Autor 13167 vizualizări


Curios de a înțelege cât mai multe despre istoria alambicată a Balcanilor, am primit cu bucurie invitația venită de la colegii istorici sârbi de a participa la o conferință pe teme istorice organizată la Mitrovica, la mijlocul lui septembrie. Puteam observa „la fața locului” rezultatul războiului recent încheiat, cât și parcursul noului stat kosovar.

Un stat separat, nici vorbă de conviețuire comună, case părăsite cu cât înaintezi spre sud, la tot pasul, cimitire ortodoxe în care crucile abia se mai văd din iarbă, biserici păzite de trupele KFOR, toate acestea m-au determinat să mă aplec și mai mult asupra cunoașterii istoriei lor. Interviul cu doamna Ema Miljković l-am realizat în mașină, în drumul de întoarcere spre Belgrad. 

Cine e Ema Miljković

Ema Miljković s-a născut pe 30 martie 1967 în Belgrad, Serbia. În 1989 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității din Belgrad, Secția Filologie Orientală. În 1993 a absolvit masteratul la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Belgrad, în cadrul Departamentului de Istorie, și tot aici și-a susținut doctoratul, în anul 2000, elaborându-și teza pe tema primului secol de istorie socială a sârbilor în Imperiul Otoman. A lucrat ca şi cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Sârbe de Științe și Arte între 1990 și 2004. 

Din 2004 lucrează la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității Niš din Serbia, unde predă Istoria Imperiului Otoman și Istoria Sârbilor în Imperiul Otoman. În 2013 a obținut funcția de profesor universitar în cadrul aceleiași instituții. Din anul 2006 lucrează ca profesor la Facultatea de Filologie din cadrul Universității din Belgrad, unde a predat disciplinele Istoria civilizației islamice și Cultura și civilizația islamică în Balcani. Este membru în numeroase colective de redacție și organizații profesionale, mai ales în Serbia. Ema Miljković a publicat 5 cărți, peste o sută de studii și articole în reviste de istorie, și a participat la peste 50 de conferințe internaționale pe domeniul său de interes profesional:Imperiul Otoman. Vorbește engleză, franceză, turcă și arabă. Din octombrie 2014 este membru onorific al Academiei Oamenilor de Știință din România, secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice.

Înainte de toate, vreau să vă mulţumesc pentru că ați acceptat să purtăm această discuție despre istoria Serbiei. Sunteți expertă în istoria Evului Mediu, perioada otomană. De unde au venit sârbii și cum au început ei să-și fondeze propriul stat? 

Istoria triburilor slave datează din secolul al V-lea î.Hr., când primele triburi de acest fel s-au așezat pe malul stâng al Dunării. Totuși, istoria tribului cunoscut sub numele de sârbi poate fi urmărită din secolul al VII-lea î.Hr., în timp ce primul stat sârb a fost fondat la sfârșitul secolului al VIII-lea, sub conducerea prințului Višeslav. Adevărata dezvoltare a statului sârb a început însă sub conducerea lui Great Župan Nemanja (1166-1196).

Amintirile cu privire la teritoriile de unde au venit sârbii în Peninsula Balcanică sunt foarte vagi și imprecise. Cu toate că au existat unele informații cu privire la teritoriile denumite „Serbia albă”, situate la vest de Statul Franc, informaţii bazate în primul rând pe cercetarea lingvistică, majoritatea istoricilor sunt de părere că patria sârbilor a fost la nord de râul Nipru (Dnjepar). 

Slavii de sud s-au separat imediat după ce au ajuns în Europa de Sud-Est sau după fondarea statului comun?

Este foarte important de subliniat faptul că, la începutul răspândirii acestora spre Balcani, nu existau diferențe reale între triburile slave. Nu se știe, şi, din punct de vedere al surselor istorice relevante, este chiar și mai puțin documentat ce a stat la baza diferențierii lor. Singurele metode acceptabile au fost și continuă să fie cercetările lingvistice și reconstrucția.

Puteți explica, fie şi pe scurt, rolul religiei în istoria slavilor de sud din perioada timpurie?

Triburile slave, inclusiv sârbii, au venit în Peninsula Balcanică cu credințe păgâne. Procesul de creștinizare a acestora a început în secolul al VII-lea, dar nu toate triburile s-au convertit în același timp. Sârbii s-au convertit la creștinism mai ales în secolul al IX-lea. Teritoriile populate de sârbi, care se aflau direct sub controlul Imperiului Bizantin, au fost supuse Arhiepiscopului independent din Ohrid;astfel, teritoriile sârbe, chiar înainte de împărțirea lor oficială între bisericile creștine, care a avut loc în 1054, erau împărțite între jurisdicția Bisericii din Constantinopol și cea a Romei. 

