Autor 1935 vizualizări


Deoarece a doua jumătate a deceniului patru se caracterizează, în România, printr-o amplă activitate legislativă menită să ofere oportunități sporite activității economice generale și cu deosebire celei industriale, vom detalia în rândurile de mai jos dezbaterile din Parlament care au avut loc, în martie 1936, referitor la prelungirea Legii care a creat cadrul benefic dezvoltării industriale naționale până la cel de-al Doilea Război Mondial.

Palatul Adunării Deputaților1

Legea pentru încurajarea industriei naționale, adoptată în februarie 1912, fusese prelungită de mai multe ori; în aprilie 1936, prin noua ei prelungire se urmărea consolidarea participării capitalului românesc la dezvoltarea industrială, fiind în concordanță cu politica neoliberală2 promovată de guvernul Gheorghe Tătărăscu (PNL). Avantajele acordate de Legea din 1912 și prelungite în aprilie 1936 erau condiționate de satisfacerea cerințelor privind utilizarea capitalului românesc (în caz contrar retrăgându-se avantajele). Se prevedea, în plus, înființarea unui fond numit Fondul Industrial, care urma a fi alimentat dintr-o taxă de 1% asupra valorii importurilor realizate de întreprinderile industriale și miniere de orice fel. Fondul Industrial era destinat exclusiv ajutorării cu mașini și instalații a micilor industriași și meseriași români3.

Astfel, proiectul de lege pentru prelungirea termenului de aplicare a Legii din 1912 pentru încurajarea industriei naționale, a fost prezentat Adunării Deputaților în ședința din 30 martie 19364:

„Art. unic. – Se prelungește până la 1 aprilie 1937, termenul de aplicare al legii din 1912, pentru încurajarea industriei naționale, termen care pentru fabricile prevăzute la art.11 al acelei legi, a expirat la 1 aprilie 1933 și a mai fost prelungit până la 1 aprilie 1936.

Ministrul industriei și comerțului, DR. I.COSTINESCU”.

În cadrul dezbaterilor pe marginea acestui proiect de lege, deputații s-au pronunțat, în majoritate covârșitoare, pentru utilitatea și necesitatea acestei inițiative. Dezacordurile evidente intervin în momentul în care sunt prezentate efectele directe ale legislației existente asupra procesului industrializării economiei. Deputatul Vasile Serdici, membru al Partidului Național Țărănesc, în luarea sa de cuvânt, arată că, de la adoptarea legii din 1887 privind încurajarea industriei autohtone, deși au trecut aproape cinci decenii, rezultatele lasă de dorit, fiind în continuare nevoie de sprijinul direct al statului – „Industria românească… a rămas totuși foarte tânără; cum îi dai drumul, și nu o mai susții din bugetul Statului, cade la pământ”.

De asemenea, în concepția sa și a Partidului Național Țărănesc, trebuie protejate, în spiritul legii din 1887, numai acele industrii care întrebuințează, în procesul de fabricație, în majoritate materii prime naționale. Ori, spune vorbitorul, sunt protejate industrii „exotice”, precum industria pentru decorticarea orezului, cea a cauciucului sau a iutei; de asemenea, consideră că nici industria auto, care începuse să se dezvolte prin apariția întreprinderilor care asamblau piesele importate, nu are ce căuta în economia românească5.

Importanța existenței unei industrii auto autohtone, în primul rând datorită faptului că, pe timp de război, mijloacele auto sporesc considerabil capacitatea de transport a armatei, nu poate fi pusă la îndoială, deși PNȚ o considera industrie „parazitară”. Tocmai pentru că în țară nu se produceau asemenea produse, în caz de conflict militar aportul autovehiculelor ar fi fost foarte redus din cauza numărului mare de tipuri importate, fără a exista piese de schimb comune (această rămânere în urmă va îngreuna considerabil acțiunile Armatei Române în conflagrația mondială care a urmat). Apare, astfel, atât necesitatea raționalizării tipurilor de autovehicule aduse în țară, cât și cea a dezvoltării industriei de piese de schimb auto, ca o primă etapă în drumul spre apariția industriei de autovehicule românești, industrie vitală pentru eficientizarea transportului și a modernizării naționale, în general.

