Hariclea Darclée, prima Floria Tosca din istorie

Autor 11273 vizualizări


E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca;prima Tosca din istorie... E însă un moment complicat:presupusa plasare a unei bombe în incinta teatrului amânase spectacolul cu o zi. Iar dirijorul Leopoldo Mugnone – care supravieţuise exploziei unei bombe într-o sală de spectacol din Barcelona – e instruit ca, în caz de urgenţă şi în chip de avertisement, să întrerupă „Tosca” şi să atace primele acorduri ale Marşului regal (imnul Regatului Italiei în perioadă).

Premiera operei lui Puccini nu putea fi decât la Roma, dată fiind plasarea poveştii în trei puncte cheie ale oraşului:biserica „Sant’Andrea della Valle”, Palatul Farnese şi Castelul Sant’Angelo. Dar până acolo, realizarea operei „Tosca” a fost o „operă” în sine, în mai multe acte şi cu desfăşurare dramatică:numeroase discuţii în contradictoriu între compozitorul Puccini şi libretiştii Luigi Illica şi Giuseppe Giacosa, între Puccini şi editorul operelor sale, Giulio Ricordi, ameninţări de-o parte şi de alta cu renunţarea... Şi chiar neîncrederea dramaturgului francez Victorien Sardou în capacităţile lui Puccini de a alcătui o operă închegată, convingătoare, din piesa sa, „La Tosca”.

Căci „Tosca” a fost la începuturile sale o piesă de teatru scrisă de Sardou pentru actriţa Sarah Bernhardt, în mare vogă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Prezentată pentru prima dată la Paris, în 24 noiembrie 1887, drama Floriei Tosca, tânăra cântăreaţă îndrăgostită care se sinucide la finalul poveştii, s-a bucurat de un succes incredibil, fiind prezentată apoi în numeroase capitale europene. Cândva pe parcursul anului 1889 se produce declicul:Puccini vede piesa la Milano şi la Torino şi e convins că e ceea trebuie pentru noua sa creaţie muzicală. Îi scrie, scurt, decis,   editorului Giulio Ricordi:„Văd în această Tosca opera de care am nevoie, fără proporţii exagerate, fără spectacol elaborat, fără utilizarea excesivă a muzicii”. Urmează „opera” de care vă spuneam, nebunia din spatele cortinei:Puccini obţine drepturile de adaptare muzicală abia în 1895 (pentru o vreme, un alt compozitor e preferat de Victorien Sardou), iar partitura e cu totul încheiată abia în octombrie 1899. Dar ce perioadă complicată:într-o primă variantă a libretului, Floria Tosca nu se sinucide, ci înnebuneşte;lui Puccini varianta asta nu îi place, iar libretiştii ameninţă că renunţă la proiect, acuzându-l că-i tratează ca pe nişte „maşinişti”;compozitorul ţine musai la detalii şi vrea, de pildă, să includă un cântec în dialect romanesc sau sunet autentic de clopote în debutul actului 3, aşa că, pentru pregătirea premierei, sunt comandate clopote de la patru turnătorii...

Ameninţări cu bomba şi audienţă de prima mână

Dar, gata;e 14 ianuarie 1900 şi suntem în seara premierei;întârziată cu o zi din pricina unei ameninţări cu bomba, plasată, zice-se, în incinta Teatrului Constanzi de către anarhiştii din oraş. Dirijează Leopoldo Mugnone, iar maestrul e instruit să oprească tot şi să atace primele acorduri din „Marşul regal” dacă i se pare ceva suspect. Puccini şi l-ar fi dorit pe dirijorul Arturo Toscanini la pupitru, dar premiera e la Roma, iar Toscanini e angajat full-time al Teatrului La Scala din Milano. Soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca;şi, potrivit lui N. Carandino, Puccini a scris special pentru Darclée aria „Vissi d’arte, vissi d’amore”... Baritonul Eugenio Giraldoni e primul Scarpia din istorie;Scarpia, şeful poliţiei. Iar tenorul Emilio de Marchi e pictorul Mario Cavaradossi, un rol pe care şi l-ar fi dorit tânărul pe-atunci Enrico Caruso.

La scurtă vreme după ridicarea cortinei, spectacolul se întrerupe, într-adevăr, câteva minute;dar nu, nu din motive de bombe, ci pentru că un afiş de pe un perete ia foc şi pentru că că un val de întârziaţi vrea musai să intre în sală. Căci aşteptările şi interesul pentru „Tosca” erau mari, foarte mari;se vânduseră şi locuri în picioare, iar la prima reprezentaţie asistă Regina-consoartă Margherita (chiar dacă soseşte în loja rezervată după primul act), omul politic Luigi Pelloux – preşedintele Consiliului de miniştri, precum şi alţi mulţi demnitari, alături de numeroşi muzicieni interesaţi de ultima operă a lui Puccini:Alberto Franchetti, Pietro Mascagni, Francesco Cilea, Giovanni Sgambati... Se anunţase chiar şi Sardou, autorul piesei de la care pornise totul;dar, bolnav fiind, dramaturgul renunţase la călătorie.

„Darclée a salvat Tosca”

Începe „Tosca” şi-i dăm de-aici înainte cuvântul lui N. Carandino, care adună în volumul Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artistepoveşti neştiute din viaţa sopranei. 

