Autor 8880 vizualizări


Fidel Catro a fost una dintre personalitaţile controversate ale istoriei, un revoluţionar care a luptat toată viaţa pentru idealul său de a transforma Cuba într-un stat socialist şi de a-l menţine aşa pe tot parcusul vieţii sale.

Sarcina sa a fost cu atât mai mare cu cât Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s-a apropiat atât de mult de URSS, devenind la rândul său stat socialist. Sarcina sa a fost copleşitoare şi pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime. Aceste considerente geografice sunt destul de clare încât să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că statului Cubanez i-a fost greu să-şi menţină vederile în faţa unei puteri importante şi puternice precum Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele. Puternica SUA avea în Cuba interese financiare importante. Totuşi iată că Fidel Castro nu numai că a indrăznit să viseze o patrie socialistă pe care să o modeleze conform vederilor sale, dar a şi reuşit sa-şi îndeplinească acest vis. Drumul pe care l-a avut de urmat a fost greu şi i-a adus o faimă pe cât de mare, pe atât de bivalentă, în sensul în care mulţi consideră că Fidel Castro a fost un personaj extraordinar de care Cuba avea nevoie pentru a se afirma, dezvolta, iar alte opinii spun că a fost un personaj care a urmărit mai degrabă mărire personală, recunoaştere, putere deplină.

   Acest conducător cubanez a rezistat în faţa a zece preşedinţi americani (Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush senior, Clinton, Bush junior), a supravieţuit mai multor secretari generali sovietici, devenind liderul cu cea mai mare perioadă în care a condus un stat de pe parcursul întregului secol XX.[1]El aparţine generaţiei de insurgenţi ai secolulu XX alături de Nelson Mandela, Ho Shi Min, Ghe Guevara, Camilo Torres, Mehdi Ben Barka. A avut relaţii apropiate cu unii dintre cei mai importanţi oameni politicii ai vremii sale, precum Tito, Hrusciov, Nelson Mandela, Indira Gandhi, Jiang Zemin, Nasser şi a cunoscut mai mulţi oameni de cultură care au lăsat moştenire un tezaur cultural nepreţuit (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez, Gerard Depardieu, Steven Spielberg, Maradona etc)[2].Întreaga sa viaţă este interesantă şi spectaculoasă, deci merită cercetată, înţeleasă şi astfel vom reuşi să înţelegem multe aspecte ale parcursului său politic care a fost foarte important pentru lumea de după cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Conform datelor oficiale ale Consiliului De Stat din Cuba, Fidel Castro Ruz s-a născut pe 13 august 1926 la Birấn, în provincia cubaneză Oriente şi provenea din familia unui mare proprietar din Galicia, care a revenit pe insulă după ce a luat parte la războiul de independenţă cubanez  luptând în rândurile armatei spaniole. El a fost al treilea copil nelegitim al lui Angel Castro y Argiz. În total mai are încă 6 fraţi. Provenit din Galicia şi de origine foarte modestă, tatăl său va strânge în Cuba o avere considerabilă (o plantaţie de zahăr proprie, un teren de 800 ha şi altul închiriat de 10 000 ha). Veniturile familiei proveneau din cultura de trestie de zahăr, creşterea vitelor, exploatarea lemnului şi a unei mici mine de nichel. În acest mediu Fidel cunoaşte de mic agricultura, problemele sociale, lipsurile familiilor simple de la ţară care lucrau terenurile familiei sale. La 13 ani va avea prima sa acţiune cu caracter rebel de nesupunere, anume îi instigă pe lucrătorii de la trestia de zahăr să organizeze o grevă împotriva tatălui său pentru a obţine condiţii de lucru mai bune. Ulterior va declara „Eram fiu de moşier, nu nepot. Dacă aş fi fost nepot, m-aş fi născut deja într-un mediu aristocratic şi toţi prietenii mei, întreaga mea cultură, ar fi fost marcate de sentimentul de superioritate faţă de cei din jur.”[3]

