Autor 7881 vizualizări


Pentru Imperiul Otoman/Turcia, tratativele de la Lausanne erau decisive. Luptele din Primul Război Mondial, cât şi războiul cu grecii puteau deveni nesemnificative – sau puteau duce la consolidarea statului turc, aşa cum îşi doreau susţinătorii republicii. 

Lucrările Conferinţei de la Lausanne au început pe 20 noiembrie 1922 – dar modul în care turcii au înţeles diplomaţia, stilul propriu de negociere, susţinerea ruşilor, toate acestea au făcut ca delegaţiile prezente în Elveţia, în frunte cu Marea Britanie, să nu ajungă la rezultatul dorit. Fără nicio soluţie viabilă, Lord George Curzon pleacă, în dimineaţa zilei de 4 februarie 1923, către gara din Lausanne, sperând că omologul său turc, Ismet İnönü, va veni după el şi vor discuta, căutând calea de mijloc. Din memoriile ministrului de Externe turc aflăm că acesta a fost aşteptat în trenul care pleca către Londra de la 9:30 dimineaţa până la 17:00 după amiază. Cum İnönü n-a venit, premierul britanic a plecat spre Anglia. Lucrările au fost reluate la 9 aprilie 1923, iar în locul lui Curzon a venit la negocieri, din partea Angliei, Sir Horace Rumbold, fost Înalt Comisar britanic la Constantinopol, semn că se schimbase ceva în politica engleză cu privire la Turcia. Aceasta e varianta comprimată a istoriilor de la Lausanne – aflăm detalii în cele ce urmează...

Debut cu scântei:negocieri pe picior de egalitate sau deloc

Deschise în prezenţa lui Raymond Poincaré şi a lui Benito Mussolini, lucrările Conferinţei de la Lausanne au fost conduse, după plecarea liderilor – adică începând cu 21 noiembrie – de Lord George Curzon, în calitate de preşedinte. Ideea de la care a plecat ministrul de Externe britanic era aceea că Tratatul de la Sèvres  trebuia să stea la baza negocierilor. Acestor principii, enunţate de ministrul britanic, İsmet İnönü – general, dar şi ministru de Externe turc, iar la Lausanne, şef al delegaţiei din ţara sa – nu le-a dat nicio importanţă. Ba mai mult, a pus şi o condiţie:negocieri pe picior de egalitate sau deloc . 

Este de la sine înţeles stupoarea provocată de declaraţia turcilor, însă europenii nu puteau trânti uşa în nas reprezentanţilor Ankarei încă din primele zile. Turcii ştiau exact ce voiau, puterile aliate mai puţin. Se poate afirma, de altfel, ca acesta era singurul avantaj pe care îl avea Ismet Paşa;prietenii săi ruşi, Cicerin şi Worowski (ultimul, victima unui atentat în timpul conferinţei), prin atitudinea lor gălăgioasă, mai mult îl încurcau decât îl ajutau – scrie ministrul de Externe turc. Un lucru e cert:relaţiile speciale dintre Ankara şi Moscova au ieşit în evidenţă şi la Lausanne, când primul delegat sovietic, Gheorghi Cicerin, a propus, la 4 decembrie 1922:„Interzicerea sau mai bine zis, închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război atât în timp de pace, cât şi în timp de război, afară de vasele de război turce;deplina suveranitate şi independenţă a Turciei în Strâmtori cu dreptul de a fortifica şi arma coastele, de a poseda o flotă de război, mine, aviaţie militară şi orice alte mijloace ale tehnicii moderne de război”. 

Dacă punctul de vedere sovietic ar fi prins contur, siguranţa celorlalte state suverane, în special a României, ar fi fost periclitată teribil, deoarece închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război în timp de pace şi război ducea la transformarea Mării Negre într-un lac rusesc.

