Autor 3892 vizualizări


„Nu mă tem de pietrele ce mi se aruncă în timpul vieții, mă îngrijesc numai de piatra ce mi se va așeza, după moarte, pe mormânt” – aceste cuvinte ale lui Ion I.C. Brătianu exprimă fidel preocuparea constantă a omului politic pentru locul pe care istoria avea să i-l rezerve.

Modelul Cezar Borgia

Până la instaurarea regimului comunist, numele său a fost însoțit de formula „făuritorul României Mari”. Puținii contestatari au fost reduși la tăcere. Rolul decisiv al lui Ion I.C. Brătianu în desăvârșirea unității naționale a românilor apărea de netegăduit: el condusese negocierile din anii 1914-1916, încheiate prin alianța României cu Antanta; el condusese România în Războiul pentru întregirea neamului; el reprezentase, inițial, România la Conferința de Pace din 1919; el părăsise aceeași Conferință, când considerase că interesele țării sale erau amenințate prin prevederile statutului naționalităților.

Fiul lui Ion C. Brătianu, Ionel (cum i se spunea) a moștenit de la părintele său acel devotament față de interesul național românesc, atât de caracteristic generației pașoptiste. Ceea ce l-a călăuzit însă pe Ion I.C. Brătianu, care a învățat din cariera politică a tatălui său (mai ales, din relațiile cu Rusia, în anii 1877-1878) a fost abordarea calculată, lucidă, a problemelor politice: inginerul din el și l-a luat ca model pe Cezar Borgia, care smulsese admirația lui Machiavelli, pentru grija cu care își pregătea acțiunile politice și militare.

În anii 1914-1916, Ion I.C. Brătianu a fost marele artizan al alianței României cu Antanta, negociind cu abilitate și tact condițiile intrării țării sale în război. Întocmai, însă, cum Cezar Borgia nu a prevăzut că, la moartea tatălui său – papa Alexandru al VI-lea – va fi bolnav și nu va putea influența succesiunea, ceea ce a marcat începutul căderii sale, tot astfel Ion I.C. Brătianu nu a crezut că obligațiile asumate de Antantă nu vor fi onorate, ceea ce a avut drept urmare catastrofa militară a României, în 1916.

Înfrângerile suferite de armata română, scurt timp după intrarea țării în război, nu pot fi însă puse în întregime pe seama Antantei, și, în acest caz, responsabilitatea lui Ion I.C. Brătianu și a guvernului său este foarte mare. Anii neutralității nu au fost valorificați pentru instruirea și înzestrarea corespunzătoare a armatei.

Victoria iluzorie a oștirii noastre în campania din 1913, în Bulgaria – iluzorie, pentru că ea a fost, în fapt, un marș, nu o luptă – a creat impresia că totul este perfect (m-am întrebat întotdeauna dacă schimbarea generalului Alexandru Averescu de la șefia Marelui Stat Major nu a fost consecința convingerii căpătate de regele Carol I că pregătirea militară avea serioase carențe).

Avertismentele nu au lipsit: Gheorghe Tătărescu a publicat, în 1913, broșura Relele organice ale armatei noastre, în care scria „vălul care acoperea oastea noastră s-a rupt; azi știm ce este la spatele fațadei casei noastre militare”. Făcând inventarul „relelor organice” din armată, el amintea, la începutul analizei sale, formula lui Dimitrie A. Sturdza, prim-ministru și ministru de Război în 1904, când i se ceruse alocarea câtorva milioane pentru reorganizarea infanteriei: „Armata nu rentează”.

Chiar dacă Ion I.C. Brătianu nu a împărtășit opinia fostului său șef politic, el are vina de a fi lăsat pregătirea armatei pe seama unui general incompetent și fanfaron, Dumitru Iliescu, un om de casă de-al său.

Furniturile pentru armată au fost prilejul unor mari afaceri, astfel că, după mărturia lui Ștefan Zeletin, aflat pe front ca ofițer de rezervă, soldații erau obligați, în timpul retragerii din 1916, să cerșească sau să fure din curțile sătenilor pentru a se putea hrăni. Ion I.C. Brătianu nu poate fi însă ținut singur vinovat de catastrofă din 1916.

În jurnalul său personal, Octavian Goga scria despre „epidemia de meningită morală” care bântuie România și explică înfrângerile de pe front, despre o țară în care „piramida socială este bolnavă – vârful bolnav de sifilis, temelia, de pelagră”.