Care a fost principala influență otomană asupra Statului Sârb? 

Cu toate că influența societății, a civilizației și a culturii otomane se poate vedea în viața de zi cu zi a sârbilor, în vocabular (cu peste 3.000 de cuvinte de origine orientală în limba sârbă, asimilate din limba otomană), asupra tradițiilor din viața de zi cu zi, în special în orașe, în bucătărie... aș spune că principala influență a Imperiului Otoman a fost aceea de a răspândi Islamul în Europa de Sud-Est, inclusiv în Serbia. Acest aspect a schimbat definitiv, atât harta confesională, cât și pe cea etnică a regiunii, din moment ce popoarele slave care s-au convertit la Islam au devenit o etnie distinctă (au fost numiți bosniaci). 

Vă rog să prezentați pentru cititorii noștri care a fost rolul lui Sokollu Mehmed Pașa în istoria Imperiului Otoman...

Sokollu Mehmed Pașa este, cu siguranță, una dintre cele mai proeminente figuri din istoria otomană din secolul al XVI-lea. Fiind de origine sârbă, și educat inițial în Mănăstirea Ortodoxă Sârbă Mileševa, a fost victima faimosului și macabrului „tribut de sânge”, prin care băieții creștini deveneau membri în corpul ienicerilor. Unii dintre aceștia, cei mai inteligenți și mai iscusiți, au reușit să ajungă în cel mai înalt nivel al administrației și armatei otomane, obținând chiar și titlul de Marele Vizir. Asta s-a întamplat și cu Sokollu Mehmed Pașa, născut Bajica Sokolović, într-un mic orășel de lângă râul Drina. Acesta a deținut funcția de Mare Vizir sub trei sultani (1565-1579), iar sub sultanii Selim II și Murad III a devenit cea mai importantă figură din Imperiu. 

De obicei, numele său e legat de procesul de reînnoire a Patriarhatului de Péc (Biserica independentă Sârbă) din 1557. Cu toate acestea, aprecierea din punct de vedere istoric a lui Sokollu Mehmed Pașa trebuie făcută cu multă grijă. Chiar dacă în anumite situații, în fața sultanilor, a acționat în favoarea sârbilor, așa cum am menționat deja cazul reînnoirii Patriarhatului, acesta era, mai înainte de toate, dependent de sultanul otoman și a fost musulman devotat. Și-a arătat loialitatea față de sultanul otoman și față de statul otoman. Atunci când a putut să includă interesele sârbești în acest cadru, a acționat în favoarea lor, iar dacă nu a fost posibil, i-a lăsat pe cont propriu. 

Puteți să explicați care era poziția Serbiei și a Bosniei înainte de cucerirea otomană și care au fost problemele care au apărut în următoarele secole?

Aceasta este o întrebare pentru o carte, nu pentru un interviu. Dar o să încerc să explic succint. Atât Serbia, cât și Bosnia au fost state independente înainte de perioada otomană. Primul rege al Bosniei, Tvrtko I, a fost încoronat în mănăstirea Ortodoxă Mileševa în 1377 și, la titlul de Rege al Bosniei, a adăugat titlul de Rege al sârbilor. Fiul ultimului rege al Bosniei, Stephan Tomašević s-a căsătorit cu o fiică a ultimului despot sârb, pentru a accepta vasalitatea ungară și pentru a opri cucerirea otomană. 

Totuși, acest plan nu a fost finalizat și ambele state au fost cucerite de otomani:Serbia în 1459 și Bosnia în 1463. Statalitatea acestora a dispărut și ele au fost organizate conform sistemului administrativ otoman. Totuși, în Serbia pre-otomană, Biserica ortodoxă avea o formă de organizare foarte puternică, care s-a păstrat și în perioada otomană. În Bosnia, situația confesională era complexă, din moment ce acolo conviețuiau adepții a trei religii:creștinii ortodocși, catolicii ortodocși, și așa numiții Crkva Bosanska (Biserica bosniacă);Biserica bosniacă era considerată eretică atât de biserica Ortodoxă, cât și de cea Catolică. 

