Autor 2589 vizualizări


Conferința de pace de la Paris și-a deschis lucrările la 29 iulie 1946 în capitala Franței, în Palatul Luxembourg. Scopul declarat a fost cel al examinării proiectelor tratatelor de pace cu cele cinci foste aliate ale Germaniei (România, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și Italia), precum și elaborarea de recomandări pentru definitivarea tratatelor de pace cu aceste țări. Pe lângă reprezentanții Marilor Puteri învingătoare, la lucrări au luat parte și națiunile care au contribuit cu trupe pe teatrele de operații din Europa (Australia, Bielorusia, Olanda, Grecia, India, Canada, Noua Zeelandă, Polonia, Norvegia, Ucraina, Cehoslovacia, Etiopia, Iugoslavia, Uniunea Sud-Africană) și un număr de state având statut de invitate (Austria, Albania, Egipt, Iran, Irak, Cuba și Mexic), doar cu drept de participare la discuții și de exprimare a punctului lor de vedere.

Deși participau împreună la lucrările Conferinței, relațiile dintre S.U.A. și U.R.S.S., principalele țări care contribuiseră la înfrângerea Germaniei, nu mai erau la fel de bune ca în timpul desfășurării războiului. Motivul principal îl constituia atitudinea Moscovei, care, urmărind instaurarea unei zone de protecție de-a lungul granițelor sale vestice, refuza sub diverse motive să-și retragă trupele din țările estice ocupate în timpul războiului. Sub masca instaurării unor regimuri populare, Stalin începuse deja să-și impună în aceste țări propriul său sistem politic. Impunerea guvernului pro-sovietic Groza la București era una dintre aceste mișcări cu caracter imperial.

Participări diplomatice românești

Delegația care urma să reprezinte România la lucrările Conferinței a fost condusă de ministrul de externe și vicepreședinte al guvernului, fostul prim-ministru liberal Gheorghe Tătărescu, secondat însă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer, lideri marcanți ai Partidului Comunist înregimentat Moscovei. Deși opoziția, prin vocea „partidelor istorice”, a cerut guvernului să aibă și alți reprezentanți în cadrul delegației, Groza a refuzat, motivând că „prioritatea o aveau tehnicienii cuprinși în echipă”.

În aceste condiții liderul opoziției, Iuliu Maniu, l-a rugat pe fostul ministru de externe și ambasador al României la Moscova, Grigore Gafencu (foto sus), aflat în exil în Elveția, să reprezinte la Paris punctul de vedere al opoziției. Nemulțumit de orientarea pro-germană impusă României de generalul Antonescu, fostul diplomat părăsise țara în noiembrie 1941, exilându-se în Elveția. Odată ajuns în lumea liberă și neutră, n-a rămas însă pasiv, încercând prin toate mijloacele să-și ajute țara aflată în primejdie.

Astfel, perioada elvețiană a exilului său a fost marcată de efortul depus pentru a descifra cu un ceas mai devreme intențiile aliaților față de România, precum și de numeroasele sale încercări de a determina Bucureștiul să se retragă din alianța cu Germania, renunțând astfel la războiul împotriva coaliției Națiunilor Unite. În acest scop, a ținut un contact strâns cu lumea diplomatică și mondenă, casa lui din Geneva ajungând uneori un adevărat loc de pelerinaj.

Folosind ca metode de acțiune discuțiile, memoriile și articolele din presă, grupul diplomatic neoficial s-a străduit să arate Occidentului adevărata situație a României, dar mai ales motivele pentru care aceasta se afla în tabăra opusă Națiunilor Unite. Adversar al regimurilor totalitare și forțat să rămână în străinătate și după 23 August 1944, a rămas un militant activ și neobosit pentru eliberarea României de sub hegemonia sovietică. Deși acțiunea cerută de Maniu era foarte riscantă, Gafencu n-a ezitat s-o accepte.

Pentru ca șansele de reușită să crească, fostul diplomat a convocat alți membri marcanți ai exilului românesc, aflați în diverse țări ale Europei: Tilea, Răutu, Cretzeanu, Brutus Coste, Comnen, Dinu Hiott, Dianu. Cu această ocazie s-a hotărât formarea unui grup de acțiune al românilor din exil condus de Grigore Gafencu, „desemnat să asigure la Paris apărarea intereselor românești”.

Odată deplasat la Paris la sfârșitul lunii iulie, cuvântul de ordine dat de Gafencu acestui grup a fost: „nu luptăm împotriva nimănui, nu atacăm pe nimeni”. Încă de la începutul conferinței, Gafencu a sesizat răceala intervenită între foștii aliați, fiecare dintre ei, în special Uniunea Sovietică, încercând să păstreze cuceririle făcute în timpul războiului.