Este evident că vorbitorul (Vasile Serdici) și, în general, liderii țărăniști, nu aveau dreptate în legătură cu industria națională. De altfel, național-țărăniștii subapreciau posibilitățile industrializării și exagerau greutățile realizării acesteia, pentru a demonstra că la baza programului economic al statului țărănesc trebuie așezat principiul „primatului agriculturii”, ca ramură de producție principală a economiei naționale. În acest sens, chiar și în anul 1937, liderul țărănist Ion Mihalache afirma categoric că Partidul Național Țărănesc și-a fixat ca sarcină programatică realizarea primatului agriculturii față de industrie.

În realitate, spre sfârșitul deceniului patru, industria românească încheia prima fază a industrializării sale (dezvoltarea industriei ușoare) și trecea la următoarea etapă: dezvoltarea industriilor grele - siderurgică, metalurgică, chimică, a materialelor de construcții etc.

În continuare, în dezbaterea din Adunarea Deputaților, deputatul Serdici aduce în discuție protecția vamală exagerată de care se bucură, în viziunea opoziției, industria metalurgică; aceasta înseamnă, de fapt, profituri uriașe obținute de industriașii români aflați în grațiile puterii, în detrimentul veniturilor statului.

Ca exemplu, aduce în discuție modificarea unor prevederi ale tarifului vamal, fapt realizat în timpul guvernului Iorga-Argetoianu (aprilie 1931 – iunie 1932): „s-a votat un articol micuț prin care se permite importul materialelor prevăzute în art. 1032, cu 0,20 bani la kg. Aceasta este materia primă de care se folosește industria metalurgică. Printr-o transformare care nu trece de 10-15%, se obțin materiale fabricate, care apoi sunt protejate cu niște taxe vamale absolut prohibitive. Așa încât, toate materialele acestea care sunt de mare consum țărănesc, dacă le-am putea importa din străinătate, le-am putea avea de trei-patru ori mai ieftin decât în țara românească. Astfel, tabla de fier, care la noi ajunge la prețul de 22 lei kg, în Belgia -fob. Anvers costă 8-10 lei!”.

Este adus în discuție faptul că principiul după care se ghidează industria națională în stabilirea prețurilor produselor vândute pe plan intern este: „prețul interior este egal cu prețul din străinătate, plus transportul, plus vama”. Așadar, statul pierde anual sume enorme prin realizarea acelorași produse de către industriașii români, fără ca consumatorul național să beneficieze de faptul că produsul este fabricat la noi și nu importat6!

Deputatul Adam Ionescu, de asemenea membru al opoziției, referindu-se la același articol care înlesnea importul de materii prime pentru industria metalurgică, arată că înainte de votarea acelei dispoziții, industriile importau semifabricate care aduceau statului taxe vamale în valoare de 380 milioane de lei; după adoptarea facilităților la import, statul nu a mai perceput în exercițiul bugetar 1934/1935 decât o sumă de 8 milioane lei ca taxe vamale la acest tip de import.

Uzinele metalurgice Reșița – marile furnale7

Indiscutabil, în perioada interbelică, statul român a fost păgubit cu sume uriașe printr-o multitudine de afaceri legate de comenzile pe care le acorda anumitor industriași favorizați de guvernanții aflați la putere (începând cu 1933-1934, regele Carol al II-lea devenind elementul central în acest proces). Dar, la fel de adevărat este și faptul că, în condițiile concurenței capitaliste acerbe, o industrie grea de mari dimensiuni, atât de necesară modernizării economiei naționale, nu ar fi putut lua ființă în lipsa unei protecții legislative deosebite venite din partea autorităților. De exemplu, este binecunoscut faptul că uzinele Malaxa, care ajunseseră la sfârșitul anilor’30 la un nivel tehnologic comparabil cu cel al marilor firme de profil occidentale, își asigura peste 90% din producție datorită comenzilor de stat (civile și militare), cu efecte benefice pentru industria românească. În condițiile avansului industrial covârșitor de care beneficiau marile state occidentale, numai o atentă politică internă de sprijinire a societăților industriale românești capabile să reprezinte „locomotive” ale industriei grele, putea da rezultatele scontate pe termen mediu și lung.

Automotor „Malaxa”

În viziunea Partidului Național Țărănesc, un principiu economic foarte valoros, cel al raționalizării producției, era pervertit în economia românească. Dacă în economii puternice, orientate spre export, așa cum sunt cele din Anglia, Franța sau Italia, acest lucru este absolut necesar pentru a putea răzbate pe piețele externe, prin produse competitive la prețuri reduse, nu este și cazul României.