În copilărie va fi impresionat de tatăl său care îi va oferi un model de om sobru, hotărât, care se impune în orice situaţie, auster, duşman al luxului şi opulenţei. Mama sa însă va fi mai apropiată de el, blândă şi se va îngriji ca el să aibă parte de o educaţie încă de mic. Despre viaţa de familie îşi va aminti:„Nu am căpătat o cultură burgheză. Tatăl meu era un moşier rupt de realitate. Părinţii mei nu făceau vizite şi primeau extrem de rar oaspeţi. Nu aveau cultura sau obiceiurile unei familii din clasa celor avuţi. ”[4] O vreme a cunoscut un oarecare dispreţ din partea oamenilor din jur datorită originii ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a faptului că s-a botezat târziu.

De la 5 ani merge la şcoala din satul Macarane, iar în scurt timp va lua ore particulare cu o învăţătoare de culoare în capitala provinciei, Santiago de Cuba. Îşi va continua studiile la Colegiul Dolores, iar rezultatele bune îi determină pe părinţi să îl înscrie în 1941 la colegiul elitelor administrat de iezuiţi, Balén, situat în Havana. La acest colegiu va rămâne în amintirea profesorilor ca un elev activ din punct de vedere sportiv, cu o memorie excelentă şi cu un real talent oratoric. Această calitate de orator îi va servi toată viaţa, dovadă stând numeroasele sale discursuri ţinute în faţa poporului cubanez care i-au adus popularitate  şi susţinerea maselor. Se pare că în anii petrecuţi la Colegiul Balén va avea parte de o lectură variată (Primo de Rivera, Marx şi Lenin, Jose Marti).[5]

Recunoaşte că educaţia primită acolo îi va folosi toată viaţa „Fără îndoială iezuiţii ne-au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii (...) Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero.”[6] Se pare că instinctul său pentru sport şi dragostea pentru natură vor sta la baza formării sale fizice şi a experienţei care i-a permis să poarte în multă vreme razboi de guerila împotriva sistemului din Cuba pe care în considera nedrept:„Îmi plăcea să ma urc pe munte. Când un munte îmi apărea în faţa ochilor, mi se părea o provocare. Punea stăpânire pe mine dorinţa de a escalada acea culme, de a ajunge în vârf. Autobuzul era nevoit să aştepte uneori câte patru ore, deoarece eu nu mă întorsesem încă de pe munte (...) Dar participam şi la restul competiţiilor şi am sfârşit prin a fi desemnat, în ultimul an-în şcoală învăţau o mie şi ceva de elevi-, cel mai bun sportiv al colegiului. Mă remarcam la baschet, la footbal, la baseball, la alergări de fond şi de viteză, în aproape toate disciplinele sportive.”[7]

După ce obţine o diplomă pentru rezultatele strălucite la Balen începe Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. „În acea universitate în care nu am intrat decât cu un spirit rebel şi cu anumite idei elementare despre dreptate, am devenit revoluţionar, m-am transformat într-un marxist-leninist şi am dobândit valorile pe care le susţin şi pentru care am luptat de-a lungul vieţii mele.”[8]      Aici însă descoperă un mediu opus celui din colegiul iezuit. Campusul în care a locuit era controlat de două grpări mafiote rivale care influenţau evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani. Numele lor (Mişcarea Revoluţionară Socialistă şi Uniunea Insurecţială Revuluţionară) nu se potrivesc cu activităţile propriu-zise ale mişcărilor, fiind etichete false. Aceste grupări controlează permanent guvernul de la putere şi Asociaţia Studenţească. Viaţa politică e atât de coruptă încât politicienii se folosesc de aceşti „pistoleros” pentru diferite scopuriiar uneori îi întărâtă unii împotriva altora pentru a iî ţine ocupaţi şi sub control. După 1848 rolul lor creşte, deoarece primesc posturi în poliţie. În paralel îşi exercită rolul puternica mafie americană, puternic înrădăcinată în Cuba. Şeful acesteia, marele mafiot Meyer Lansky, joacă mult timp un rol în politica Cubei.

