Autor 1977 vizualizări


Pe un fundal marcat de divergențe, de îndoieli din partea unora, privind meritele lui Cuza Vodă, dar și de sentimente nostalgice din partea altora, într-un an ce prefigura o instabilitate regională accentuată, în ziua de 27 mai 1912, la Iași, o delegație din Târgu Neamț dorea să își aducă omagiul celui considerat, în primul rând, un domnitor al țăranilor. Dovada celor afirmate constă într-o fotografie de grup, pe care Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț o deține. 

Prezența târg-nemțenilor în straie de port popular, alături de alte delegații țărănești, la această solemnitate, denotă atașamentul încă viu al oamenilor de la sate față de binefăcătorul lor, la aproape 40 de ani de la moartea sa și la 5 ani de la reprimarea violentă a răscoalelor din 1907, notează muzeograful Renata Buzău, pe pagina de Facebook a Complexului Muzeal Național Neamț.

Statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată în Piața Unirii, din Iași, reprezintă cel mai emblematic monument național din capitala Moldovei, care întrupează valori ce transcend persoana celui turnat în bronz și care au stat la baza constituirii Statului Român.

În epocă, nici un alt simbol al memoriei colective nu a stârnit atâtea controverse ca cel dedicat Domnului Unirii. Inițiativa edificării acestei statui a fost exprimată în 1903, preconizându-se ca inaugurarea să aibă loc în 1909, anul în care se împlinea jumătate de veac de la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Propunerea venea într-o perioadă în care guvernanții liberali erau acuzați de indiferență față de istoria națională, cel căruia îi revenea misiunea de a repara imaginea Partidului Național Liberal, fiind ministrul Instrucțiunii Publice, Spiru Haret. 

Pentru a abate atenția de la disputele privind meritele fostului domn de a avea un monument ridicat în cinstea lui și pentru a canaliza sensibilitățile comemorative spre o epocă asupra căreia opiniile majorității convergeau, Evul Mediu, ministrul liberal a anunțat comemorarea la scară națională a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. În felul acesta, febra omagierii voievodului moldav a făcut ca problema statuii lui Alexandru Ioan Cuza să cadă pe un loc secund, iar presiunile ce se făceau asupra regelui Carol I, de a-și exprima poziția în această chestiune, erau atenuate pentru un timp.

Momentul mult așteptat de simpatizanții Domnului Unirii, a avut loc în agitatul an politic 1912, însă originea serbărilor trebuie căutată în toamna anului 1911, odată cu inaugurarea statuii lui Mihail Kogălniceanu, context în care suveranul țării și-a expus public dorința de eludare a tensiunilor care existau, la acea vreme, în cadrul Partidului Conservator. 

În condițiile în care situația în Balcani se înrăutățea, în 1913 declanșându-se Primul Război Balcanic, interesul lui Carol I, adept al politicii de echilibru, era să îi coopteze pe conservatori la putere, aceștia înclinând spre o politică externă mai prudentă și care era pe placul regelui. Astfel, cu speranța că, într-un context festiv, va reuși să pună capăt disputelor care existau între cei cu care voia să guverneze, conducătorul statului a plecat la Iași pentru inaugurarea statuii predecesorului său.