Autor 3820 vizualizări


În stabilirea relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., nu a existat nici un fel de utilitate politică, nici juridică, nici măcar economică. După mai bine de un deceniu în care cele două ţări s-au străduit (este adevărat iniţiativa a aparţinut mai mult ruşilor/sovieticilor) să găsească o variantă prin care să se ajungă la o înţelegere, anul 1934 a însemnat o reluare a acestora. Dacă poziţia sovietică nu s-a schimbat deloc în acest timp, cea românească a evoluat şi s-a flexibilizat. În perioada 1918-1934, Rusia/ U.R.S.S. a reuşit prin manevre abile să trecă de la o ţară cu numeroase probleme de ordin intern, dar şi extern, la o ţară care se integrease în politica internaţională.„Patriei proletariatului”i-a fost recunoscut statutul de mare putere şi i s-a oferit dreptul de a participa la luarea unor decizii importante la nivel politic.

Riga, un eşec peste care s-a trecut

Eşecul negocierilor de la Riga din anul 1932 nu a însemnat şi renunţarea la un pact de neagresiune româno-sovietic. În lunile iulie şi august 1932, cu ocazia conferinţei pentru dezarmare de le Geneva sau prin intermediul diplomaţilor francezi şi polonezi, problema pactului de neagresiune a revenit în discuţie. Acest lucru s-a făcut prin încercarea de a reînnoda firul convorbirilor şi de a determina luarea unui poziţii care să convină ambelor părţi. Două proiecte de tratat de neagresiune au fost propuse între România şi U.R.S.S., primul sugerat de Nicolae Titulescu, a fost înmânat lui Victor Cădere, ministrul român la Varşovia.

Acesta l-a dat lui Alexandru Vaida-Voievod, la 16 august 1932, şi a fost transmis ulterior guvernului sovietic, prin reprezentantul Poloniei la Geneva. Vom reda numai articolul 1, care a produs cele mai multe divergenţe şi care, în esenţă, elimina existenţa unui litigiu teritorial româno-sovietic:„Fiecare din înaltele părţi contractante, constatând că a renunţat la război ca instrument de politică naţională în relaţiunile internaţionale, ia angajamentul de a nu întreprinde, atât separat, cât şi în unire cu alte puteri, nici o agresiune pe uscat, pe mare sau în aer, a nu recurge în nici un caz la război contra celeilalte părţi contractante;va fi socotit ca un act potrivnic angajamentelor prevăzute la aliniatul precedent, orice act de violenţă purtând atingerea integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii teritoriului sau independenţei politice a celeilalte părţi contractante, chiar dacă asemenea acte ar fi fost înfăptuite fără declaraţiune de război şi înlăturând toate consecinţele posibile”[1].

Al doilea proiect de tratat a fost propus de Maxim Maximovici Litvinov şi a fost înmânat la data de 3 octombrie 1932 lui Victor Cădere. Se pare că Litvinov ar fi fost dispus să semneze acest text, care nu prea se deosebea cu nimic de cel românesc:„Fiecare din înaltele părţi contractante, constatând că au renunţat la război ca mijloc de politică naţională în relaţiile internaţionale, se obligă să nu întreprindă nici un atac, atât separat, cât şi împreună cu alte state, pe uscat, pe mare sau în aer şi să nu recurgă în nici un caz la război împotriva celeilalte părţi contractante”.

Se va considera ca act ce contravine angajamentelor stabilite cu aliniatul anterior orice act de violenţă îndreptat împotriva integrităţii şi inviolabilităţii teritoriale sau independenţei politice a celeilalte părţi contractante, chiar dacă asemenea acte vor fi comise fără declaraţie de război şi fără toate celelalte urmări posibile”[2].

Românii şi sovieticii revin la masa negocierilor

Un eveniment important s-a petrecut la Londra în vara anului 1933, când Maxim Litvinov i-a propus lui Nicolae Titulescu un tratat pentru definirea neagresiunii, pe care cel din urmă la acceptat. În urma discuţiilor dintre cei doi diplomaţi, s-a realizat un acord verbal, aşa-zis „gentlemen’s agreement”în care ambii îşi luau angajamentul să supravegheze cu atenţie ca „în comportarea şi manifestările lor publice să nu ridice, sub nici o formă, chestiunea diferendului teritorial între cele două ţări”[3]. Prin acestea U.R.S.S. recunoştea, cel puţin formal, suveranitatea României, implicit apartenenţa Basarabiei la aceasta. Evenimentul petrecut la Londra a însemnat o apropiere între cele două ţări în vederea reluării relaţiilor diplomatice. La data de 9 iunie 1934 a avut loc recunoaşterea reciprocă de jureşi de facto, a celor doi actori politici[4], în consecinţă au fost trimişi, atât la Bucureşti, cât şi la Moscova miniştrii plenipotenţiari. Din partea U.R.S.S., primul ministru plenipotenţiar la Bucureşti a fost Mihail Ostrovski alături de principalul său colaborator Boris Vinogradov[5]. De partea cealaltă, România la trimis la Moscova pe Edmond Ciuntu[6].

Sovieticii nu au cedat aproape nimic în negocierile cu România, recunoscuţi pentru grija pentru detalii, aceştia s-au asigurat de neutralitatea României. Trebuie menţionat faptul că ţara noastră a avut mereu un handicap în negocierile cu vecinul de la Răsărit, prin simplu fapt că cel din urmă era mult mai mare din punct de vedere teritorial şi demografic. Aşadar, U.R.S.S.  a avut o caracteristică aparte, respectarea anumitor tratate sau reguli internaţionale nu reprezenta o regulă ce nu putea fi încălcată.



[1]Emilian Bold, Răzvan Ovidiu Locovei, Relaţii româno-sovietice 1918-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008,   p. 141-142.

[2]Mihai Răzvan Ungureanu, Şerban Stati, Nicolae Dinu, Relaţii româno-sovietice 1917-1934, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 399.

[3]Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei, de la origini până în 1998, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 190.

[4]Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 507.

[5]Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupta diplomaţiei sovietice (1917-1938), Iaşi, Editura Junimea, 1998, p. 102.

[6]Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, p. 1535.