Autor 753 vizualizări


În anii 1950-1960, în plin Război Rece, numeroși americani pun bazele unui nou tip de conservatorism. În 1953, Russell Kirk (1918-1994) publică una dintre cărțile de căpătâi care stau la baza conservatorismului american din secolul XX, în care teoretizează cele șase premise ale gândirii conservatoare. Această paradigmă conservatoare este una de lucru, imaginativă ce se transformă în timp din pendulația constantă dintre păstrare-conservare și reformă-schimbare, două tendințe ce explică și exemplifică cel mai bine lupta dintre trecut și prezent/viitor a umanității. 

Pentru teoreticianul Kirk, gânditorul conservator se ghidează după o ordine morală de durată, acea ordine care la bază reprezintă armonia, acea armonie despre care ne vorbesc și Platon și Pitagora. Un al doilea principiu care compune nuclueul conservator al lui Kirk este ghidat de principiul continuității, așadar, tradiția joacă un rol primordial în orice abordare socială, deoarece ea produce perenitate prin conservarea acelui patrimoniu intelectual, clasic și creștin, identificat de conservatorii permanenți ca ,,Marea Tradiție’’.

Un alt treilea principiu este cel al prescrierii, de aceea, Kirk ne amintește cuvintele lui Burke.

„Întelepciunea înaintașilor noștri”, unde modeleăză însăși ideea de a transmite ceea ce a fost deja verificat, trecut printr-un filtru al cunoașterii și al conștiinței, un transfer organic de patrimoniu.

Modelat prin miezul gândurii lui Edmund Burke, filozoful politic englez care a publicat una dintre cele mai acerbe critici cu privire la Revoluția franceză, un pamflet care se învârte în jurul ideii că pasiunilor indivizilor nu trebuie să li se îngăduie să dicteze judecăți politice, Kirk îndeamnă să ne apropiem de misterul vieții prin imaginație, o imaginație ce conține toate roadele inimii și rațiunii în joncțiunea cu Creatorul ce conține prin sine un ascedent moral ce călăuzește destinul uman. Pe urmele acestui gigant a pornit și Russell Kirk (,,oamenii moderni sunt niște pitici pe umerii giganților din trecut’’), în care schimbarea prin păstrare este reprezentată de o orânduire a lucrurilor, o așezare și valorificare a trecutului la cârma prezentului. Niște valori bine întipărite, înfipte corect și just în conștiință, fie că vorbim de ordin social sau moral, a tradițiilor ce reprezintă puntea către viitor, în fond, ce am fi fără strămoșii noștri?

Ceea ce ne învață Kirk este exact separarea conservatorismului de ideologii, căci preluând ideea lui Platon, ,,prudența este valoarea esențială a omului de stat.’’

În viziunea lui Kirk, în spiritul varietății acesta consideră că cei intitulați conservatori ,,se simt atașati de dezvoltatrea complexității instituțiilor sociale și a modurilor de viață stabilite demult, spre deosebire de uniformitatea care îngustează, de egalitarismul ucigaș al sistemelor radicale”. În opinia sa, singurele forme autentice de egalitate sunt acele tipuri de egalițăți în fața Judecății de Apoi și egalitatea în fața legii.O gândire care nu se înscrie acestui mod de gândire conform lui Kirk, în cel mai bun caz, duce la încremenirea integrală a unei societăți în ansamblul ei. Inegalitatea există și se distribuie ca formă organizată de manifestare în societate. Orice ingerință în procesul firesc al inegalității produce o ruptură a omului de tradiție, trecutul aruncându-l într-o grotă a satisfacerii imediate ce nu are durată.

Atunci când se frâng liniile, lianturile organice între oameni și instituții apar așa numiții lideri profidențiali, aceste forme de inegalitate ce implică natura umană, ce are anumite defecte intrinseci, atemporale, tocmai de aceea, din această convinge al lui Kirk, se poate extrage convincțiunea, că niciun sistem nu e perfect, destinat binelui cetății. Are dreptate Kirk când spune acest lucru, un grad sporit de verosimilitate ce atrage atenția în special sistemelor/ ideologiilor ce propăvăduiesc ‚’’binele unitar, comun.’’

Conservatorii după cum ne spune și Kirk nu sunt ,,nici îngeri, nici diavoli’’, astfel, conservatorismul își are viciul său, respectiv egoismul, așa cum radicalismul îl are pe al său, care este invidia.

Un concept ce înrăurește la baza operei monumentale al lui Kirk, este imaginația morală, concept ce-l așează alături de unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii: T.S. Eliot, căruia i-a dedicat o exageză. Dacă pentru Eliot, imaginația morală derivă din anglo-catolicismul său, pentru Kirk, aceasta își are origine în romano-catolicismul său. Fără imaginație morală, toate sistemele - politice, sociale, economice, familiale și spirituale - sunt obligate să eșueze, să se prăbușească. Conservatori adevărați, cu o credință aparte asupra statorniciei conservatoare, ambii așează normele morale, ce derivă din demnitatea umană înaintea ideologiei. De fapt, ambii au considerat că adevăratul conservatorism, în genere, este opusul ideologiei, de unde derivă însăși negarea acesteia. Ceea ce Kirk a înțeles și simțit, căci cum ne spune: ,,De când am început să gândesc pentru prima dată, am fost conservator’’, iar pentru el, cât și alți conservatori de breaslă, nu există un paradis terestru, ci ceea ce doar putem cuprinde în viitor, iar ceea ce putem cuprinde în sfera binelui, acel bine adevărat pe care filosoful Rudolf Steiner îl portretiza ca ceva ce derivă dintr-un automatism moral și pe care îl desăvârșim cu plăcere, este o lume ce nutrește și prețuiește tradițiile, le cultivă în baza aceea ce a fost, ceea ce deja e cultivat și înrădăcinat și transmis mai departe urmașilor.

