Istorii de familie. Gânduri despre doctorul Dumitru Noica

Bunicul meu din partea mamei era al şaselea copil al lui Iacovache Noica (1828-1890), din a doua sa căsătorie cu Maria Câncea. Din cele două căsnicii ale acestui adevărat trunchi al familiei s-au născut 17 copii (șapte au murit la vârstă fragedă) care, prin descendenţii lor, au fost veri şi verişoare primare cu mama, iar sora mea împreună cu mine ne putem bucura de numeroşi veri de rangul al II-lea, chiar dacă pe marea lor majoritate nu i-am cunoscut niciodată. Întemeietorul familiei este considerat Ghencu Noica, ai cărui părinți, români de la Șiștov de pe malul drept al Dunării, s-au stabilit la începutul sec. al XIX-lea în câmpia Dunării, unde au pus bazele, împreună cu alți inițiatori locali, viitorului oraș Alexandria.

Bunicul, Dumitru Noica, s-a născut la 16 octombrie 1869 în comuna Smârdioasa, pe malul râului Vedea, la aproape 20 km sud de Alexandria. Tatăl său a intuit înclinaţiile fiului spre cercetare şi chemarea pentru medicină, ceea ce a făcut ca, după terminarea liceului, Dumitru să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină din Paris, fiind elevul renumiţilor neurologi din acea perioadă: Déjerine, Babinski şi Pierre Marie, obţinând apoi în 1899 şi titlul de doctor în medicină.  

După perioada de activitate ca extern şi apoi intern al Asistenţei Publice din Paris, revine în ţară (ca mai toţi intelectualii români ai acelor timpuri), fiind numit medic în serviciul de Neurologie al Spitalului Pantelimon. După obţinerea licenţei devine șeful serviciului de Neurologie al Spitalului Militar din Bucureşti, iar apoi al spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Odată cu refugiul din 1916-1917, întregul corp medical de aici este evacuat la Odessa.

Rechemat pe front în mai 1917 ca medic militar – avea gradul de căpitan în rezervă – conduce Serviciul de Neurologie de la Tg. Ocna, din fostul judeţ Tutova, până la terminarea ostilităţilor. După încheierea războiului a fost înaintat în funcția de medic primar al Spitalului Pantelimon, menținând în continuare şi conducerea Serviciului de Neurologie al Spitalului Militar din Bucureşti până la data pensionării, în 1935.

În anul 1925 a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de comandor. Prezent şi în învăţământul universitar, bunicul meu a activat ca docent, conferenţiar şi profesor agregat al Facultăţii de Medicină până la decesul survenit în urma unei hemoragii cerebrale.

„Maestrul observaţiei obiective”.

Lista numeroaselor studii şi comunicări publicate în reviste de specialitate româneşti şi străine, ca şi a participărilor la congrese internaţionale se regăsesc la loc de cinste în analele vremii şi în lucrările de sinteză ulterioare din domeniul neurologiei. 

Dumitru Noica a îmbogăţit ştiinţa medicală prin cercetări originale privind rolul de fixitate al cerebelului, precum şi prin modul propriu de abordare a problemei afaziei (cunoscut cu denumirea „Semnul lui Noica”), fiind considerat atât de contemporani, cât şi de generaţiile de medici care i-au urmat drept „clinician de seamă şi creator de şcoală”. Despre el, maestrul său Babinski spunea: „Nimeni altul ca Noica nu posedă un spirit de observaţie atât de pătrunzător şi de just: tot ce el afirmă este exactitatea şi probitatea”.

Creatorul, în 1935, al primului Serviciu de Neurochirurgie în ţara noastră, prof. Dimitrie Bagdasar a lucrat ca medic secundar între 1922-1926 la Spitalul Militar sub conducerea lui Noica; acesta îi relevează importanţa chirurgiei sistemului nervos ca disciplină ştiinţific fundamentală. Sugestia înfiinţării Serviciului se datoreşte lui Noica, iar realizarea va fi a lui Bagdasar.

