Autor 2573 vizualizări


După nenumărate polemici, începute în 1903, inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi avea loc pe 27 mai 1912. Măsurile de securitate excepţionale (o sută de agenţi de poliţie îmbrăcaţi civil, plus o alţi o sută deghizaţi în ţărani) dovedeau că organizatorii se temeau de incidente ori intervenţii cu semnificaţii antiregale, anticentraliste sau ofensatoare faţă de puterile vecine.

Spre  a evita asemenea neplăceri, regele s-a implicat el însuşi în definitivarea programului şi mai ales în fixarea, mai bine zis, în scurtarea listei vorbitorilor. Presa de stânga a ironizat însă regia ceremoniilor de la Iaşi, insistând pe faptul că s-ar fi dat mai multă atenţie lui Carol decât lui Cuza.

Astfel, la rubrica Năzbâtii, „Adevărul” din 29 mai 1912 glosa:„Mult trebue să mai fi râs Vodă Cuza, dacă cumva a auzit din slava în care se află, discursurile ce s-au rostit eri. După ce Vodă a îngăduit politicienilor ca să-l sărbătorească pe predecesorul său, n-a putut să joace o festă mai mare decât să vie şi el la această sărbătoare. Primo, pentru că le-a scurtat discursurile. Secundo, fiindcă i-a făcut pe cei mai mulţi să fie foarte parcimonioşi cu laudele pentru Cuza şi foarte galantoni cu cele pentru dânsul. Nu ştii cine a fost sărbătorit:Cuza sau Vodă Carol?”.

De ce se amânase atât de mult inaugurarea statuii? Fuseseră multe pricini obiective, financiare şi tehnice. Mult mai fascinanţi păreau însă adversarii din umbră ai fostului domnitor. Din acest punct de vedere, întâiul suspect al ţării era liberalul D.A. Sturdza. Ziarele se întrecuseră în ironii şi caricaturi care dezvăluiau opiniei publice motivul vechii ranchiuni, ştiut de multă vreme.

Astfel, într-o scrisoare din noiembrie 1902, G.T. Kirileanu, bibliotecar regal, dădea clarificările necesare:„Cei ce cunosc de-aproape viaţa lui Cuza spun că Sturdza îi era secretar şi divulgând unui ziar străin o scrisoare secretă a lui Napoleon, de care nu ştia decât Cuza şi secretarul său, Cuza i-a tras două palme şi dându-l afară i-a dat şi-un genunchi în cur. De atunci ura lui Sturdza împotriva lui Cuza”. Resentimentele i-au rămas însă intacte chiar şi după ce ajungea şeful Partidului Naţional Liberal, prim-ministru şi preşedinte al Academiei.

Carol I nu voia atunci să îi cheme la putere pe liberali, întrucât aceştia se pronunţau pentru o politică externă activă dar riscantă, cumva diferită de expectativa preferată de rege în primăvara lui 1912.

Fidel politicii sale de echilibru şi sistemului politic bipartit, axat pe alternanţa la guvernare a liberalilor şi conservatorilor, Carol era convins că disensiunile din sânul celor din urmă vor duce la definitivarea unui al treilea partid, condus de Take Ionescu, şi la destabilizarea vieţii politice. Pleca aşadar în provincie, sperând că acolo, în context festiv şi monden, va reuşi să îl împace pe P.P. Carp cu Titu Maiorescu.

Ar fi pus astfel capăt dezbinării dintre conservatori, revigorând un pion indispensabil al jocului politic de până atunci.

Oarecum previzibil, Iorga nu se număra printre oratori, impetuosul istoric fiind oricând susceptibil să formuleze critici la adresa guvernului, a politicii lui externe sau agrare. Avea să fie acceptat numai după ce studenţii din Iaşi şi Bucureşti remiteau o cerere, în acest sens, comitetului care organiza serbările.

În plus, comilitonul său, A.C. Cuza, polemiza, într-o şedinţă a comitetului de organizare a serbărilor, cu ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Constantin C. Arion, insinuând că „d. Iorga ar trebui să vorbească pentru a nu se întâmpla dezagremente, căci se poate prea bine ca poporul să-l ceară”. Finalmente, ministrul ceda, sugerând ca istoricul să ia cuvântul în numele Universităţii bucureştene.