Marea Britanie îşi asigurase însă, la începutul lucrărilor, o poziţie bună – iar Franţa, observând aceasta, începuse să se căiască de prietenia arătată turcilor şi încerca să se întoarcă în braţele aliatului britanic. În acest sens, Poincaré a proclamat frontul unit al aliaţilor, care, pentru turci, semnifica renegarea acordului de la Ankara. Englezii își asiguraseră controlul în Arabia și drumul pe uscat dintre Egipt și India, francezii își doreau Siria. Cum Franța nu avea o imagine prea bună printre arabi, au convenit ca Marea Britanie să fie principalul negociator în zonă.

18 noiembrie 1922: Lord George Curzon,  însoţit de soţie,  pleacă spre Lausanne

18 noiembrie 1922:Lord George Curzon, însoţit de soţie, pleacă spre Lausanne

„Turcul acesta se tocmeşte ca la un târg de covoare”

În Turcia, Mustafa Kemal încetase marşul asupra Constantinopolului, declarându-se gata să negocieze pacea, încrezător fiind în sprijinul Franţei. Din păcate pentru turci, acest sprijin a căzut, graţie diplomaţiei abile a britanicilor. Între aceste coordonate, conferinţa s-a transformat într-un adevărat duel între Lordul Curzon si Ismet Paşa, dus pe parcursul câtorva luni. Confruntat cu atitudinea omologului englez, Ismet Paşa auzea numai ceea ce voia sa audă (declarase că are un handicap şi nu aude cu o ureche), trăgea de timp şi nu ceda o iotă . Vizibil enervat, ministrul de Externe englez afirma:„Turcul acesta se tocmeşte ca la un târg de covoare” . Pe de altă parte, nici Marea Britanie nu ceda din poziţiile care i se păreau importante – oalele sparte din Lausanne vor fi plătite de Franţa...

O problemă pe care turcii o voiau rezolvată era lichidarea moştenirii rămase de la Imperiul Otoman. Trebuiau reglate socoteli de secole, mormane de hârtii pe care nimeni nu le mai recunoştea. Între acestea se regăseau Capitulaţiile, situaţia privilegiată pe care Sultanii de odinioară o acordaseră supuşilor neturci:potrivit acestora, străinii împreună cu instituţiile şi întreprinderile lor comerciale nu erau supuşi jurisdicţiei Turciei, nu plăteau impozite şi se bucurau, afară de aceasta, de privilegii economice atât de mari încât comerţul autohtonilor nu putea concura cu aceştia. Tot la acest capitol mai era şi problema „Dette publique” (administraţia internaţională a datoriilor publice contractate de vechii Sultani), Banca Otomana, Regia Tutunurilor, alături de alte concesiuni si ipoteci, la care, în mare parte, era interesat capitalul francez. În aceste chestiuni, Ankara se arăta categorică:Capitulaţiile însemnau o mare restricţie a drepturilor sale de suveranitate, incompatibile cu independenţa pe care o revendicau, aşa că turcii au cerut înlăturarea lor imediată.

De cealaltă parte, Lordul Curzon nu s-a arătat impresionat, motivând că Turcia nu avea o jurisdicţie modernă, nu avea drept comercial, nu avea nici alte coduri. Delegatul turc a cerut timp şi a promis că în curând le va avea. Mai mult, a dat exemplul Japoniei, care a scăpat de Capitulaţii după o perioadă de tranziţie de 20 de ani. Ismet Paşa a conchis că Turcia preferă să lupte mai departe decât să admită restrângerea drepturilor fundamentale ale Naţiunii . 

După trei luni fără niciun rezultat, Lordul Curzon a încercat o ultimă tactică, procedând exact ca un cumpărător de la bazar:a declarat că nu poate da mai mult şi a plecat supărat din prăvălia Conferinţei. În gară, supărat, a aşteptat ca omologul său turc să vină după el şi să accepte. Cum Ismet Paşa nu a venit, diplomatul englez a plecat fără niciun rezultat, iar Conferinţa a fost întreruptă la începutul lunii februarie 1923. Rămasă singură, delegaţia turcă a plecat şi ea din Lausanne.

Delegaţia turcească la Lausanne

Delegaţia turcească la Lausanne

Constantinopol sau Ankara?