Astfel, „la noi, unde piața internă este câștigată, obligată, industriei naționale, prin zidurile tarifului vamal, unde industria nu mai are a se teme de concurența străină, la noi, prin raționalizarea industriei nu se face altceva decât se raționalizează exploatarea consumatorului. Așa au făcut fabricile de zahăr și lucrul este prea cunoscut, pentru ca să mă mai opresc asupra lui. Așa au făcut fabricile de ciment asupra cărora trebuie să mă opresc…La noi, vagonul de ciment costă 27-30.000 lei; la Turnu-Severin luat din Jugoslavia costă 10.000 lei.

D-lor deputați, dacă am insistat asupra acestui proiect, este pentru că am voit să cunoaștem gândul care vă conduce în politica industrială pe viitor. Eu cred că trebuie să studiați bine chestiunea cartelurilor și să vă gândiți mai mult la națiune decât la componenți și interesele acestor carteluri8.

Alte probleme „delicate” aduse în discuție de vorbitori se refereau la componența consiliilor de administrație ale fabricilor de ciment, zahăr, de textile, evidențiindu-se faptul că ponderea cetățenilor români în acestea este nesemnificativă, fiind practic prezenți numai pentru păstrarea aparențelor și pentru sprijin politic (majoritatea fiind, de altfel, oameni politici). Facem remarca că, în ceea ce privește participarea capitalului străin în industria prelucrătoare și implicit controlul pe care acesta îl exercita, situația era absolut normală, România având nevoie, în continuare, pentru mult timp, de investiții externe. Cu toate că în preajma celui de-al doilea război mondial ponderea capitalului străin în industria românească scade în linii generale, comparativ cu perioadele anterioare, prin forța financiară a firmelor străine angajate în industria românească acesta continuă să exercite o influență importantă asupra vieții economice și politice naționale. Situația nu era, de altfel, singulară, deoarece toate economiile central și sud-est europene se aflau sub influența, mai mult sau mai puțin directă a marilor societăți industrialo-financiare din Occident.

Deputatul George Deleanu, membru al Partidului Național-Liberal (Gh. Brătianu), ia cuvântul în legătură cu problemele aduse în discuție de antevorbitori. Referindu-se la gradul de protecție al industriei naționale prin tariful vamal ridicat existent, Deleanu arată că facilitățile legate de importul materiilor prime și tarifele reduse pentru folosirea căilor ferate nu ajută prea mult industria mare. Din contră, sunt absolut „necesare pentru industriile mici, mijlocii și meseriași”.

 Atenția statului ar trebui să se îndrepte în direcția sprijinirii acestora, „având în vedere numărul cel mare de meseriași și mici industriași pe care îi avem, pe care tariful vamal nu-i protejează, pentru că ei cumpără materii prime din țară, pe care le plătesc mai scump chiar decât cele importate și grevate cu taxe vamale atât de mari, să le dăm și lor o încurajare, fiindcă și aceștia, își aduc mașini, să beneficieze și ei de scutiri de vamă pentru aceste mașini și să beneficieze și de avantagiile de transport pe căile ferate, plătind un transport mai redus9.

Este evidentă justețea afirmațiilor deputatului liberal, sprijinirea micii industrii fiind absolut necesară pentru competitivitatea acesteia, atât pentru păstrarea zecilor de mii de salariați care lucrau în cadrul ei cât și pentru posibilitatea găsirii surselor de finanțare necesare derulării activității productive. În acest sens, amintim implicarea masivă a Societății Naționale de Credit Industrial dar și a altor instituții apărute cu concursul statului după 1934, în sprijinirea cu credite accesibile a micii industrii.

În încheierea dezbaterilor ia cuvântul ministrul Industriei și Comerțului, Ion Costinescu, care arată că această prelungire a Legii din 1912 va fi urmată curând de prezentarea spre dezbaterea Parlamentului a noii legi pentru încurajarea industriei naționale. Proiectul de lege este practic încheiat, adaugă ministrul și va ține cont de toate nevoile industriilor naționale, acordând sprijin nu numai industriei mari, ci și industriei mici și meseriașilor. Situația politică internă și externă va redirecționa atenția guvernanților spre alte probleme mai urgente, astfel că acest proiect de lege, care introducea în mod evident necesitatea intervenționismului de stat în ansamblul industriei românești, nu doar în anumite sectoare bine alese, nu va mai fi prezentat Parlamentului spre dezbatere.