Proiectul de tratat

După lungi așteptări, proiectul tratatului de pace cu România a fost publicat la 31 iulie 1946, simultan în capitalele Marilor Puteri învingătoare, apoi la 3 august la București. Deși recunoștea că România a rupt relațiile cu Germania nazistă la 23 august 1944, participarea la războiul antihitlerist se considera începând abia cu 12 septembrie 1944, data semnării Convenției de Armistițiu.

În problema reparațiilor de război se făcea abstracție de marile distrugeri materiale și umane suferite de spațiul românesc în timpul luptelor pentru alungarea din țară a forțelor germano- maghiare; totodată, se stabilea achitarea către U.R.S.S. a uriașei sume de 300 milioane de dolari, plătibili în opt ani, începând cu 12/13 septembrie 1944, în produse petroliere, cerealiere, lemnoase, nave maritime și fluviale, utilaje diverse. Baza de calcul urma să fie dolarul S.U.A. la nivelul anului 1938, ceea ce, datorită inflației, reprezenta o nedreptate evidentă, care sporea foarte mult cuantumul sumei impuse.

Deși tratatul menționa că aliații urmau să-și retragă trupele din România în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestuia, Stalin își rezerva dreptul de a menține forțe armate necesare păstrării și pazei liniilor de comunicație ale Armatei Roșii cu zona de ocupație sovietică din Austria. Referitor la problema granițelor, proiectul de tratat consfințea recuperarea Transilvaniei de Nord, hotărâre firească aflată în totală contradicție cu pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a ținutului Herța și a Cadrilaterului.

Memorii oficiale și alte mijloace

Acțiunile diplomatice la vedere ale grupului Gafencu au început cu un prim memoriu intitulat „România în fața conferinței de pace”, care a fost trimis la 6 august atât delegațiilor prezente la forum cât și presei. În principal, se solicita respectarea drepturilor politice și economice ale României cel puțin în măsura în care ele fuseseră asigurate prin Convenția de Armistițiu din 12/13 septembrie 1944.

După numai două zile, Gafencu și Brutus Coste au prezentat Conferinței un document privind „Capacitatea de plată a României în 1946-1952”, în care, după o prezentare a situației economice aflată într-o situație critică în special din cauza războiului și a ocupației sovietice, se propuneau următoarele măsuri pentru reintegrarea României în economia mondială: „reducerea masivă a datoriilor externe”, „moratoriu”, „credite externe”, „mobilizarea tuturor disponibilităților interne și externe”.

Un memoriu suplimentar a fost înaintat la 17 august, lucrarea cuprinzând adnotații referitoare la fiecare articol din Proiectul de Tratat de Pace, făcute pe însăși exemplarele Proiectului. Lucrarea a fost răspândită individual diferitelor delegații, urmărindu-se evidențierea în mod practic a neajunsurilor și nedreptăților cuprinse în Proiectul Tratatului.

Acțiunea diplomatică neoficială a continuat pe 9 noiembrie – în ajunul zilei în care Proiectul de Tratat, revăzut și amendat de comisiuni, trecea în fața Adunării Plenare – când a fost înaintat un ultim memoriu intitulat „Observațiuni cu privire la Proiectul de Tratat de Pace cu România”. Deoarece ridica și problema teritoriilor răpite de U.R.S.S. în iunie 1940, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, inițiatorii au fost etichetați de autoritățile de la București ca fiind „trădători ai cauzelor naționale”.


Delegația României la Conferința de la Paris. Din componență: Gh. Tătărescu, Gheorghiu Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec etc.

Multiplele probleme expuse în memorii – independența economică și politică a României, evacuarea țării de trupele sovietice, problema prizonierilor români aflați în U.R.S.S., problema Dunării, a granițelor de est și sud – au fost discutate și personal cu membrii celorlalte delegații participante la lucrările Conferinței. De asemenea, au fost prezentate opiniei publice în interviurile acordate în numeroase ziare și reviste de circulație internațională prezente în capitala Franței.

Fostul ministru de externe al României a purtat discuții personale cu ambasadorii Marii Britanii, Africii de Nord, Noii Zeelande, Australiei, Chinei, Greciei, Portugaliei și Italiei. Tot atunci a acordat interviuri ziarelor New York Herald Tribune, Une Semaine de Monde, La Libre Belgique, Weltwoche, Züricher Zeitung etc. În plus, Gafencu a semnat articole în Journal de Genève și în revista Document, multe preluate și de Agenția Reuter și difuzate presei mondiale. Activitatea grupului Gafencu, pozițiile sale, în special problema reparațiilor și a Dunării, au fost reliefate pe larg în ziarele Le Monde, New York Herald Tribune și Daily Mail.