Nimeni nu ştia ce avea de gând să spună Iorga, dar organizatorii nu îşi ascundeau îngrijorarea. Spre surprinderea tuturor, tribunul nu a trimis săgeţi antidinastice şi nu a făcut aluzii la situaţia ţăranilor, „copiii” lui Cuza. Ziarul „Fulgerul” a comentat imediat că în schimbul „cuminţeniei” sale, marele istoric devenea, puţin timp după aceea, dascălul viitorului Carol II:„Coroborată cu discursul ţinut de d. N. Iorga la inaugurarea statuii lui Cuza Vodă – în care tămâia arsă primului rege al României era cu mult mai îmbelşugată decât cea arsă în cinstea aceluia ce se sărbătorea – participarea Prinţului Carol la deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte – şi nu numai pentru deschiderea lor – nu poate fi socotită decât drept moneda cu care bătrânul nostru Suveran a ţinut să răsplătească d-lui Iorga temenelile ce i le-a făcut în acea ocazie”.

Uzul şi abuzul de istorie recentă:1907

Problema agrară şi universul rural constituiau mai puţin nişte mize în sine ale „civilizării” şi mai mult nişte pretexte pentru provocări, dispute artificiale şi campanii de imagine. În lunile ianuarie-martie 1912, „Adevărul” marca în mod deosebit împlinirea celor cinci ani de la răscoalele din 1907. Se punea accent pe vinovăţia Brătienilor, care le reprimaseră, apoi ascunseseră documentele compromiţătoare, trimiţându-se totodată săgeţi insistente şi spre regele Carol, socotit un complice al „călăilor liberali”.

Nu este de neglijat seria de caricaturi pe care „Adevărul” le publica la rubrica numită „Chestia zilei“, aceea din 26 mai fiind strâns legată de problema rurală şi de statuia lui Cuza. Ea presupunea că „la monumentul lui Cuza doi ţărani vorbesc lângă statuia încă dezvelită:«E bine de el cât e încă legat la ochi! Când l-o dezlega şi-o vedea ce-i în jurul lui, teamă mi-e că fuge de pe piedestal»”.

 Nici intempestivul Iorga nu venea chiar degeaba la Iaşi. Tot programul de acolo fiind ţinut sub o strictă supraveghere de poliţie, agenţii care nu îl scăpau din ochi raportau că istoricul nu a pierdut prilejul de a se amesteca printre ţărani şi a-şi propaga ideile politice:„În ziua de 27 mai curent, dupe terminarea discursurilor şi defilării din faţa statuii fostului Domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, Domnul Iorga s-a dat jos de la tribună ducându-se în faţa statuii unde a fost înconjurat de 40-50 ţărani moldoveni.[...] Dl Iorga, între alte explicaţiuni, le-a spus să fiţi uniţi după cum v-am spus eu totdeauna, să nu mai daţi votul vostru fiecărui străin de localitate […];vă zic fiţi uniţi, ascultaţi pe învăţători din comune, cărora le-am dat eu instrucţiuni şi le voi mai da”.

Nu întâmplător, comitetul de organizare a serbărilor şi-a dorit o prezenţă mai consistentă a ţăranilor la acele manifestări închinate lui Cuza. Ne gândim mai ales la prânzul pe iarbă verde din Copou, la care erau invitaţi, pe 28 mai, circa 2.000 de ţărani. Ei primeau câte o cană cu vin, pe care era încrustat chipul lui Cuza, şi câte o medalie comemorativă. Ministrul de Interne, C.C. Arion, Ioan N. Lahovary, ministru al Agriculturii, prefectul Iaşiului C.L. Negruzzi şi Al. Stroja, prefectul Poliţiei treceau pe la fiecare masă, discutând cu sătenii.

La un moment dat lumea începea să joace Hora Unirii, presa dând asigurări că toată petrecerea fusese filmată. Fiecare vedea în acea festivitate ceea ce îi convenea, diferenţele de percepţie dintre oficiali, pe de o parte, şi emulii statuii, pe de alta, apărând, cât se poate de sec, în bilanţurile contabile de la sfârşitul lui 1912. Astfel, într-o adresă a Primăriei către Ministerul de Interne se recunoştea că statul român oferise un fond de 60.000 de lei, tocmai pentru a se da acelui moment un „caracter naţional”.

Fără acordul Primăriei, comitetul organizator ceruse însă prefecturilor din ţară să trimită delegaţii de săteni, sub cuvânt că toate cheltuielile care rezultau din acest fapt (găzduire, hrană, un prânz câmpenesc pentru 2.000 de persoane) urmau să fie suportate de edilii Iaşiului. Iniţiativa cu pricina a avut o consecinţă imediată, vizibilă, în sensul că mulţi dintre ţărani au trebuit să îşi cerşească hrana încă din prima zi a serbărilor, şi o urmare mai profundă, financiară, adică un deficit bugetar de 40.000 de lei.