„Brătienii – mai scrie Octavian Goga – mici negustori sectari, girează cu numele lor falimentul public... Va mai avea atâta putere furnicarul ăsta nenorocit, să-i măture cândva, cu toată șleahta de bandiți și găinari care mișună în umbră”.

Cuvintele acestea de durere și de revoltă au fost scrise de poetul ardelean în jurnalul său personal. Ele nu erau destinate publicității și nu aveau rostul unei polemici publice. Erau expresia unei sensibilități îndurerate, ale unui ardelean, care vedea compromisă unirea Transilvaniei cu România, ca urmare a crizei morale din Vechiul Regat.

Războiul României cu Puterile Centrale și aliații lor s-a încheiat printr-o înfrângere, consfințită prin pacea de la București (24 aprilie/7 mai 1918). Marea Unire nu a fost rezultatul războiului României, alături de Antantă, ci consecința a două evenimente, la care nu se gândise nimeni înainte: căderea țarismului și destrămarea monarhiei asutro-ungare (Take Ionescu întrevăzuse din primul moment al războiului „cascada tronurilor”, dar nu trăsese consecințele pentru România).

Meritul făuririi României Mari revine, în primul rând, românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania, care au știut să folosească inteligent contextul din cele două împărății pentru a proclama unirea provinciilor amintite cu România.

Aparent, desăvârșirea unității naționale a românilor se înfățișează ca rezultatul războiului din 1916-1918. În realitate, ea s-a înfăptuit ca urmare a exercitării dreptului la autodeterminare al românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea rusă și austro-ungară, drept exercitat în cadrul unor instanțe democratice și reprezentative.

Un om politic cu adevărat mare

Acolo unde Ion I.C. Brătianu s-a dovedit cu adevărat mare a fost Conferința de pace din 1919. Ceea ce premierul român nu a putut accepta a fost directoratul Marilor Puteri, practic, al „celor patru mari”: W. Wilson, G. Clemenceau, D. Lloyd George și V.E. Orlando, care nu țineau seama de interesele micilor puteri și erau gata să le sacrifice.

Cartea lui Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, oferă numeroase exemple ale atitudinii responsabile și demne ale părintelui său, Ion I.C. Brătianu. Controversa cea mai vie s-a desfășurat în legătură cu statutul minorităților naționale.

Poziția României a fost clar exprimată de premierul român: țara sa era dispusă să acorde „egalitate absolută și largi libertăți politice minorităților și să asigure autonomia administrațiilor locale”, dar „nu admitea cu nici un chip controlul altor state în afacerile ei lăuntrice” sau, în altă formulare „România nu ar putea, în nici un caz admite intervenția guvernelor străine în aplicarea legilor ei interioare”.

Astăzi, ținând seama de politica externă a României postcomuniste, poziția lui Ion I.C. Brătianu pare aproape ireală. A nu accepta dictatul Marilor Puteri, a le ține piept, a proclama primatul interesului național, iată ceea ce a devenit cu totul străin diplomației noastre.

Pilda lui Ion I.C. Brătianu s-a pierdut astăzi cu totul. Scriindu-i lui Mihail Pherechide (Pherekyde) la București despre discuțiile privind Tratatul cu Austria, care includea și regimul minorităților, Ion I.C. Brătianu sublinia:

„De fapt, în tratatul prezentat Austriei, România nu figurează decât pentru a-și vedea impuse condițiuni care îi jignesc independența politică și-i compromit grav libertatea economică”.

Și apoi aceste cuvinte memorabile, care îl arată pe Ion I.C. Brătianu un patriot curajos, hotărât să facă din neatârnarea reală a României piatra unghiulară a politicii sale:

„Convingerea mea este că noi în nici un fel nu putem primi asemenea condiții. Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Așadar, omul care se luptase atât timp și cu atâta îndârjire pentru a da țării sale frontierele care să-i aducă pe românii de sub stăpânire străină în interiorul statului român, înțelegea că înaintea alipirii provinciilor locuite de români trebuie pusă neatârnarea. Admirabil exemplu de percepție corectă a interesului național!

Să o spunem cu profund regret: Ion I.C. Brătianu și lupta lui la Conferința de pace din 1919 (pe care a și părăsit-o, în semn de protest la 2 iulie 1919) sunt astăzi în răspăr cu orientările și demersurile diplomației românești. O frumoasă lecție de istorie, cu totul uitată de cei care ar trebui să o aibă permanent în minte.

""