„Noica era maestrul observaţiei obiective verificată prin repetare”, a scris profesorul Emil Crăciun. „Cei care l-au văzut stând lângă bolnav deseori, aşezat lângă el şi întrebându-l cu glas blând, omenos, câştigându-i încrederea şi apropiindu-l prin zâmbetul lui spontan şi îmbietor, o adevărată grefă de optimism între medic şi pacient. Înţelegea logica invincibilă a observaţiei temeinice, claritatea unui raţionament îndelung verificat, abnegaţia faţă de misiunea adevăratului medic”. Mai mult: „Deşi greu handicapat prin modestie şi discreţie, îndelung şi nedrept ocolit de titluri şi onoruri, şi redus, independent de voinţa lui, la folosirea unui simplu arsenal clinic, Dumitru Noica a imprimat la un grad superior respectul faţă de adevărul ştiinţific cu toate implicaţiile sale sociale, inclusiv respectul faţă de colaboratori, de subordonaţi, faţă de oricine. Mult a contribuit el la climatul academic, la temeinicia neurologiei noastre”.

Preţioase scrisori de pe front.

În vara anului 1903, Dumitru Noica se căsătoreşte cu domnișoara Matilda Burcă, primul dintre cei patru copii ai judecătorului Grigore Burcă și ai Mariei Lipatti. Registrul pentru căsătoriţi al Oficiului stării civile a Primăriei Comunei Bucuresci precizează în extractul nr. 816/3.07.1903 că „ambii sunt juni” și că „în urma publicaţiunilor de căsătorie din duminicile de 15 şi 22 iunie 1903 nu s-a ivit nici o opoziţiune”. 

Cei patru martori, câte două rude din partea fiecăruia, declară sub semnătură că „soţii nu sunt rude între ele la niciun grad oprit de lege, se căsătoresc pentru prima oară iar persoanele ce asistă pe ambii soţi ca mame, sunt adevărate, taţii fiind decedaţi”.

 Împreună au avut ca unic copil pe mama mea, Maria Matilda (căsătorită cu Dimitrie Iurașcu).

 Pe timpul misiunii sale ca medic militar în condiții de front, câteva bucățele de hârtie la îndemână îi permiteau bunicului să scrie celor dragi de acasă. Am găsit câteva dintre acestea adresate mamei mele, o fetiță de 11-12 ani pe atunci, precum și o carte poștală având imprimat pe avers „Armata de operațiuni” (cu stampila roșie: „Liber de expediere”), iar pe revers, deasupra spațiului disponibil, atenționările: „Nu se scrie nimic privitor la Armată” și „Nu se pune nici data, nici localitatea”.

Iată două fragmente, cu ortografia timpului:

Dragă Bébé, 
Pe pólele unui deal „unde curge în vale un râu mititel” și-a montat papa al teu un cort. Ca să póte sta în picióre și ca să nu bate prea mult vântul, a mai săpat cât-va în pământ.
El dórme pe un pat de fier avend ca saltea fân și paie iar doi tovarăși ai lui dorm jos, pe pământ, avend numai paiele și fânul drept pat și saltea. Afară, de 2-3 dile e frumos, cald, un aer curat de munte și o apă deliciosă ne satură de sete. Tótă diua nu facem nimic, am dice că suntem ómenii cei mai fericiți dacă fiecare din noi nu s-ar gândi la câte o soție ca mama ta care am lăsat-o acasă și la câte un copil ca tine care când mă gândesc la el, mi se umple ochii de lacrămi.

Al doilea – o scrisoare expediată din Iași, după cum se constată – se referă la un moment deosebit, la care bunicul a avut bucuria să fie martor:

...Eu mă gândesc într’una la tine și la mama dar tu care esci și patriotă bună în același timp, trebuie să înțelegi că tatăl tău trebuie să facă acest sacrificiu d’a fi departe de voi....  
Și fiind-că vorbim de patriotism să-ți spun că eri am asistat pe piața Unirei la sărbătorirea celor 1500 de transilvăneni care au venit din Italia să se bată pe frontul nostru. A fost o serbare splendidă. S’au ținut discursuri de pe treptele statuii lui Cuza și pe urmă s’a încins o horă împrejurul statuii la care au luat parte chiar miniștri în cap cu Dl. Brătianu.
Eu am avut norocul să văd acest tablou istoric călare pe un cal care mi l’a dat un soldat să me sui pe el.

