Autor 4733 vizualizări


Guvernul Iorga –Argetoianu reprezintă un moment aparte în viața politică românească interbelică, atât prin împrejurările care au dus la formarea lui, cât și prin încercarea de a se situa în afara partidelor politice. Ideea unui guvern de „uniune națională”, aflat deasupra partidelor politice era cunoscută în epocă, cu atât mai mult cu cât regele Carol al II-lea era un fervent susținător al ei, ca o primă etapă spre regimul de autoritate personală. C. Argetoianu (foto sus), de fapt personajul principal al cabinetului Iorga, și susținător al regimului carlist, într-un memoriu, adresat regelui la 2 august 1930 [1], insista în mod deosebit asupra necesității instaurării unui guvern de durată în afara partidelor politice.

Eșuarea mai multor asemenea planuri, va aduce în prim-planul scenei politice românești a vremii, guvernul Iorga – cunoscut mai degrabă sub numele de guvernul Iorga-Argetoianu –, înscris în istorie ca o încercare nereușită a regelui Carol al II-lea și a camarilei sale de a conduce „deasupra” partidelor politice. Marele savant român Nicolae Iorga a acceptat această misiune deoarece el dorea realizarea unei formule de guvernare care să elimine exclusivismul de partid de până atunci, așa cum, în ianuarie 1930, îi scria Patriarhului Miron Cristea: „aș fi oricând gata să concentrez capacități și bunăvoințe fără caracter de partid” [2].

Vârful crizei economice

Instaurat într-un context politic și economic complex, guvernul Iorga-Argetoianu s-a aflat în fruntea țării în etapa de maximă intensitate a crizei economice din 1929- 1933. Analiza principalilor indicatori ai producției României în anii guvernului Iorga-Argetoianu, raportați la anul 1929 (considerat 100), confirmă această situație de criză [3]: valoarea producției miniere: 47,0 (1931), 47,1 (1932); valoarea producției industriei producătoare: 59,0 (1931), 57,9 (1932); valoarea producției agricole: 51,4 (1931), 50,9 (1932).

Conform datelor statistice ale vremii, luând în considerare doar un exemplu (pentru a evidenția realitatea gravă a economiei românești), producția de cereale [4], observăm scăderea ei treptată: 1929 – 136.702 (chintale); 1931 – 121.642; 1932 – 99.741.

Un factor major de agravare a crizei și de înrăutățire fără precedent a situației țărănimii, l-a constituit atingerea unei disproporții foarte mari între prețurile produselor agricole și cele ale producției industriale, prețurile ultimei categorii scăzând mai mult [5]: 1929 – 100 (indicele prețurilor produselor agricole) – 100 (indicele prețurilor produselor industriale folosite de agricultori); 1930 – 68,2 – 98,0; 1931 – 50,8 – 86,6; 1932 – 47,7 – 80,9.

Se ajunsese, conform unui raport oficial, ca o cutie de chibrituri să fie vândută contra a două kilograme de orz. Țărănimea era înglodată în datorii pentru care plătea cămătarilor și băncilor dobânzi foarte mari. La acestea se adaugă impozitele către stat și insuficiența, în unele părți, a pământului deținut de fiecare familie.


Iorga citind decretul de dizolvare a Corpurilor legiuitoare

În domeniul financiar, criza s-a manifestat deosebit de puternic. Referindu-se la această situație, ca și la urmările pe care le-au avut împrumuturile, N. Iorga declara: „Am găsit la venirea mea la guvern deficite de 5 miliarde, iar pe funcționari întinzând mâna pentru o bucățică de pâine. Împrumuturile n-au fost făcute decât să aducă o împovărare pentru generația de astăzi și cele viitoare și ca să dea posibilitatea politicienilor nărăviți și inconștienți să se îmbogățească furând sau speculând nevoile țării” [6].  