Nu dispunem acum de spațiu și de timp pentru a explica poziția și rolul bisericii Crkva Bosanska, mai ales că ea încă face subiectul dezbaterilor istoriografice, dar a fost cu siguranță o biserică populară, acceptată de o parte din locuitorii Bosniei. Este important de subliniat și faptul că populația din Bosnia, fie că era de religie ortodoxă, catolică, sau adepți ai bisericii Crkva Bosanska, era de origine slavă, dar, din câte se știe, nu există un trib slav cu acel nume. Se pare că slavii din acel teritoriu au preluat denumirea zonei pe care care s-au așezat.

În perioada otomană, în special din cauza situației confesionale complexe, mulți dintre locuitorii Bosniei s-au convertit la Islam. Tot în acea perioadă, în timp ce etniei nu i se acorda o foarte mare importanță, iar tema diviziunii religioase între musulmani și nemusulmani se aplica subiecților sultanului, acest aspect nu reprezenta o problemă în sine. 

Totuși, după Congresul de la Berlin din 1878, când a avut loc și ocuparea Bosniei de către Austro-Ungaria, guvernatorul ungur al Bosniei a început proiectul de creare a unui nou popor:bosniacii. Acest proiect s-a terminat înainte de Primul Război Mondial, mulți dintre musulmanii bosniaci declarându-se sârbi de credință islamică.

Reprezentare a bătăliei de la Kosovopoljie („Câmpia Mierlei”),  din iunie 1389

Reprezentare a bătăliei de la Kosovopoljie („Câmpia Mierlei”), din iunie 1389

Dar după cum văd eu lucrurile, adevărata problemă a pornit în timpul Regatului Iugoslaviei, odată cu programul de integrare inițiat de regele Alexandru I, care dorea ca toți supușii săi să devină iugoslavi, lucru care nu s-a întâmplat în timpul domniei sale. Principala problemă era legată de identitatea populației musulmane. Identitatea acestora era dată de religie, nu de naționalitate.

Situația a persistat și după cel de-Al Doilea Război Mondial, când, în sfârșit, prin decizia Comitetului Central al Partidului Comunist din Iugoslavia, condus de Tito, în anii ’60 ai ultimului secol, aceștia au fost proclamați ca fiind de naționalitate musulmană. Desigur, aceasta nu a fost o soluție foarte bună, din moment ce numele este foarte neclar, în special pentru ceilalți musulmani, din moment ce calitatea de a fi musulman definește o persoană din punct de vedere al orientării religioase, nu al etniei;dar așa s-a decis de comun acord în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. 

Aceștia au intrat în războiul civil din Bosnia, în 1992, cu acel nume național, și au ieșit din el cu unul nou:Bosniaci. Așa cum declara unul dintre liderii lor în memorii:„Am venit la Dayton musulmani, dar am plecat bosniaci”. Nici măcar comunitatea bosniacă nu era sigură dacă acest nume nou este cea mai bună soluție. Dar s-a păstrat până în zilele noastre. Astăzi suntem martorii încercărilor de proclamare a națiunii Bosniace, idee care ar putea să aibă consecințe asupra viitorului regiunii, din moment ce ar însemna că toată populația Bosniei, inclusiv sârbii și croații, ar deveni bosniaci. 

Și atunci ce se va întâmpla cu populația bosniacă din Serbia și Muntenegru? Ar fi și ei tot bosniaci? Vor pretinde ca regiunile în care locuiesc să se unească într-un singur stat bosniac? Toate acestea sunt probleme periculoase pentru toată regiunea, nu numai pentru locuitorii Bosniei. După cum puteți vedea, în afară de faptul că războiul s-a terminat, și că relațiile interstatale urmează calea normalizării, mai sunt încă multe probleme de rezolvat, care în viitor pot crea altele noi. Desigur, noi credem că acestea nu vor apărea, dar trebuie să fim conștienți că ar putea să apară. 

Albanezii pretind acum că teritoriul Kosovo este al lor. Noi, românii, știm că Mircea cel Bătrân a luptat alături de sârbi în bătălia din Kosovo;știm, deci, că sârbii locuiau în Kosovo în acel moment. Ne puteți oferi mai multe detalii despre acest aspect?

În perioada de după 1371, începând cu bătălia de la Maritsa, când sârbii au fost învinși de mult mai puternica putere otomană, după căderea capitalei Serbiei, Smederevo, în mâinile puterii otomane (1459), cu toate că au avut loc mai multe evenimente, bătălii, chiar și perioade de pace, este important să descriem o bătălie anume, care poate că nu a schimbat istoria Serbiei, dar a schimbat definitiv percepția istorică a sârbilor, creând astfel faimoasa legendă a Kosovo și definind importanța Kosovo atât în percepția istorică a sârbilor, cât și în inimile lor. 