Aflăm, de pildă, din cartea lui Carandino că premiera era cât pe-aici să se transforme într-un fiasco;şi ce fiasco. Iată:„De Marchi execută admirabil prima romanţă. Încheie cu acei si bemolicare îi transformă vocea, o argintează. Se aud în sală primele aplauze. Dar atât de timide. Dar atât de reci. Nici finalul la Te Deum nu obţine efectul scontat. Actul sfârşeşte, în ciuda eforturilor lui Giraldoni, într-o atmosferă de stimă glacială. Publicul era departe de a fi cucerit. Publicul nu participa. Între timp, nervozitatea spectatorilor, a interpreţilor, a autorilor era în creştere. Totul nu putea decât să se încheie cu un triumf sau cu o răsunătoare cădere. Iar şansele, după primul act, erau, din păcate, mai favorabile pentru a doua ipoteză. Se ridică – după antract – cortina asupra actului doi. Câteva scene fără deosebită importanţă. Acţiunea continuă fără să intereseze, fără să mişte, fără să zguduie. E un moment critic în care toate bunăvoinţele caută motiv de entuziasm, în care toate descurajările găsesc explicaţie într-un spirit critic – vai! – neadormit.

Foto:Afişul piesei de teatru „La Tosca”;autor:Alphonse Mucha

Nimic nu pare a fi în stare să urce înapoi panta... Se merge în mod conştient, în mod ineluctabil, spre dezastru;nu trebuie în acest scop decât un joc egal celui de până acum şi o dispoziţie sufletească similară. Dar se întâmplă un lucru nemaipomenit. Darclée îşi ridică faţa brăzdată de lacrimi, de pe perne. Ochii ei, ca două pansele negre, se plimbă, o clipă, îndureraţi, deasupra publicului. Şi tăcerea grea de faptă se sfâşie. Se aude pentru întâia oară:Vissi d’arte, vissi d’amore, romanţa pe care, în cinstea marii Darclée, o scrisese Puccini. Interpreta îşi plăteşte datoria de recunoştinţă faţă de autor, făcând să triumfe Tosca. Soarta premierei e hotărâtă după primele măsuri. Atmosfera glacială s-a risipit ca prin farmec. Teama de a se afla în faţa unui public prost dispus, efluviile de nervozitate care din sală trec rampa, trepidaţia unei mulţimi gata să fluiere, gata să protesteze. Darclée uită, Darclée dispreţuieşte totul. Într-un sublim abandon ea îşi stăpâneşte emoţia creaţiei pentru a cuceri cu vibraţiile vocii, cu arta savantă dar sinceră a jocului, un public regăsit pe cele mai înalte culmi ale entuziasmului. Un murmur nereţinut se aude în sală. Este preludiul – atât de cunoscut oamenilor de teatru, preludiul triumfului. La ultima notă toată lumea s-a ridicat în picioare. Toată lumea aplaudă. Darclée bisează, dar ovaţiile nu contenesc. Un delir care hotărăşte definitiv soarta operei”. A doua zi, gazetele italiene titrează:„Darclée ha salvato la Tosca” (Darclée a salvat Tosca).

Premiera absolută a operei e urmată de alte 20 de spectacole, toate cu casa închisă. Pe 17 martie 1900 are loc premiera operei lui Puccini la Teatrul La Scala din Milano, pe 12 iulie, „Tosca” e la Covent Garden, în Marea Britanie, pe 4 februarie 1901, povestea Floriei Tosca e ascultată de publicul prezent la Opera Metropolitană, iar prima reprezentaţie pariziană a operei născute din piesa dramaturgului francez Victorien Sardou are loc abia la 13 octombrie 1903, la Opera Comică. 

Publicul bucureştean e mai norocos decât audienţa din Paris:„Tosca” e prezentată în premieră în anul 1902 (după unele surse, pe 18 ianuarie;după altele, pe 11 februarie). Până la izbucnirea Primului Război Mondial, opera lui Puccini fusese prezentată în mai mult de 50 de oraşe din lumea întreagă.

Afişul oficial al premierei, creaţia lui Adolf Hohenstein

Scenograful spectacolului de la Teatrul Constanzi din Roma e artistul grafic german Adolf Hohenstein, adoptat de italieni cu prenumele „Adolfo”, de vreme ce prea plinul activităţii sale creatoare s-a petrecut pe tărâm italian. În anii 1880, Hohenstein e scenograf şi costumier la Teatrul La Scala din Milano, iar din 1889 se ocupă – în cadrul Officine Ricordi – de promovarea efectivă a numeroase producţii muzicale;artistul realizează coperte de librete, de partituri, afişe şi cărţi poştale pentru opere precum „Boema”, „Falstaff”, „Iris”, „Madam Butterfly” (alături de numeroase alte postere culturale, turistice, comerciale). Pentru premiera operei „Tosca”, Adolf Hohenstein creează schiţe de decor, costume, recuzită, dar şi afişul oficial al spectacolului. Anii de studii artistice petrecuţi la Viena îşi pun amprenta:afişele sale au în centrul lor momentele de maximă intensitate, punctele culminante. Iat-o, de pildă, în posterul pentru premieră, pe Floria Tosca, întinzând un crucifix deasupra lui Scarpia, pe care tocmai îl omorâse. O şi auzi pe Floria rostind:„E avanti lui tremava tutta Roma!” (Înaintea lui tremura întreaga Romă). Afişul intră în istorie;aşa cum o făcuse, câţiva ani mai devreme, şi posterul pe care-l realizase artistul ceh Alphonse Mucha pentru piesa de teatru „La Tosca”, având-o pe Sarah Bernhardt în rolul principal...

""