Problema teritorială și a independenței

În cazul problemelor teritoriale, deși problema Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța era privită ca rezolvată prin armistițiul încheiat între Națiunile Unite și România, nedreptățile au fost readuse în atenție de grupul „disidenților”, arătându-se astfel nedreptatea suferită de România în iunie 1940. Pentru a fi convingători, în memoriile prezentate Conferinței, problema ținuturilor răsăritene a fost publicată cu amănunte însoțite de hărți geografice, etnografice, considerații istorice, precum și de delegațiile oficiale ale Partidelor Național- Țărănesc și Național-Liberal referitoare la această problemă, care întăreau afirmațiile „disidenților”.

Gafencu a mai arătat că cedarea provinciilor răsăritene nu s-a făcut conform declarațiilor sovietice printr-un acord, ci în urma unei note ultimative, reamintindu-se astfel nedreptatea făcută României cu acest prilej. Fostul ministru de externe a prezentat totodată și adevărul cedării Dobrogei de Sud, regiune românească ajunsă sub stăpânirea Bulgariei tot în urma unei presiuni externe.

Referitor la apărarea independenței României, „disidenții” au cerut un text precis și categoric în care să se stipuleze evacuarea completă a teritoriului românesc „garanții efective de ordin internațional pentru ca principiile enunțate în primele articole ale Proiectului de Tratat referitoare la libertățile individuale și politice ale României să aibă valoare reală”, „așezarea Tratatului de Pace sub înalta oblăduire a Curții Internaționale de Justiție pentru ca interpretarea textelor și dezlegarea diferendelor să nu rămână în atribuțiunea exclusivă a unor organe politice și diplomatice, ci să fie supuse unui control juridic”.

Problemele care au generat cele mai multe controverse au fost cele economice. Grupul lui Gafencu a considerat „vitală” rezolvarea acestor probleme, în special reparațiile pe care România urma să le plătească în contul datoriilor de război. Achitarea rapidă, în special Uniunii Sovietice - spera el -, avea să conducă la evacuarea în scurt timp a României de o mare parte a trupelor Armatei Roșii, urmând să rămână numai efectivele necesare păstrării liniilor de comunicație cu trupele sovietice aflate în Austria.

Vizând impunerea unor sume cărora România să le poată face față mai ușor, pe lângă memoriul prezentat împreună cu Brutus Coste, Gafencu a mai cerut și constituirea unei comisii de reparații și restricții, care să urmărească exact reparațiile ce urmau să fie plătite de România. Profitând de inexistența unei astfel de comisii – la constituirea căreia s-a opus constant – Uniunea Sovietică va continua să oblige România la plata unei uriașe despăgubiri de război, deși suma inițială de 300 milioane de dolari fusese plătită până la data de 30 iunie 1946.

Deși delegația oficială, în componența căreia se aflau numeroși economiști, a refuzat să prezinte documente doveditoare ale sumelor plătite de România Uniunii Sovietice până la data deschiderii Conferinței, unul dintre delegații americani, Willard Thorp, a prezentat o sumă care se ridica la valoarea de 1.050 milioane dolari: reparații, cheltuieli provocate de întreținerea trupelor de ocupație, restituiri și rechiziții solicitate de sovietici.

Fiind de peste trei ori mai mare decât ceea ce se impusese la Moscova, suma delegatului american a fost confirmată atât de un memoriu prezentat de Brutus Coste cât și, din greșeală, de unul dintre liderii delegației oficiale românești, Ion Gheorghe Maurer. Aflată sub tutelă sovietică, această delegație a refuzat să atace cererile sovietice, mărginindu- se doar la atacarea celor occidentale. Conducătorul delegației, ministrul de externe liberal Gheorghe Tătărescu, a elogiat bunăvoința Uniunii Sovietice față de România, precum și dreptul acesteia de a fi despăgubită.


Gheorghe Tătărescu semnează Tratatul de Pace

Pe lângă cererea de înființare a Comisiei de reparații și restituiri, Gafencu a mai solicitat: „revizuirea întregului capitol al reparațiilor care pune în sarcina României obligații nedrepte și istovitoare imposibil de îndeplinit”, „reducerea cererilor de despăgubiri anglo-saxone conform unor principii de echitate, ținându-se seama de sleirea completă a economiei românești”, „integrarea economiei românești în economia mondială prin introducerea clauzei națiunii celei mai favorizate și prin înlăturarea sistemului de acorduri speciale și a legislației discriminatorii în virtutea căreia au fost înființate în afară de orice normă de drept și bună gospodărire diferitele sovromuri”, „menținerea principiului libertății pe Dunăre garantat printr-un control internațional pe temeiul vechilor așezăminte europene ale Dunării, rămase în vigoare în ciuda prefacerilor adânci din vremurile din urmă”.