Așa cum a Kirk indică deseori în volumul său, el a împrumuat de la Burke conceptul de imaginație morală, pentru a sublinia cât mai relevant ceea ce a promovat Eliot în versuri și proză din 1927 până la sfârșitul vieții sale. Kirk admite că nu a găsit la Eliot această expresie, iar Eliot nu este cunoscut că a fost unul dintre cititorii devotatați ai operei lui Burke. Atât Burke, cât și Eliot ar fi fost de acord că o societate lipsită de credință în valori transcendente, ar fi o societate ce se scaldă într-un abis necontenit. Ambii au fost profund angajați în tradițiile umaniste care sunt necesare pentru a completa imaginația pozitivistă și științifică.

Pentru un conservator autentic, imaginația e cea care guvernează lumea, iar oamenii care au puterea de a schimba modul de a gândi, a simți, sunt adevăratele motoare ce propulează ordinea morală și socială. Ceva mai presus de capriciile individului, ceva mai onorabil decât ideologiile politice ce promit schimbarea paradisiască prin violență. Calea pe care o națiune o urmează nu este dată de președinți, nume distincte din elita politică sau administrativă, ci de oamenii care au puterea de a schimba modul de a gândi și a simți. Îi putem aminti pe cei care prin revizuiri regulate la acele texte dezvăluie și servesc mai departe gândurile, simțămintele, ideile acelor oameni ghidați de imaginație morală, ceva mai presus vizibilului, și mai cu de seamă, simțământului. În tagma celor zece conservatori exemplari cărora Kirk le-a dedicat un eseu, ce cronologic acoperă o perioadă de mai bine de 2000 de ani, fiecare în felul lor demonstrează că adevărul nu a fost inventat ieri, și nici nu se va inventa mâine.

Conservatorismul lui Kirk este un așa zis, conservatorism principial, spre deosebire de orice formă de ideologie sau sistem abstract. Conservatorismul nu este o ideologie de dreapta, ci un set de principii prudențiale, niște principii dobândite prin experiență și înțelepciunea generației. De aici și aducerea în comun cu cei zece conservatori.

Russell Kirk, vorbește despre virtute ca despre o ,,energie sufletească utilizată pentru binele general”, după cum a notat în eseul său: Se poate învăța virtutea? Timp de 2.500 de ani, Occidentul a recunoscut, în general, prudența, dreptatea, moderația și puterea de a îndura, ca fiind cele patru virtuți clasice, virtuțile principale ale sufletului potrivit clasificării lui Platon. Sfântul Paul, în prima sa scrisoare către popoarele din Corint, a adăugat încă trei: credință, speranță și iubirea.

Capacitatea omului de a se diferenția de animal este imaginația morală, iar atunci când arta, literatura sunt dezgolite de acest strat, ele devin lipsite de sens, se transformă într-o goliciune a spiritului. Raportul dintre literatură și morală a fost mereu în prin-planul marilor spirite, de aceea, un eu rătăcitor, un eu lipsit de prudență și valorile înalțătoare ale existenței, un eu scriitoricesc ce golește literatura de durabilitatea valorilor morale, transformă literatura într-o răzmeriță fără de cusur. Hegel afirma că arta domoleşte „violenţa sălbatecă a dorinţelor”, scopul ei fiind ,,purificarea pasiunilor, instruirea şi purificarea morală”, de aceea, pentru a fi așezat în posteritate, scriitorul are nevoie de o înțelegere normativă.

Ceea ce-l face pe Kirk un model al gândirii conservatoare, este însăși ideea, că acest om (căci, mai presus de teoretician, istoric, eseist, gânditor), a fost un om înzestrat cu rațiune, conservatorismul a însemnat mai mult decât o branșă politică condiționată de moment, mai mult decât o reacție împotriva altor curente, ideologii, ci ceva mai presus, cu candoare am spune, ceva măreț, de ordinul transcendentului, iar negarea ideologiilor se manifestă în canoanele conservatorismului pe care Kirk le-a dezvoltat, un set de principii înzestrate cu prudență ce stau la cârma gândirii. Pentru că, adevăratul conservatorism, potrivit lui Kirk, este convingerea că există ceva mai presus decât omul, o înclinație către varietate și o recunoaștere spre o dobândire a tradițiilor în societate, ce reprezintă miezul unui izvor deja existent, un nucleu păstrat prin schimbare.

Putem pierde partida timpului cu Kirk, în fond, și el preferă să piardă alături de Socrate decât să câștige alături de Lenin.

""