Dumitru Noica a murit la țară, în somn, în noaptea de 15/16 august 1937. Aveam numai 6 luni atunci și, din povestirile mamei, am reținut cu câtă atenție urmărea, folosind nelipsitul „ciocănel”, reflexele nepotului său.

A fost îngropat în cimitirul satului și reînhumat în toamna aceluiași an în cavoul familiei din cimitirul Bellu, în care și-au găsit apoi odihna veșnică osemintele străbunicii materne și ale celor dragi care, pe rând, tot mai mulți, au plecat începând de atunci pe drumul fără întoarcere.

Între rudele bunicii, şi pianistul Dinu Lipatti.

Prin fraţii şi surorile părinţilor, Matilda Noica, bunica mea, a avut două verişoare primare purtând acelaşi prenume, Ecaterina, care se căsătoriseră: Caterina Burcă cu Nicolae Titulescu, iar Ninica Lipatti cu Virgil Madgearu, amândoi soții, personalităţi de seamă în România interbelică. Îmi rămâne vie imaginea lui Tanti Ninica povestindu-ne cu durere stăpânită clipele despărţirii pentru totdeauna de soţul ei, atunci când legionarii le-au întrerupt liniştea prânzului din Strada Vasile Conta nr. 12 în neuitatul 27 noiembrie 1940. 

 Un văr al doilea al bunicii a fost Dinu Lipatti – străbunica mea, Maria Lipatti, fiind vară primară cu tatăl pianistului –, răpus la numai 33 ani de leucemie. Interpretările şi înregistrările sale din lucrările lui Chopin, Grieg sau Liszt sunt şi azi piese de referinţă internaţională încă neegalate.

A fost oare această rudenie cu vărul ei o explicaţie a atracţiei şi a talentului pentru pian al bunicii mele? A studiat cu pasiune acest instrument, iar diploma nr. 52 din 1898 a „Conservatorului de Musică și Declamațiune din Bucuresci”, sub semnătura profesoarei Emilia Saegiu și a directorului Arthur Wachmannn, îi acordă Matildei Burcă premiul I la „Piano” la sfârşitul celor 6 ani de studii. Cu prilejul concertului de la Atheneul Român, critica din presa vremii consemna: „Printre elevele care s-au distins şi au atras atenţiunea auditorului cităm în special pe domnişoara Mathilda Burcă, aceea care a întrecut orice laude prin expresia, eleganţa şi tehnica cu care a cântat”. Din păcate, generațiile descendente nu au moștenit această însușire.  

Tânărul pianist de la Grasse.

După căsătorie, fără a încheia cu totul frumoasa preocupare a interpretării, bunica se mai așeza câteodată la pian cu totul întâmplător, spre desfătarea celor ce au avut atunci prilejul s-o asculte. N-a pregetat însă a urmări cu emoţie mişcarea vrăjită a altor mâini de-a lungul fâşiilor albe şi negre la recitaluri sau concerte pe care le audia cu plăcere, putându-le însă aprecia și cu competență.  

 Odată însă, fără a-l vedea pe interpret, i-a fost dat să asculte sunetele atât de dragi ale clapelor, aşa cum străbăteau aerul de la un etaj la altul prin ferestrele larg deschise ale clădirii în care a locuit la un moment dat. Era transmisia la radio a vreunui concert? Nici vorbă!, ne aflam abia în anul 1903.

 Pentru a-şi trata o gripă rebelă contractată în umezeala persistentă de pe malurile Senei pe durata studiilor de medicină, doctorii recomandaseră bunicului meu o cură de aer timp de o lună în sudul Franţei. Tinerii căsătoriți ajung astfel la Grasse, o mică aşezare de munte din departamentul Alpes Maritimes, unde închiriază un apartament la etajul unei vile mai retrase care, prin amplasare şi confort, crea premisele unei odihne binefăcătoare şi unei grabnice însănătoşiri.