Deficitul bugetar

Cifrele privind deficitul bugetar, lăsat moștenire de guvernul Mironescu, lansate de C. Argetoianu, sunt chiar mai mari, de 10-11 miliarde lei. Bugetul anului 1932, care prevedea o reducere cu aproape 5 miliarde lei numai „prin aplicarea curbei de reducere a salariilor tuturor funcționarilor” s-a încheiat totuși cu un deficit de peste 7 miliarde lei.

Mari datorii externe erau scadente în 1931 și 1932, cu imposibilitatea de plată datorită lipsei de valută în urma scăderii valorice a exportului. Prăbușirea marii bănci vieneze „Kredit Ansthalt”, în mai 1931, a avut ca urmare prăbușirea a trei dintre cele mai mari bănci din România și anume: Banca Generală a României, Banca Berkovitz și Banca Marmorosch- Blank, cu toate încercările statului de a le sprijini [7].

S-a ajuns la o asemenea situație financiară încât nici guvernul nu-și mai putea plăti înalții funcționari. Edificatoare, în acest sens, este scrisoarea subsecretarului de stat al minorităților naționale, Rudolf Brandsch, către N. Iorga, în care declara că nu mai poate lucra din cauza lipsei de fonduri, în fiecare zi cheltuind din buzunarul său 5-600 lei [8].

În ceea ce privește venitul național acesta scade foarte mult, de la 195,9 miliarde lei în 1929, la 110,6 miliarde lei în 1931. Venitul național pe cap de locuitor după plata impozitelor era de numai 4.215 lei în 1931, față de 8.820 lei în 1929. La 11 martie 1932, Argetoianu, într-o declarație făcută lui Iorga, preciza că „încasările merg așa de slab încât abia am putut găsi azi 200.000 de lei”.

Într-un raport secret către regele Carol al II-lea, din 9 septembrie 1931, se menționa adânca îngrijorare a tuturor categoriilor sociale față de cursul pe care-l luau evenimentele datorită crizei economice: „Criza a luat proporții de așa natură încât tranzacțiile ce se fac sunt minime și se efectuează cu cea mai mare prudență” [9]. 

Măsuri impopulare

Întreagă această situație deosebit de gravă, a silit guvernul să ia unele măsuri total impopulare. De exemplu, a fost interzisă numirea de noi funcționari la serviciile statului. Astfel, printr-o adresă a Min. de Finanțe, înaintată lui N. Iorga, la 29 octombrie 1931, se cerea ca „să nu se facă nici un adaos de personal, sau creieri de posturi noi” și „să se oprească orice avansare de funcționari în posturile vacante, precum și orice numiri de noi funcționari fără o aprobare specială a Ministerului de Finanțe” [10].

O altă măsură nepopulară luată de guvern, a fost aplicarea celei de-a doua „curbe de sacrificiu” [11]. În acest sens, la cererea lui Charles Rist, guvernul va reduce salariile și pensiile cu încă 15%. În același timp, prin această măsură se pensiona forțat și se concedia din întreprinderile statului un procent de 30% din numărul muncitorilor și funcționarilor [12].

Neachitarea timp de câteva luni a salariilor unor categorii de intelectuali și funcționari, a constituit o altă cauză a nepopularității guvernului Iorga-Argetoianu. Acest fapt reiese și din discursul deputatului I. Atanasiu, care, la 1 iulie 1931, expunea în fața Adunării Deputățiilor situația gravă din jud. Dâmbovița, unde „învățătorii nu și-au primit salariile din mai, iar preoții din februarie același an. Învățătorii care sunt salariați destul de modest și nu pot avea alte venituri, intră azi în a treia lună fără să-și primească aceste salarii” [13].

Reduceri pe toată linia

Tot în categoria măsurilor menite să despovăreze bugetul a fost și hotărârea guvernului ca plata salariilor învățătorilor să se facă „cu jumătate salar din bugetul Ministerului respectiv, iar cealaltă jumătate din bugetul comunelor și județelor” [14], măsură ce a stârnit vii proteste din partea acestei categorii sociale.

