Autor 2747 vizualizări


Imediat după venirea pe tronul Rusiei a împărătesei Ecaterina cea Mare, ambasadorul Franţei la Sankt Petersburg, Louis Auguste Le Tonnelier de Breteuil, raporta că „împărăteasa nu pare a nutri nici o intenţie de a conduce treburile ea însăşi”. Breteuil a  făcut o apreciere corectă, în sensul că Ecaterina nu era interesată de o diplomaţie personală de tipul celei promovate de regele Ludovic al XV lea (Secret du Roi).  În timpul domniei Ecaterinei cea Mare, Rusia a devenit una dintre marile puteri ale Europei, cunoscând una dintre cele mai mari expansiuni teritoriale din istoria sa modernă.

 

Personajele cheie ale diplomaţiei ruse din timpul Ecaterinei a II a

La începutul domniei, împărăteasa a  acţionat prin canalele stabilite de Colegiul de Afaceri Străine (organul consultativ pe probleme de politică internă a Imperiului Ţarist). Periodic, împărăteasa adresa cereri detaliate funcţionarilor acestei comisii, iar în momentul când primea răspunsuri neconcludente din partea lor,   îi asigura că le pune întrebări doar din curiozitate. Cel puţin Colegiul  de Afaceri Străine nu avea parte de imixtiuni arbitrare. Pe măsura ce Ecaterina câştiga încredere şi experienţă, ea se simţea tot mai înclinată să intervină în consiliul ataşat Curţii imperiale în 1769 şi prin intermediari individuali de încredere . Spre deosebire de Frederic cel Mare, împărăteasa nu  a acţionat ca propriu ministru de externe.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/80/Nikita_Ivanovich_Panin.PNG/220px-Nikita_Ivanovich_Panin.PNG

Nikita Panin

În practică, în ciuda faptului că nu a fost un titlu oficial, rolul de ministru de externe i-a revenit la început lui  Nikita Panin, care s-a arătat un ardent păstrător al alianţei încheiate cu Prusia în 1764 şi a cărui reputaţie internaţională de indolenţă ascundea o minte incisivă şi erudită. Ecaterina cea Mare l-a cunoscut pe Panin în 1750, pe vremea când acesta era ambasador al Rusiei la Stockholm.În perioada şederii sale în Franţa, Panin şi-a dezvoltat nu numai rafinamentul care îi va servi mai târziu la Curte, dar şi preferinţa pentru Prusia . Când Imperiul ţarist a rupt alianţa cu Prusia în favoarea rivalilor lor austrieci, în 1781, Panin şi-a pierdut complet influenţa.

Puterea a trecut în mâna contelui I.A. Osterman, vicecancelar din 1775 până în 1776. Ca succesor al lui Panin, Osterman a menţinut politica francofobă printr-un parteneriat neoficicial, dar foarte eficient, cu Sir John Goodricke din Marea Britanie. Prin anii 1780 cariera de dipllomat al lui Osterman a intrat deja în declin deoarece majoritatea trimişilor străini îl considerau îngust la minte şi dezagreabil Chiar şi audienţele săptămânale pe care le avea cu împărăteasa  au început să nu  dureze, în ultimii săi ani, mai mult de 10 sau 15 minute.

Figurile centrale ale politicii externe ruse din anii 1780 au fost Alexandr Bezborodko(Cancelar imperial între 1797 şi 1799 şi principalul arhitect al politicii externe ruse după moartea lui Panin şi Grigori Potemkin(Preşedintele Colegiului de Război între 1774 şi 1791 şi arhitect al expansiunii teritoriale a Rusiei în sud). Cei doi au acţionat ca o alianţă neoficială bazată pe respect reciproc.

http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRO_0yK6k530suJa4mc6IKaXUez3YaJdSe41pv7VqrqPyOfgQwJ

Alexandr Bezborodko

Ca verigă centrală a puternicei filiere ucraineane din Sankt Petersburg, Bezborodko a reuşit să-i influenţeze gândirea împărătesei care a ajuns să se opună astfel oricărei alianţe cu Polonia declarând că:”N-o să-i facem niciodată pe polonezi prieteni”.