În acest timp, în ţară, lucrurile se precipitau. Atacul reuşit contra monarhiei, înlăturarea Sultanatului şi lăsarea Califatului fără vreo putere efectivă au alarmat cercuri largi ale populaţiei. Fracțiunea din jurul lui Rauf Bei, șef al guvernului, credea într-o monarhie constituţională. I s-au adăugat majoritatea cetăţenilor legaţi de Islam şi de tradiţia acestei religii. În spatele acestora se aflau imamii (preoţii). Zvonurile pe care le puneau aceştia în mişcare erau cum că Mustafa Kemal, căsătorit între timp, avea intenţia să devină Sultan-Calif, iar în felul acesta să întemeieze o dinastie a Kemalizilor. Persia reprezenta un exemplu în jurul acestei idei.

Eliberat de presiunea ocupaţiei, Constantinopolul a căutat prin reprezentanţii săi, aristocraţia, nobilimea, să-şi reia locul important. Pentru că acolo – şi nu în altă parte – se găseau mărturiile unui mare trecut, acolo se afla mantia Profetului, acolo era reşedinţa Califului. În contrapondere, Adunarea Naţională declarase Ankara drept sediu al guvernului, ceea ce constituia primul pas spre capitala statului turc. S-au dus lupte teribile între cele două tabere – mai cu seamă că opoziţia de la Ankara îi susţinea pe cei din capitala istorică. Chiar şi Rauf Bei, primul ministru, îi susţinea pe cei din opoziţie, dar o făcea în mod discret. Între argumentele opoziţiei se aflau reproşurile adresate lui Ismet Paşa şi, indirect, lui Mustafa Kemal, legate de ruperea negocierilor de pace (decepţia de la Lausanne, cum era ea catalogată) şi perspectiva ameninţătoare a continuării războiului. 

Toate acestea au creat o nemulţumire vie şi violentă în primăvara lui 1923 în Adunarea Naţională. Opoziţia nici că putea spera la ceva mai bun... Rândurile susţinătorilor lui Mustafa Kemal se răriseră după înlăturarea Sultanului, politica sa de la Lausanne era catalogată ca un eşec de proporţii. Mai mult, i se reproşa că marşul asupra Constantinopolului fusese stopat chiar de către el, cel care promisese:„Cu ajutor francez vom dobândi pacea. Am cuvântul lor” .

De vreme ce situaţia Conferinţei de la Lausanne era în impas, Mustafa Kemal a căutat în secret să se înţeleagă cu Londra. Pentru turci, Marea Britanie nu mai era de temut (o ameninţare era, mai curând, Uniunea Sovietică), iar englezii se puteau împăca, în cele din urmă, cu o Turcie naţionalistă în Asia Minoră, detaşată de islam. Totuşi, preţul negocierilor secrete a fost aflat mai târziu, când Turcia a trebuit să renunţe la Mossul. 

Soldaţi turci în tranşee,  în apropierea de Smyrna (Izmir),  în 1922,  în timpul Războiului Greco-Turc

Soldaţi turci în tranşee, în apropierea de Smyrna (Izmir), în 1922, în timpul Războiului Greco-Turc

Un nou tip de a face politică

Cum atacurile se înteţiseră în Adunarea Naţională împotriva şefului, dar şi a colaboratorilor săi, Mustafa Kemal a luat în calcul dizolvarea acesteia. Era o măsură legală de care putea dispune acesta – aşa că în seara zilei de 1 aprilie 1923, Mustafa Kemal i-a convocat pe miniştrii şi pe politicienii reprezentativi cu care a pregătit cele necesare. A doua zi a fost introdusă moţiunea:dizolvarea Adunării Naţionale şi alegeri noi. Moţiunea a fost votată la 2 aprilie, şi aşa a sfârşit prima Adunare Naţională a Turciei noi, întrunită în permanenţă de la 1920.