Mănăstirea ordodoxă „Sveti Djordje” (Sf. Gheorghe) din oraşul Prizren,  devastată de etnici albanezi în 2004

Mănăstirea ordodoxă „Sveti Djordje” (Sf. Gheorghe) din oraşul Prizren, devastată de etnici albanezi în 2004

Bătălia din Kosovo a avut loc după victoria armatei sârbe, condusă de prințul Lazar Hrebeljanović, și a aliaților acestuia, printre care se număra și prințul valah Mircea cel Bătrân. De menționat aici că prințul Lazar Hrebeljanović a condus părțile centrale ale statului sârb (valea râului Velika Morava), cu capitala la Kruševac. 

Bătălia de la Kosovo a avut loc pe 28 iunie (ziua bisericii sârbe, denumită Vidovdan, ziua Sfântului Vid) 1389, în câmp deschis, lângă Priština de azi. Locul unde s-a desfășurat bătălia este cunoscut astăzi sub numele de Gazi Mestan (tradus din turcă:locul eroilor). Armata sârbă a fost condusă de prințul Lazar, iar armata otomană de sultanul Murat I. Este foarte greu de estimat numărul soldaților care au luptat de fiecare parte, dar este menționat în istorie că sârbii erau depășiți numeric de armata otomană.

Cu toate că au fost făcute multe reconstituiri ale bătăliei în sine, niciuna dintre ele nu este foarte precisă, pentru că nu există surse elementare, relevante din punct de vedere istoric. Totuși, un lucru este sigur:ambii conducători și liderii armatelor au fost uciși în luptă. Se presupune că prințul Lazar a murit în timpul luptei, iar mai târziu a fost ucis și sultanul Murat I, când unul dintre nobilii sârbi, a cărei identitate nu a fost confirmată în istoriografia științifică, s-a apropiat de cortul său și i-a tăiat capul în fața gărzilor sale. Așadar, conform standardelor medievale de război, rezultatul era egal:ambii conducători fuseseră uciși. Unele vești cu privire la victoria Serbiei au ajuns însă chiar în Italia și Franța. 

Prin urmare, apare automat întrebarea logică:cum este posibil ca bătălia de la Kosovo să rămână în istoria sârbilor ca fiind una dintre cele mai însemnate, mai mari și mai triste înfrângeri? Și cea care a creat întreaga legendă a Kosovo și mitul Kosovo care încă există la sârbi... 

Singurul răspuns plauzibil s-ar putea găsi în consecințele bătăliei. Fiul Prințului Lazar nu era suficient de matur ca să-l înlocuiască, așadar, soția prințului, prințesa Milica a fost cea care i-a luat locul. Aceasta a fost forțată să accepte statutul de vasalitate față de statul otoman, să accepte căsătoria fiicei sale Olivera cu noul sultan Otoman, Bayazit I, iar cel mai mare fiu al său Ştefan a trebuit să se alăture armatei otomane în bătăliile ce au urmat. Este interesant de menționat că Ștefan s-a remarcat în aceste bătălii prin spiritul de cavalerism și curaj, încercând chiar să-l salveze pe Bayazit I pe câmpul de luptă din Ankara (1402). 

Este important să subliniem pentru cititori că din cărțile otomane de recensământ realizate imediat după căderea definitivă a regiunilor Kosovo și Metohija în mâinile otomane (1455), reiese că acestea erau complet locuite de sârbi, din moment ce până în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea zona a fost inima statului sârb. 

Puteți descrie foarte pe scurt relațiile sârbo-albaneze din perioada Evului Mediu și din vremurile otomane?

Nu exista un stat de etnie albaneză în Evul Mediu;acesta a fost creat după Primul Război din Balcani, în 1912. Acel teritoriu a fost împărțit între statul sârb, Veneția și o parte din orașe erau conduse de proprietari de pământuri locali, uneori de origine sârbă, alteori venețieni. Odată cu cucerirea otomană, albanezii au început să se înroleze în formațiunile militare otomane și să se convertească la Islam. Dar, cel puțin până la jumătatea secolului al XVII-lea, granița etnică dintre sârbi și albanezi era aceeași cu cea din anii ’90 ai secolului XX, între Serbia, Muntenegru și Albania.