Într-un memoriu adresat de membrii cercului cultural „GLOROVA” din județul Mehedinți se specifica faptul că „a ne lăsa pe seama comunelor și județelor înseamnă a ne întoarce cu 30 de ani în urmă când învățătorii erau la capriciul primarului incult”, adăugând că de fapt „primăriile nu pot face față nici micilor nevoi de gospodărire locală, nu-și pot achita nici micile salarii ale funcționarilor comunali, necum să mai suporte și plata corpului didactic” [15].

Situația țărănimii devenise dezastruoasă, „90% din țărănime nu mai are nici un ban, nici sămânță, nici nutreț. O nemulțumire fără seamăn mocnește în țară împotriva Domnilor și a orășenilor împotriva stăpânirii” [16]. Zeci de asemenea memorii și apeluri soseau pe adresa guvernului, în timp ce numeroși parlamentari, de la tribuna forului legislativ al țării, se făceau ecoul acestor suferințe.

Astfel, senatorul de Storojineț, T. Stanciu Săveanu, într-un discurs din 17 ianuarie 1932, sublinia faptul că „azi nu mai au ce scoate la vânzare pentru ca să-și cumpere pâinea cea de toate zilele. Pe la sute de familii nu găsești în casă nici un ban, nici un grăunte. În această situație se găsesc cei cu pământ și cei fără” [17], iar senatorul Ioan Rusu Abrudeanu, completa: „Mintea țăranului stă în loc și nu mai știe ce să facă, când pe prețul unui vițel abia își poate cumpăra o pereche de opinci, pe un purcel patru cutii de chibrituri, iar o vacă nu prețuiește mai mult de 10 kg de zahăr” [18].

Aceeași situație critică se înregistra și la nivelul armatei, unde bugetul a suferit serioase amputări. S-a ajuns atât de departe încât „soldații vor fi obligați să umble într-o singură cămașă, (...) s-au suprimat medicamentele fără să-și dea seama (se referă la Argetoianu - n.a.) de consecințele pe care le are asupra viitorului țării această suprimare a medicamentelor și neîngrijirii soldaților” [19].

Reducerea pensiilor mari cu 12-15% și a celor mici cu 45-60%, ca urmare a aplicării curbei de sacrificiu, a contribuit la agravarea situației acestei categorii de oameni. Numeroase proteste ale pensionarilor încercau să stopeze adoptarea unei asemenea măsuri antisociale. „Pensionarii civili din Buzău cu sufletele îndurerate și îngrozite de spectrul foametei la care ne condamnă reducerea cu peste 40% a actualelor pensii neîndestulătoare, proiectată prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 4 ianuarie, 1932, protestează” [20].

Proteste asemănătoare au înaintat și Asociația pensionarilor din Constanța, Craiova, Vâlcea, Sinaia, pensionarii CFR ș.a, toate reliefând dramatismul situației în care se aflau și nemulțumirile lor față de politica economică și financiară a guvernului Iorga - Argetoianu. Pe aceeași linie, au fost luate măsuri de interzicere a reangajării funcționarilor pensionați, pentru „a se putea exila ca pensionarii care totuși au venit oarecare să facă concurență onor nenorociți, adesea adesea lipsiți de mijloace” [21].


“Săptămâna laptelui” 1932

Între cei defavorizați. se aflau și magistrații ale câtor salarii, așa cum se specifica într-un memoriu „au mers în jos, ceea ce face ca astăzi magistratura să fie cea mai rău plătită” [22]. Aflați în imposibilitatea achitării chiriilor și în același timp să-și procure cele necesare traiului, mulți dintre ei se vor îndrepta spre mahalale, unde chiriile erau mai mici, fapt care „compromite și mai grav prestigiul Justiției” [23], cu atât mai mult cu cât nu puteau să-și procure „măcar revistele și cărțile de drept absolut necesare pentru a-și menține o pregătire juridică la înălțimea misiunii sale” [24] .