Dacă adversarii speraseră să se întărească prin alegeri, aceştia au trăit o decepţie. Mustafa Kemal îşi luase măsurile necesare;ştia că parlamentarismul în Turcia era în general ceva străin. Ştia, de asemenea, că turcului în general îi este greu să se pronunţe cu da sau nu, cu toate că, în general, îşi expune punctul de vedere cu privire la o sumedenie de chestiuni. În condiţiile date, generalul hotărăşte să întemeieze un partid, Partidul Popular Republican, la 9 septembrie 1923. Generalul a mizat pe discuţia cu oamenii, astfel că a demarat o campanie în care a cutreierat ţara, făcând un fel de propaganda modernă:le vorbea oamenilor de programul noului partid, care conţinea tot ceea ce făcuse, dar nimic din ceea ce va face. Această propagandă modernă era cu totul nouă pentru anatolieni, obişnuiţi până atunci să fie ignoraţi de mai marii ţării – afară de momentele în care se strângeau birurile. 

Mustafa Kemal le vorbea însă acum despre suveranitatea exclusivă a poporului şi despre evoluţie în sens naţional – chestiuni generale, carevasăzică. Motivaţia sa:„Eram de părere ca nu ar fi oportun să furnizez ignoranţilor şi reacţionarilor mijlocul pentru a otrăvi naţiunea întreagă, introducând aceste chestiuni (reformele) prea devreme în program. Căci eram absolut sigur că la timpul potrivit aceste probleme vor putea fi rezolvate şi că în cele din urma poporul avea să fie mulţumit de ceea ce s-a făcut” . Trecerea sub tăcere a adevăratelor ţeluri a avut şi dezavantajele sale, ceea ce a permis adversarilor să-şi însuşească programul Partidului Popular şi să intre astfel în Parlament. Era o situaţie similară cu cea a Junilor turci, cu deosebirea esenţială că în fruntea actualei organizaţii parlamentare nu se afla un comitet, ca atunci, ci un singur conducător, Mustafa Kemal.

İnönü:„Noi dorim să scoatem Patriarhia din Istanbul”

Între timp, la 9 aprilie 1923, la Lausanne s-au reluat lucrările Conferinţei, iar în locul Lordului Curzon a venit, din partea Angliei, Sir Horace Rumbold, fost Înalt Comisar britanic la Constantinopol. Da, atitudinea Marii Britanii vizavi de Turcia se schimbase – totuşi, a durat mai mult de trei luni până să se ajungă la semnarea tratatului. Rezistenţa majoră, de această dată, era din partea Franţei. Pentru Franţa era evident că acţiunea de la Ruhr nu avea sorţi de izbândă, speranţele în frontiera Rinului erau spulberate şi ele, iar în plan economic devalorizarea mărcii germane producea temeri întemeiate la Paris că s-ar putea să se piardă şi reparaţiile de război. În acest context, francezii sperau să recupereze cel puţin banii plasaţi în Turcia, să salveze ceea ce se mai putea salva din acele capitaluri însemnate. 

O altă problemă care a stârnit stupoare printre reprezentanţii ţărilor prezente la Lausanne a fost afirmaţia lui İnönü:„Noi dorim să scoatem Patriarhia din Istanbul. Patriarhia a fost centrul tuturor acţiunilor întreprinse împotriva turcilor. Patriarhia a fost un obstacol în faţa prieteniei dintre turci şi greci. Subiectul a adus problema între turci şi creştinism” . Obiceiurile şi tradiţia de sute de ani reprezentate de Patriarhia care se găsea la Constantinopol (din 1927, Istanbul) nu era un obiect de negociere în opinia creştinilor. Mai mult, dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, reprezentanţii Marilor Puteri ar fi fost privite ca atentatori la unitatea creştină.

Ministrul Ismet Paşa relatează subiectul în memoriile sale:„Într-o dimineaţă a venit la mine dr. Rîza Nur şi mi-a spus că s-a întâlnit cu Nicholson, secretarul lordului Curzon, şi au discutat îndelung. Nicholson:Discuţiile legate de subiectul Patriarhiei ne lasă pe noi în faţa creştinătăţii fără niciun comentariu, ne rănesc. Opinia publică engleză este ca un leu rănit. În continuu aceste presiuni vor face dureri. Acest animal (opinia publică) bătut, lovit, rănit, împuns într-un sfârşit se va trezi. Când se va trezi nu va mai vedea nimic şi nu ştim ce va face. De ce faceţi aşa?”. După ce a ascultat, Rîza Nur, omul de încredere al lui Ismet Paşa, membru al delegaţiei turce la Lausanne, a transferat problema lui Ismet İnönü:„Asta e problema lui Ismet Paşa. Noi nu ne amestecăm”. 