Războiul dintre Imperiul Otoman și Monarhia Habsburgică, care s-a desfășurat între anii 1683 și 1699, a început cu asediul nereușit al Vienei, după care austriecii au cucerit Budapesta (1686), Belgradul (1688) și Niš (1689). Totuși, armata otomană s-a regrupat și, cu ajutorul tătarilor și al albanezilor din munți, a recâștigat o parte din teritoriile pierdute. Noua graniță, conform Tratatului de Pace din Karlovici, a fost trasată pe linia râului Sava și a Dunării. 

Teritoriile aflate de cealaltă parte nu au mai fost ocupate niciodată de otomani. Pentru sârbi, asta a însemnat mult mai mult decât un război desfășurat pe teritoriul lor. În timpul ofensivei austriece, sârbii i-au suportat pe aceștia din dorința de a recâștiga un stat național (care nu se afla pe agenda Austriei la acel moment). 

Dar când austriecii au trebuit să se retragă de pe teritoriile Serbiei (cu Kosovo, dar fără Vojvodina), i-au lăsat pe sârbi pe deplin la mila otomanilor. Tătarii și albanezii au început să comită crime la adresa civililor sârbi, în special pe teritoriul Kosovo, făcându-le astfel imposibil traiul acolo.

 Acesta este motivul pentru care Patriarhul sârb Arsenije III Crnojević a organizat în 1690 mișcarea sârbilor pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Acela este momentul crucial când structura etnică a Kosovo a început să se schimbe:albanezii au luat casele lăsate de sârbi și au devenit populație majoritară în regiunea Kosovo. 

Cu toate că albanezii s-au convertit în număr foarte mare la Islam, religia nu a jucat un rol important pentru ei. Aceștia au fost și sunt în primul rând albanezi, apoi musulmani, catolici și ortodocși. 

Statuie a lui Bill Clinton,  la Priština

Statuie a lui Bill Clinton, la Priština

Luna trecută am vizitat Kosovo împreună și am văzut că trupele KFOR (Forțele din Kosovo) supraveghează Patriarhatul sârb, mănăstirile și bisericile. Se tem sârbii că ar putea fi atacați atunci când merg la mănăstiri și biserici?

Nu putem uita evenimentele din 17 martie 2004, când albanezii au atacat bisericile și mănăstirile sârbe, iar pe unele le-au distrus complet, ca de exemplu biserica Bogorodica Ljeviška și mănăstirea Sfinților Arhangheli de lângă Prizren. 

Există, desigur, o teamă că s-ar putea confrunta din nou cu o situație similară. Pentru ca albanezii să nu le distrugă din nou, KFOR păzește cu strictețe mănăstirile sârbe ortodoxe. Suntem cu toții martori zilele acestea la bătălia diplomatică pe care liderii sârbi o duc pentru ca UNESCO să nu accepte Kosovo ca membru. Bătălia este politică, desigur, și este de așteptat ca statele care au recunoscut independența KOSOVO să voteze fără îndoială pentru acceptarea Kosovo ca membru UNESCO.

Este foarte greu de acceptat că aceia care au distrus monumente protejate UNESCO ar putea deveni membri ai acestei organizații. Dar, așa cum am spus, aceasta este politică. Putem doar să sperăm că UNESCO, în calitate de organizație profesională, va proteja monumentele istorice și culturale ca patrimoniu sârb, din moment ce au fost construite de conducătorii bisericii ortodoxe sârbe pe vremea când regiunea Kosovo și Metohija reprezentau zona centrală a statului sârb (sec. XII-XV).

Aţi participat la o conferință cu tema „Memorie și identitate”, care s-a desfășurat la Sarajevo în septembrie 2014. Sunt istoricii pregătiți să treacă peste problemele care au existat în istoria recentă?

Răspunsul este un „Da” hotărât. Tema conferinței a fost „Memorie și identitate”, iar principalul atelier a fost dedicat temei „triunghiul balcanic”. Astfel, trei istorici din regiune – unul din Croația, unul din Bosnia și Herzegovina și unul din Serbia – au trebuit să-și prezinte opiniile cu privire la subiect. Și se pare că publicul, în mare parte internațional, aștepta cel puțin câteva ciocniri sau aluzii ironice. Din fericire, acestea nu au avut loc. A fost o discuție purtată cu profesionalism, în calitate de istorici, nu de croați, bosniaci sau sârbi, cu cel mai mare respect pentru sursele istorice relevante, și, spre marea uimire a ascultătorilor, discursurile noastre, fără să ne fi consultat înainte, erau asemănătoare. Acest lucru demonstrează că, cel puțin la nivel academic, suntem pregătiți să trecem peste anii ’90 și să mergem mai departe.

Încă nu aș spune să uităm, ci să iertăm. Cu toții.