 Gata să se instaleze, observă că, jenată, gazda ezita să le comunice ceva. Cu curaj, aceasta mărturiseşte că o sursă posibilă de supărare pentru noii veniţi ar putea fi pianul de la parter, unde un acelaşi chiriaş care vine an de an aici face exerciţii şi improvizează zilnic timp de câteva ceasuri. Cere iertare pentru acest disconfort, dar, pe de altă parte, i-ar fi foarte greu să-i ceară pianistului renunţarea la program.

„Dar nu face nimica, chiar ne va bucura să auzim muzică bună”, veni spontan răspunsul bunicilor. „Care este numele domnului?”

„Oh, nimic important, un tânăr foarte modest de nici 20 de ani, se numeşte Arthur Rubinstein”.

N-am reținut din povestirea bunicii dacă l-a cunoscut personal în calitate de colocatar al aceleiaşi pensiuni pe celebrul pianist de mai târziu. Probabil nu s-au aşezat amândoi la pian pentru interpretarea vreunei compoziţii la patru mâini – dar este sigur că luna petrecută la Grasse le-a făcut mult bine bunicilor mei, chiar dacă n-ar fi fost decât acest detaliu.

Un centenar, prilej de întâlnire.

Multe dintre relaţiile profesionale ale bunicului, precum și contactele din țară sau din străinătate de-a lungul activității au devenit adevărate prietenii, pe care doar dispariţia lui din viaţă le-a încheiat. Nu puţine au fost prilejurile în care personalităţi de seamă ale medicinei româneşti, indiferent de opţiunile politice pe care unii dintre ei le-au îmbrăţişat ulterior, să aducă bunicii mele, rămasă văduvă, dovezi de sprijin moral şi material – susţinând la Academia de Ştiinţe Medicale redobândirea pensiei de urmaşă care-i fusese tăiată fără nicio justificare şi care, ani buni, aşa modestă cum era, a constituit pentru noi cel mai important venit al familiei. 

Mă gândesc, printre alţii, la profesorul Arthur Kreindler, iniţiatorul acestei acţiuni, la profesorii Dumitru şi Florica Bagdasar, la profesorul Ion T. Niculescu, la dr. Horneţ și, nu în ultimul rând, la profesorul Emil Crăciun, care a angajat-o pe mama ca laborantă la secția de Anatomie Patologică în Institutul Victor Babeş, atunci când rămăseserăm toți ai casei fără nicio sursă de existență cât de cât stabilă. Atât să rămână de pe urma unei vieţi închinate ştiinţei şi binelui semenilor săi?  

Nu e puţin lucru, şi dacă vom reţine doar seriozitatea şi dăruirea cu care şi-a urmat vocaţia, dar și echilibrul şi dragostea ce au caracterizat viaţa lui familială vom avea imaginea unui OM în adevăratul înţeles al cuvântului.

Astăzi, contactele între numeroșii descendenți sunt puține și rare. Ca în atâtea alte situații, atomizarea vieții moderne și numărul fusurilor orare care ne-au despărțit între timp își spun din plin cuvântul. Un moment fericit a fost în 2009, la centenarul nașterii lui Constantin Noica, vărul primar al mamei mele, prilej care a adunat la slujba de pomenire în catedrala din Alexandria pe majoritatea celor în viață, în frunte cu fiica sa Alexandra, sosită de la Londra împreună cu soțul ei, Allan Wilson.

La masa comună care a urmat, eram peste 100 de persoane și încercam, prin ezitări timide sau bunăvoințe reciproce, a afla cine ne erau vecinii și a lega crâmpeie de dialog, pentru a putea descoperi puncte de interes comune sau a schimba amintiri despre părinții noștri, care ei, da, trăiseră în mod real o viață de familie închegată. O fotografie mare cu toți participanții a rămas mărturia acestui eveniment, dar pe meseni îi pot identifica doar cu ajutorul listei nominale alăturate, spre a ști despre cine e vorba. Cu gândul la ei am închinat cu dragoste și emoție aceste rânduri memoriei bunicului meu.