„Unde dai și unde crapă”

Din nefericire, în ciuda insistențelor depuse de Gafencu însuși, precum și de membrii grupului său, deși majoritatea tezelor susținute de ei au găsit înțelegere și simpatie la marea majoritate a delegațiilor cărora le-au fost prezentate, a mediatizării acțiunilor întreprinse, cereri importante referitoare la evacuarea trupelor străine, la prizonierii români de război și la reparațiile propriu-zise au rămas neschimbate în prevederile tratatului de pace.

Principalele motive pentru care aceste cereri au rămas fără ecou practic au fost dorințele Marilor Puteri Apusene de a evita un conflict cu U.R.S.S., în ciuda diferendelor existente deja. În același spirit, exista dorința de a se ajunge rapid la rezultate concrete și chiar cu sacrificarea unor poziții răsăritene, adică la problema capitală de care atârna soarta lumii, după părerea lor: problema germană.

Astfel, indiferent de convingerile lor ideologice, Marile Puteri învingătoare au căzut de acord să sprijine în fața comisiilor toate articolele asupra cărora cei patru miniștri ai Afacerilor Străine stabiliseră un acord. Acestor cauze de ordin general li se adaugă și poziția oficială a delegației românești, care a fost de acord cu toate hotărârile stabilite de sovietici referitoare la România.

Singurele rezultate pozitive la care Gafencu, împreună cu grupul condus de el, considera că și-a adus contribuția au fost: hotărârea convocării – peste șase luni – a unei Conferințe a Dunării cu participarea și a Marilor Puteri alături de statele riverane, recomandarea aplicării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, recursul la Curtea Internațională de Justiție care căpăta astfel dreptul de a interpreta textul tratatelor și de a judeca litigiile izvorâte din aplicarea lor.

Marea problemă era însă că aceste „rezultate pozitive” nu erau decât niște simple recomandări, ele urmând să fie supuse hotărârii finale a celor patru miniștri ai Afacerilor Străine. Încheierea dării de seamă la finalul acțiunii era foarte optimistă în privința viitorului relațiilor din cadrul exilului românesc:

„Țin să arăt la sfârșitul aceste etape a activității noastre că ea s-a desfășurat de la început într-un spirit de deplină solidaritate și în cea mai desăvârșită prietenie”.

În același spirit, activitatea fostului ministru de externe român în timpul desfășurării acestei Conferințe de Pace a fost elogiată de ceilalți membri ai grupului care au recunoscut „meritele prietenului Grigore Gafencu, care cu măiestrie a știut să facă auzite și cunoscute părerile și simțămintele poporului român”.

Foarte important a fost însă faptul că autoritățile franceze au permis activitatea desfășurată de românii din exil, în ciuda protestelor delegației oficiale de la București și a celei sovietice, în condițiile în care Gafencu și colaboratorii săi acționau la Paris ca adevărata delegație românească: „Am lucrat (...) ca o delegație oficioasă”, aprecia într-o scrisoare trimisă liderului liberal Constantin I.C. (Dinu) Brătianu.

De asemenea, într-o dare de seamă încheiată la sfârșitul Conferinței de Pace, trimisă lui Maniu, Gafencu a enumerat trei mari categorii de probleme pe care delegația românilor condusă de el a încercat să le rezolve la Paris: probleme teritoriale, politice, economice. În țară însă, pentru activitatea desfășurată în slujba României la Paris, Gafencu și membrii grupului său au fost etichetați de autoritățile prosovietice drept un „grup de delincvenți”, fiind acuzați de „acțiune criminală” îndreptată împotriva României.

Ca o primă „răsplată”, în noiembrie 1947, fostul ministru de externe român a fost implicat în procesul liderului opoziției, Iuliu Maniu, fiind condamnat în contumacie la 20 ani de muncă silnică. Conform actului politico- juridic de acuzare, vina principală era tocmai activitatea depusă la Paris în timpul Conferinței de Pace. Definitivat în decembrie 1946, Tratatul de Pace a fost semnat la 10 februarie 1947 la Paris de delegația oficială a României.

Cu această ocazie, Gafencu a prezentat un nou protest al exilaților români împotriva clauzelor cuprinse în tratat, arătând astfel încă o dată nedreptățile flagrante făcute României. Ratificarea în mai 1947 de către Anglia și S.U.A. a Tratatului a legalizat definitiv regimul impus de Moscova Bucureștiului, menținând astfel România timp de aproape o jumătate de secol sub hegemonie sovietică și făcând inutil efortul diplomatic depus de exilații din grupul Gafencu.

""