astăzi în acţiunile grupării teroriste ISIS.