Acesta este mediul politic şi al vieţii universitate în perioada în care Fidel Castro va veni în Havana să studieze Dreptul. Când va hotărâ să participe la comitetele politicii universitare cu scopul de a deveni preşedintele asociaţiei universitare, membrii Mişcării Revoluţionară Socialiste Revoluţionare îl vor trece pe lista neagră ameninţându-l. Acum decide să nu ţină cont de ameninţări ci să se afirme ca urmaş al lui Jose Marti şi ca un continuator al revoluţiei acestuia. Într-o discuţie cu jurnalistul Ignacio Ramonet, Castro povesteşte astfel evenimentele periculoase prin care a trecut în acea perioadă „Presiunile fizice şi ameninţările erau considerabile. În preajma alegerilor pentru FSU (Federatia Studentilor Universitari), pe când eram în cel de-al doilea an al Şcolii de Drept, acea mafie, iritată de nesubordonarea mea după numeroase incidente, utiliză o măsură dură de intimidare:imi interzice să mai intru în universitate. Nu mă mai puteam întoarce în acel centru de studii. ” Jurnalistul îl întreabă „Şi ce aţi făcut?”, iar el marturiseşte „Ei bine, am plâns.(...) Problema era deosebit de complexă. Erau oameni înarmaţi, cu aplecare către crimă, care se bazau pe spriinul tuturor organismelor poliţieneşti (...) Nimeni nu îi înfruntase deschis în feuda lor universitară şi nu mai erau dispuşi să tolereze o astfel de îndrazneală. Exista riscul de a-mi pierde viaţa într-o aparentă încăierare a grupurilor adverse. Am plâns, dar m-am hotărât să mă întorc şi să ma lupt, conştient că acest lucru putea să însemne o moarte sigură.”[9]Totuşi a scăpat cu bine din această provocare.

Va avea în 1949 şansa unei cariere sportive în lumea baseballu-lui profesionist, atunci când echipa New York Giants îi oferă un contract, dar refuză. Ulterior, un membru al negociatorilor declară „A fost ncredibil, a refuzat. Nimeni din America Latină nu mai spusese până atunci nu”.[10]În acestă perioadă va fi acuzat de trei ori că  a participat la tentative de omor:se zvoneşte că în 1946 a împuşcat un membru al Uniunii Insurecţiale Revoluţionare, în februarie 1948 e acuzat că l-a ucis pe directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro (care, în ciuda numelui, nu îi era rudă), iar peste 4 luni i se impută ca a împuşcat un ofiţer de poliţie. Toate aceste 3 cazuri au rămas în istorie fără a fi vreodată demonstrate.[11]

În perioada următoare va lua parte la anumite acţiuni revoluţionare. Va participa în vara lui 1852  la o acţiune eşuată contra dictatorului Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. Campania eşuează, iar pentru a scăpa cu viaţă sare peste bordul navei pe care de afla şi va înota 10 mile marine prin ape despre care se spune că erau populate de rechini, după care ajunge acasă. Va lua parte şi la  şi la o mişcare internă desfăşurată în Columbia în care au murit peste 3500 de oameni şi care a rămas în istorie sub numele „Bogotazo”[12].  Ulterior se interesează detaliat de politica latino-americană şi se implică în mişcarea de independenţă a unor state  precum Puerto Rico, Argentina, Venezuela, Columbia, Panama, state care vor să stopeze politica colonialistă a  SUA în America Latină.

Din punct de vedere politic, Fidel Castro devine membru al Partidului Popular Cubanez (Ortodox), fondat în 1947 de Eduardo Chibas pe principiile susţinute în trecut de Jose Marti:naţionalism, antiimperialism, independenţă economică, libertate politică şi dreptate socială. Va face parte din partid până când acesta se va desfiinţa, dupâ 8 ani de existenţă. În 1848 se căsătoreşte cu studenta la filosofie Mirta Diaz-Balard, astfel ajunge într-o familie cu cele mai bune legături politice, creându-se speranţa că Fidel va putea fi atras de partea regimului. Un an mai târziu vor avea un fiu, numit Fidelito. Deoarece aşa doreşte Fidel, ei trăiesc în cele mai modeste condiţii. Castro va înfiinţa o organizaţie de tineret numită Asociaţia Radicală Ortodoxă, va deveni în 1950 triplu licenţiat în ştiinţe juridice, ştiinţe sociale şi drept internaţional, iar mai tărziu va deschide un cabinet de avocatură pentru oamenii săraci.[13]