Ismet Inönü şi Mustafa Kemal (cu pălăriile în mâini),  ieşind din clădirea Adunării Naţionale

Ismet Inönü şi Mustafa Kemal (cu pălăriile în mâini), ieşind din clădirea Adunării Naţionale

La rândul său, după ce i-a fost relatată discuţia, İnönü a afirmat că se simte ca şi cum i-ar fi căzut camera în cap. În discuţiile din timpul Conferinţei, când s-a ajuns la situaţia armenilor şi crearea unei comisii, Rîza Nur a fost afectat şi a dorit să se retragă. Evident, pentru europeni problema Patriarhiei era mult mai importantă decât situaţia cu care se confruntau armenii. Marea Britanie nu-și permitea ca istoria să consemneze că principalul negociator de la Lausanne a lăsat ca Patriarhia de la Constantinopol să fie mutată. Putea fi interpretată și ca un câștig al Orientului islamic în fața unei Europe creștine. 

Iritat de afirmaţiile delegatului său Ali Rîza Nur, cum că Turcia se gândește să nu accepte Patriarhia pe teritoriul său, İsmet İnönü, conform memoriilor sale, a încearcat să remedieze situaţia printr-o critică adusă subalternului său:„Ce-ai făcut? Toată lupta pe care am dat-o pentru Patriarhie a ajuns la zero. Tu eşti reprezentantul meu aici! Înseamnă că problema Patriarhiei nu este reprezentantă de voi? Ce importanţă mai are lupta negociatorului şef dacă nu are sprijin din partea guvernului, prietenilor şi a opiniei publice? Ai făcut foarte rău”. 

Asistentul ministrului de Externe turc considera că Patriarhia nu era politica arzătoare a guvernului, ci este o dorinţă personală a lui Ismet Paşa. Din această cauză, Ismet İnönü se străduia ca importantul locaș de cult să rămână în Turcia. „L-am trimis – pe Ali Rîza Nur – după Curzon care a acceptat să discutăm imediat. Când m-a văzut, m-a primit cu bucurie. Până să vorbim mi-a spus:Mi-ai adus un cadou. Eu, mirat, ce cadou, am venit să vorbesc cu tine! Azi e ziua mea de naştere, a replicat Curzon. Am vorbit despre problema Patriarhiei de la Istanbul” . 

În opinia lordului Curzon, Patriarhia nu are nicio legătură cu treburile lumeşti. „Nu se va amesteca în nicio problema. De ce vrei sa trimiţi Patriarhia din Istanbul? Am venit la punctul final, nu exista niciun ordin din partea guvernului, nici prietenii tăi nu ştiu, este numai dorinţa ta. De unde ai scos problema asta? Dimineaţa a vorbit secretarul meu şi mi-a adus răspunsul ăsta. İnönü:I-am spus ca a fost înţeles greşit. Curzon:Nu te mai chinui, nu se mai repară. İnönü:După câteva zile am închis subiectul, iar Patriarhia rămâne la noi ”.

Din analiza efectuată reiese că Mustafa Kemal nu dorea să atenteze la independenţa Patriarhiei, însă s-a folosit de importanţa acesteia în negocierile de la Lausanne. Orgolios, Venizelos s-ar fi bucurat dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, oferindu-se să-i facă loc pe muntele Athos .

Venizelos a trebuit să se mulţumească cu o indemnizaţie mică, după părerea ministrului de Externe turc. A pierdut în acelaşi timp ceea ce era mai important pentru viitor, şi anume toată autoritatea culturală şi ecumenică de care se bucurase în Orientul Apropiat . 