Xenopol, tachiştii şi evreii

A.D. Xenopol avea, la rândul său, destule necazuri, trecerile sale de la junimişti la liberalii moderaţi, apoi la liberalii brătienişti şi, dintr-o dată, la conservatori, apoi la conservatori-democraţi, repercutându-se asupra felului în care presa de partid comenta, de multe ori rău-voitor, insistenţa lui pentru ridicarea monumentului în actuala Piaţă a Unirii din Iaşi.

Convins că statuia trebuia pusă în locul unde el credea că moldovenii jucaseră prima oară Hora Unirii, Xenopol milita pentru un alt amplasament decât acela pregătit de Primărie, cu multă cheltuială. La 14 septembrie 1910, Xenopol prezida mitingul de protest împotriva locului unde Primăria voia să pună statuia. A doua zi, primarul Iaşilor, Nicolae Gane, se plângea primului ministru Ionel Brătianu, scriindu-i despre inconsecvenţa lui Xenopol şi A.C.Cuza.

Primarul dădea şi detalii:pe 10 februarie acelaşi an, cei doi acceptaseră în scris locul ales de primărie, mulţumindu-le chiar edililor ieşeni. S-a procedat apoi la cumpărarea şi dărâmarea unor clădiri, apoi la asfaltarea locului vizat. „Abia acum D-nii profesori Xenopol şi Cuza... au avut tristul curaj să întreprindă o campanie contra comunei şi să agite tinerimea universitară... N-au menajat expresiunile la adresa guvernului şi a primăriei şi au delegat o comisiune care să meargă la M.S. Regele pentru a reclama Piaţa Unirei”.

Ceea ce astăzi numim Piaţa Unirii era atunci o aglomeraţie de tarabe şi birturi, cărora li se adăugau nişte pivniţe ce trebuiau astupate spre a nu periclita stabilitatea monumentului. Era nevoie de alţi bani, pe care Xenopol i-a găsit la câţiva întreprinzători evrei. Oficioasele Partidului Conservator – formaţiune politică pe care Xenopol o părăsise în favoarea „tachiştilor” – nu pierdeau însă prilejul de a comenta că statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidăneşti”, dintr-un „capriciu politico-electoral takist”:

„De când dl. A.D. Xenopol a prins a se ocupa de înălţarea monumentului marelui român Cuza-Vodă în Piaţa Unirii şi de când «Adevărul», ziarul subvenţionat de Alianţa Israelită, s-a grăbit a răspunde la apelul ilustrului nostru istoric. [...] De prin toate dughenile de mărunţişuri şi băcăniile în care se debitează scrumbia, ceva din micile profituri rezultate de la metrul de 90 cm şi din lipsa la cântar, trece prin administraţiile «Adevărului» şi «Opiniei» la colţunul alb şi lung al d-lui Xenopol, împrumutat cauzei lui Cuza Vodă”.

Cel mai mult conta imaginea de mare patriot pe care ţi-o puteai face prin discursul antisemit şi, în special, prin apostrofarea concurenţilor politici care ţineau sau păreau să ţină partea israeliţilor. În cazul de faţă, era vorba mai puţin de Xenopol şi mult mai mult de folosirea oricărui pretext  de a-ţi face publicitate politică înjurând evreii.

Cu ochii pe vecini

Pe 30 martie 1912, la Iaşi, se organiza o întrunire prezidată de A.D. Xenopol, cel care avusese iniţiativa de a se comemora pierderea Basarabiei în 1812. Se riposta astfel ceremoniilor plănuite la Chişinău, de autorităţile ţariste, pentru ziua de 16 mai, cu scopul de a se celebra centenarul anexării.

S-a căzut de acord asupra unui program minimal, restrâns la procesiuni, conferinţe, cântecele patriotice. În ciuda diferenţelor de opinii, toţi cei de faţă fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect:comemorarea să nu pară o iniţiativă oficială, care să pună statul român în dificultate.

Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata inaugurare a statuii lui Cuza, chiar de către regele Carol, s-ar subsuma aceluiaşi puseu „revizionist”. Altfel spus, cei din Regat nu voiau să facă invitaţii oficiale ori apeluri cu iz unionist, deranjante în plan diplomatic, dar acceptau cu bucurie orice delegaţie ardeleană sau bucovineană ajunsă în Iaşi pe cont propriu.