Pe 10 martie 1952, Batista Fulgencio va deveni şef al statului punând bazeleunei dictaturi corupte, iar Meyer Lansky, marele mafiot american, va deveni consilierul oficial al acestuia. Fidel Castro va lupta contra lui Fulgencio Batista:iniţial foloseşte metode juridice. Va depune plângere la înalta Curte de Justiţie împotriva loviturii de stat şi va declara „dacă Batista ia puterea cu forţa, trebuie să îi fie luată cu forţa”. Ulterior va organiza o lovitură de forţă cu scopul de a declanşa o insurecţie. Pe 26 iulie 1953 încearcă să ocupe fortăreaţa La Moncada din Santiago de Cuba cu sprijinul catorva zeci de partizani, dar planul său dă greş, fapt care duce la torturarea şi executarea a aproximativ 60 de participanţi. La proces, Fidel Castro acuză regimul de ilegalitate, abuzuri şi declară că doreşte să reformeze şi să democratizeze Cuba. Ca încheiere a pledoariei sale rosteşte celebra frază „Istoria mă va absolvi.”

Această frază va servi drept titlu al broşurii-program pe care o va concepe mai târziu. [14]Juraţii au decis ca să fie condamnat la 15 ani de închisoare. La 15 mai 1955 iese din închisoarefondează „Mişcarea de la 26 iulie”  şi pleacă în exi (Mexic) unde începe colaborarea cu argentinianul Ernesto Che Guevara sprijinindu-se şi pe ajutorul fratelui său Raul. În Mexic el hotărăşte să înceapă un război de guerilă în Cuba prin care să izbutească să preia controlul în defavoarea lui Batista.[15] Anul următor, pe 25 noiembrie 1956, revine cu aceşti colaboratori de încredere şi declanşează în Cuba mai multe centre ale războiului de guerilă. Aceasta este perioada în care Partidul Socialis Popular Cubanez va lua legătura cu rebelii şi îi va sprijini. Guerila triumfă cu sprijinul poporului şi  a unei mişcări clandestine urbane, iar Batista e silit să fugă în timp ce Fidel Castro preia puterea. 

 

 

 


Bibliografie:

1.Courtois, Stéphane, Dicţionarul comunismului, Polirom, Bucureşti, 2008.

2.Ramonet, Ignacio, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009.

3.Skierka, Volker, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011.

 

 

 


[1]Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 12.

[2]Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 12-13.

[3]Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p.71.

[4]Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 73.

[5]Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[6]Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 33.

[7]Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 104-109.

[8]Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 143.

[9]Ignacio Ramonet, director al revistei Le Monde Diplomatique, specialist în geopolitică şi strategie internaţională, a realizat pe parcursul anilor 2003-2005  lucrarea  Fidel Castro:Biografie pe două vocipublicată şi în România, la Editura Minerva, 2009, în formă tipărită. Lucrarea reprezintă un interviu lung de 100 de ore, pe care jurnalistul i l-a luat lui Fidel Castro. Aşternut pe hărte, interviul  ocupă 1200 de pagini. Informaţiile citate de află la  pagina 147.

[10]Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 38.

[11]Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, pp. 30-40.

[12]Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[13]Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 45.

[14]Documentul care reprezintă această brosură-program  poate fi accesat la adresa http://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1953/10/16.htm, de pe site-ul Internet Marxists Archive  (http://www.marxists.org/index.htm)  În  broşură Castro condamnă regimul lui Batista şi il acuză că permite ca deţinuţii să fie închişi în condiţii inumane, îl mai acuză că urmăreşte să îl reducă la tăcere deoarece este un personaj incomod pentru noul tiran al Cubei şi îşi exprimă promisiunea de a lupta împotriva regimului Batista.

[15]Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 145.