O problemă mai puţin abordată, insula Adakale – uitată de la Congresul de la Berlin, din 1878, în opinia ministrului de Externe turc, a fost adusă în discuţie de un delegat turc care şi-a amintit de insulă. Cu toate că era greu de controlat, turcii au dorit să o aducă sub controlul lor. „Mi-au fost făcute reproşuri de către delegaţia proprie că nu trebuie să ne împiedicăm de Adakale la Conferinţa de Pace, pe motiv că în prima fază a Conferinţei nu am pomenit de această insulă şi nu este corect acum să fac revendicări ulterioare. Problema Adakale am enunţat-o în a doua parte a Conferinţei, însă cei din echipa mea, Mustafa Reşid Paşa, m-a sfătuit că nu e logic să vorbesc despre această problemă, mai ales dacă nu am ridicat-o în prima parte” . Cum din analizele efectuate doar în documentele din Turcia se regăseşte acest punct de vedere se poate crede că „problema Adakale” a fost ridicată doar pentru a irita oponenţa turcă la Conferinţă. Departe de graniţele revendicate de turci, era imposibil ca această insulă să-i revină Turciei.

Lausanne – actul eliberator al Turciei noi

Semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923)

Semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923)

În după amiaza zilei de 24 iulie 1923, clopotele Catedralei din Lausanne au vestit lumii că se încheiaseră tratativele de pace. S-a pus astfel capăt unui armistiţiu de cinci ani, o durată fără precedent în istoria turcilor. Protocolului final i s-au anexat optsprezece convenţii speciale şi şase documente, ceea ce exprimă de la sine noţiunile stufoase ce trebuiseră reglate din moştenirea Imperiului Otoman. În ce priveşte Turcia, ea păstra în general frontierele pe care şi le cucerise cu armele, aşa cum erau revendicate şi în pactul naţional. Mossulul, cu bogatele terenuri petrolifere, a rămas în suspans. Marea Britanie şi-a rezervat în mod isteţ un acord direct cu Turcia în privinţa acestei chestiuni.

Cel mai delicat punct pentru majoritatea participanţilor – Strâmtorile – a fost şi el rezolvat conform dorinţelor britanice. Turcia a considerat să opteze pentru Marea Britanie fără a ţine seama de aliatul rus. În acordul Moscova-Ankara (1921) se stabilise în mod expres ca problema Strâmtorilor să fie reglată numai printr-o conferinţă specială a statelor limitrofe. În fond, aceasta era propunerea sovieticilor, pe considerentul că doar ţările riverane Mării Negre aveau dreptul să hotărască în privinţa Strâmtorilor. 

La Lausanne, Turciei i s-a atribuit cu mici restricţii ca zonă neutralizată suveranitatea asupra Constantinopolului şi a regiunii costiere, iar în schimb turcii au lăsat trecerea liberă pentru vasele de comerţ, dar şi de război (cu anumite specificaţii). Firesc, această orientare spre Occident a Turciei în problema Strâmtorilor a avut ca urmare o răcire a relaţiilor cu Moscova. Cu toate acestea, ruşii nu renunţaseră la scopul lor în ceea ce priveşte Strâmtorile, astfel Cicerin, odată ce a avut prilejul, a intervenit pentru a reînnoda firele cu Ankara. Prilejul a fost oferit de problema Mossul. La 17 septembrie 1925 s-a semnat un pact de amiciţie şi neutralitate ruso-turc. 

Turcia a avut câştig de cauză şi cât priveşte Capitulaţiile . Concesiunile încheiate de Imperiul Otoman au fost desfiinţate în Tratatul de la Lausanne fără perioadă de tranziţie. Despre limitarea forţelor armatei turce, prevăzută în Tratatul de la Sèvres, nu s-a mai discutat. O alta problema enunţată înainte de Lausanne, minorităţile creştine, nu a mai jucat vreun rol. În problema greco-turcă s-a făcut un schimb de populaţie, prin care două milioane de oameni şi-au schimbat domiciliul. În concluzie, Lausanne a devenit actul eliberator al Turciei noi, pecetluit de douăsprezece puteri. Istoricii au observat că, pentru prima dată, Europa modernă suferise o înfrângere în Asia. Expansiunea Occidentului spre Orient a fost oprită în pragul continentului asiatic.