Spre deosebire de Adunarea Deputaților, în Senat dezbaterile pe marginea acestui proiect legislativ au fost practic simbolice, desfășurându-se pe parcursul unei singure ședințe, cea din 31 martie 193610. Singura interpelare mai amplă aparține deputatului național-țărănesc Dumitru Ioanițescu, care introduce în discursul său principiul „naționalizării anumitor industrii, dar mai ales naționalizarea din punctul de vedere al personalului și al utilizării acestui personal în întreprinderi”. De asemenea, consideră că înțelegerile tip-cartel și trusturile din industrie nu înseamnă decât o modalitate a burgheziei industriale de a-și asigura controlul total asupra pieței interne, putând astfel menține prețurile produselor industriale la un nivel inacceptabil pentru consumatorul obișnuit. În continuare, afirmă că întârzierea în elaborarea unei noi legislații industriale, adecvate evoluțiilor economiei românești în ultimele două decenii este pusă, în viziunea Partidului Național-Țărănesc, pe seama incompetenței și intereselor politicianiste ale Partidului Național-Liberal.

Datorită luptei politice între cele două mari partide ale vieții politice românești interbelice, este evident faptul că aprecierile PNȚ sunt subiective și nu reflectau decât parțial realitatea economică. Guvernele național-liberale au avut merite incontestabile în promovarea unor importante măsuri legislative, iar elaborarea unei legi industriale moderne și cuprinzătoare nu se putea realiza foarte repede (de altfel, PNL o realizase deja ca schiță de proiect); de asemenea, trusturile și alte tipuri de înțelegeri între societățile economice reprezintau instrumente normale într-o economie capitalistă concurențială.

Pe aceeași lungime de undă, în iulie 1936 a fost adoptat Decretul privitor la înființarea de fabrici pentru produse nefabricate în țară, care asigura unor întreprinderi ce fabricau articole de mare tehnicitate condiții avantajoase pentru importul de utilaje și de materii prime, precum și dreptul de monopol pe o perioadă de 16-36 luni asupra pieței de desfacere. Prin urmare, în perioada menționată nici o altă întreprindere industrială cu profil similar nu putea fi înființată11.

Ca urmare a aplicării acestui decret-lege, au luat naștere întreprinderi cu profil inexistent anterior în economia românească, în cea mai mare parte legate de producția necesară apărării naționale, ca, de exemplu, întreprinderi producătoare de tuburi de oțel, cabluri electrice, aluminiu și semifabricate din acesta, aparate optice, acustice, mecanisme de precizie, care vor exercita influențe pozitive și asupra altor domenii ale industriei.

Iar în aprilie 1937 este adoptată Legea pentru scutirea de taxe a mașinilor, părților și accesoriilor de mașini, interesând apărarea națională, prin care întreprinderile ce fabricau furnituri militare beneficiau de numeroase înlesniri, între care scutirea de taxe vamale, de impozitul pe cifra de afaceri și de contingentare pentru importul utilajelor. În același timp, produsele întreprinderilor respective erau preferate pentru comenzile statului, chiar dacă prețul de ofertă era cu până la 7% mai mare decât al celorlalte întreprinderi12.

Note:

2. Vezi pe larg volumul Neoliberalismul românesc. Economie și politică 1934 – 1938, Editura Istros, Brăila, 2019, autor Ioan Codruț Lucinescu.
3. Maria Mureșan, Dumitru Mureșan, Istoria economiei, Editura Economică, București, 1998, p. 246.
4. „Monitorul Oficial” nr. 58 din 30 martie 1936, Dezbateri Adunarea Deputaților, p. 11.
5. Ibidem, p. 14.
6. Ibidem, pp. 14-15.
8. „Monitorul Oficial” nr. 58 din 30 martie 1936, Dezbateri Adunarea Deputaților, pp. 15-16.
9. Ibidem, pp. 16-17.
10. „Monitorul Oficial” nr. 47 din 31 martie 1936, Dezbateri Senat, pp. 112-113.
11. Maria Mureșan, Dumitru Mureșan, op. cit., p. 246.
12. Ibidem, p. 247.

""