Excursie pe Dunăre

Mai mult chiar, regele a amânat inaugurarea monumentului, disociind-o astfel de manifestaţiile pro-Basarabia Apoi, familia regală recurgea la subterfugiu retractil folosit atunci când dorea să iasă cumva dintr-o atmosferă politică tensionată:tradiţionala ­excursie pe Dunăre, organizată chiar în săptămâna în care, de o parte a Prutului avea să se marcheze jubileul anexării, iar de cealaltă se aştepta replica indignată a românilor. Astfel, pe data de 16 mai, familia regală se găsea deja într-o excursie cu barca, pe la pescării.

În ceea ce-i privea, actorii protestului orchestrat de filiala ieşeană a Ligii Culturale înţelegeau foarte bine riscurile gestului lor şi, tocmai de aceea, încercau să dea manifestaţiei un ton cât se poate de moderat. Participanţii la procesiunea de stradă condusă de Xenopol au intonat, într-adevăr, „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag”, dar lucrurile s-au oprit aici.

Ajunşi în Piaţa Unirii, rectorul universităţii ieşene, Gh. Bogdan, îi îndemna pe manifestanţi „să se despartă în linişte”. Înţelegându-se situaţia delicată în care se putea trezi guvernul conservator, protestatarii nu s-au lăsat atraşi de excesele patriotice făcute în scopuri electorale:„Cu toate sforţările clubiştilor liberali, studenţimea universitară a menţinut cea mai perfectă ordine, neavând de înregistrat decât un singur incident, provocat de studentul Pan Halippa la băcănia Ermacov, a cărei proprietar nu arborase tricolorul îndoliat”, anunţa „Evenimentul”.

Comemorările devenind şi ele o miză în confruntările dintre partide sau dintre diferitele curente din interiorul acestora, episodul „16 mai” provoca totuşi suficiente tensiuni:ne gândim în special la demisia lui Dimitrie Greceanu din funcţia de primar al Iaşilor şi la înlocuirea lui cu G. Botez. Defecţiunea intervenea cu trei săptămâni înaintea serbărilor dedicate lui Cuza şi era motivată de faptul că ministrul Cultelor, C.C. Arion, s-ar fi opus intrării lui Greceanu în guvern.

Medierea pe care regele Carol avea să o încerce cu ocazia venirii lui la dezvelirea statuii devenea astfel extrem de dificilă, cu cât presa dădea tot mai multe amănunte despre discordia din tabăra conservatoare:„Domnul Greceanu a declarat că ştie pertinamente, că notele răutăcioase apărute în ziarele de opoziţie şi afirmarea că d-sa nu poate intra în minister din cauză că face parte din comitetul contra serbărilor din Basarabia […] au fost inspirate de d. C.C. Arion, care vrea să-l aibă ministru pe fratele său, d. Virgil Arion”.

Grijile trezite de serbările şi contra-serbările din 16 mai erau oare exagerate? S-ar părea că nu, de vreme ce se zvonea că ţarul Nicolae urma să onoreze serbările din Chişinău. Mai mult, Carol I ştia de o înţelegere încheiată în martie, între Bulgaria şi Serbia, cu girul Rusiei, semnatarele obligându-se, printre altele, să se sprijine reciproc în cazul când una dintre ele ar fi fost atacată de România sau de Austro-Ungaria.

Apoi, modificarea statu-quo-ului în Balcani părea iminentă o dată cu războiul italo-turc, celelalte ţări din zonă văzând o mare oportunitate în acest conflict. În lunile aprilie-mai, presa noastră a relatat, comentat şi chiar exagerat anvergura ostilităţilor din zona Dardanelelor, creând o anume sensibilitate faţă de o eventuală implicare a României într-un război care, aparent, nu o privea.

Articole de genul România ameninţată de o invazie rusă nu aveau cum să însenineze atmosfera cu o lună înainte de controversatele serbări jubiliare de la Chişinău. Sunt temeri şi speculaţii care nu se legau direct de ceremoniile de la Iaşi, dar care pot explica însă şovăielile, amânările şi politica de aşteptare a bătrânului Hohenzollern.

Epilog

Până la urmă, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fără probleme deosebite. Presa vorbea de o atmosferă feerică, fără a omite totuşi aspectele mai insolite.

Bunăoară, nu a lipsit mult ca punctul culminant al serbărilor, dezvelirea monumentului, să fie ratat, din cauză că pânza care-l acoperea cădea de la sine, luând asistenţa prin surprindere. Solemnitatea a fost salvată însă de spontaneitatea lui Carol I:observând la timp defecţiunea, suveranul s-a descoperit rapid şi a ordonat gărzii să dea onorul, ca şi cum gestul său ar fi fost pregătit dinainte.