Nemulțumiri

Întreagă această stare de realități a constituit sursa unor ascendente manifestări de nemulțumire în sânul societății românești. Buletinele informative alcătuite lunar de către organele Ministerului de Interne, pentru uzul primului-ministru, semnalau aceste nemulțumiri și tensiuni latente din rândul populației. îngrijorarea era cu atât mai mare cu cât „unii locuitori, în convorbirile ce le au, nu se sfiesc a declara că la viitoarele alegeri vor vota cu comuniștii” [25]. Paralel, așa cum nota în Memoriile sale C. Argetoianu, „cuiburile legionarilor răsăreau, din ce în ce mai numeroase, pe unde nu te așteptai. O mistică legionară sau gardistă era pe cale să pătrundă în sufletele țărănimii” [26].

În luna martie 1932, potrivit raportului Inspectorului General al Jandarmeriei, starea de spirit a maselor rămăsese în continuare aceeași. Atitudinea populației față de politica guvernului, numeroasele proteste față de măsurile nepopulare luate de acesta, intensificarea activității unor grupări politice extremiste, încercarea de guvernare „deasupra” partidelor politice, reprezintă câteva dintre elementele definitorii ale guvernului condus de N. Iorga, și anume cel al unui executiv care a preluat țara într-o situație foarte gravă, care nu a putut fi gestionată eficient, datorată, nu neapărat incapacității guvernului de a conduce, ci, în primul rând, crizei economice ce-și atingea, în această perioadă punctul culminant.

NOTE

1. N. Iorga, Doi ani de restaurație. Ediția VI, Vălenii de Munte, 1932, p.17.
2. N. Iorga, Noul regim. 1930, p. 9 (conf. cu P. Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României. Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 262.
3. Apud Marcela Felicia lovanelli. Industria românească între 1934-1938. București. Ed. Academiei, 1975, p. 26.
4. Coord. Doina Smârcea, Culegere de documente și materiale privind istoria României (1929-1933). București, 1980, p. 78.
5. Apud Vasile Bozga. Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale. Ed. Academiei, București, 1975, p. 128.
6. Nicolae Iorga. Credința mea. Imprimeria Națională. București. 1931 (cuvântare rostită la Focșani), p. 15.
7. V. Hurmuz, I. Cîrtînă, Prelegeri de istorie contemporană a României (1929-1933). voi. III, București, 1975, p. 27.
8. Biblioteca Academiei Române, N. Iorga, Corespondent! vol. 369, f. 226 (conf. P. Țurlea, N. Iorga în istoria politică a României. Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 293).
9. Arh. Ist. Centrale, Fond Casa Regală. Carol n. Dosar nr. 39/1931, f.l (conf. cu P. Țurlea, op. cit., p. 293)
10. Arh. Ist. Centrale, Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Dosar nr. 37/1931, f. 153-154.
11. Prima “curbă de sacrificiu” a fost aplicată începând cu ianuarie 1931, prin aplicarea ei salariile reducându-se cu 10-23%, realizându-se în favoarea statului 3.418.000.000 lei.
12. V. Hurmuz, I. Cîrtînă, op. cit, p.l 8.
13. Arh. Ist. Centrale, Fond N. Iorga. Dosar nr. 14/1912-1936, f. 8.
14. Arh. Ist. Centrale, Fond P.C.M.. Dosar nr. 14/1931, f. 218.
15. Ibidem, f. 219.
16. Ibidem. Dosar nr. 10/1932, f. 186.
17. Ibidem. Dosar nr. 5/1932, f. 156.
18. Ibidem. f. 157.
19. Ibidem. Dosar nr. 29/1931, f. 43, cuvântarea deputatului Gh. L. Trancu-Iași, din ziua de 5 dec. 1931.
20. Ibidem. Dosar nr. 10/1932, f.28
21. Ibidem. Dosar nr. 12/1931, f. 2
22. Ibidem. f. 126
23. Ibidem. f. 24
24. Idem 25. B.A.R., Corespondență. N. Iorga, voi. 376, f. 331-333 (conf. Cu P. Țurlea, op. cit., p. 305).
26. Arh. Ist. Centrale, Fond C. Argetoianu. Dosar nr. 65, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, partea VIII, nr. 3, f. 199.