Chiar dacă a acţionat prin intermediul consilierilor săi, împărăteasa a păstrat un rol central în proiectarea politicii externe a Rusiei.

De la început, Ecaterina a insistat să vadă fiecare misivă şi a fost cea care, spre uimirea lui Panin, a conceput una dintre cele mai importante iniţiative ale domniei:neutralitatea armată din martie 1780. Această neutralitate convenită între Rusia, Danemarca, Suedia, Portugalia şi, mai târziu, Republica Olandeză(aflată atunci în război cu Franţa) a fost menită să păstreze drepturile de „liberă navigaţie şi comerţ” puterilor neutre al căror comerţ fusese întrerupt cu forţa de beligeranţii din Războiul de independenţă american.

Pentru Rusia era o chestiune de sporire a prestigiului să joace un rol de mediator în politica puterilor europene. În acest fel, Ecaterina cea Mare  reuşea să protejeze comerţul înfloritor al imperiului.

Chiar dacă a fost sofisticată din punct de vedere tehnic, neutralitatea a fost în realitate produsul unei improvizaţii, fiind ulterior sacrificată anexării Crimeei în 1783. După cum concluziona istoricul Isabel de Madariaga, ”Ecaterina a fost, mai presus de orice, o strălucită oportunistă”.

În general, calităţile personale ale Ecaterinei s-au dovedit chiar mai importante decât priceperea sa în problemele internaţionale.

Împărătesa îi făcea pe trimişii străini să-se relaxeze la un joc de cărţi, le oferea oportunitatea unor discuţii tête-à-tête în pauzele de la teatrul Ermitajului sau îi însoţea într-o plimbare privată prin parcul de la Ţarskoe Selo.Împărăteasa a subliniat însă că purtarea sa faţă de  trimişii străini pe care îi plăcea personal nu avea nici o însemnătate politică.

Cu asemenea primiri speciale, Ecaterina a reuşit totuşi să păcălească o mulţime de diplomaţi creduli, care îşi închipuiau că interesele lor  erau nespus de apropiate de inima împărătesei .

Ecaterina cea Mare a fost foarte nemulţumită de sistemul de comunicare ineficient dintre Sankt Petersburg şi principalele ambasade europene . În august 1763, împărăteasa a trimis un edict  Colegiului Afacerilor Străine cerând ca fiecare misivă primită să capete un răspuns în timp de două luni.Simplele îndemnuri s-au dovedit totuşi neputincioase în   eliminarea inactivităţi din diplomaţia ţaristă.

Voronţov, noul ministru numit de Ecaterina în 1775, critica lipsa de profesionalism al Colegiului Afacerilor Străine  ca fiind  cel mai dezorganizat din întregul stat.

Abordarea lentă a treburilor a fost inspirată şi de către politica lui Panin. Profesionalizarea incipientă a corpului diplomatic rusesc era încetinită de recrutarea aleatorie dintr-un număr limitat de talente şi persoane fără pregătire adecvată. Pe la mijlocul anilor 1750, doar 45 din cei 139 de membri ai Colegiului Afacerilor Străine se puteau lăuda cu vreun fel de pregătire sau experienţă diplomatică. Totuşi problemele de recrutare şi comunicare erau comune tuturor diplomaţiilor europene.

Ambasadorii Ecaterinei cea Mare

Printre cei mai importanţi amabasadori ai Ecaterinei s-a numărat şi prinţul N.I. Repnin supranumit despotul şi opresorul polonezilorde către  scriitorul englez, Sir Nathaniel Wraxall. Ca şi Repnin, mulţi dintre ambasadorii Ecaterinei au acumulat experienţă ca rezultat al şederii prelungite într-una dintre capitalele europene.

Un alt diplomat eficient a fost şi I. Bulgakov, care a acţionat în Constantinopol până când încarcerarea sa în castelul de la Şapte Turnuri a marcat declaraţia de război a turcilor faţă de Rusia, în 1787.

Prinţul Goliţân, care  avea o largă cultură generală, fiind autorul unui tratat erudit în arte decorative, a reprezentat-o pe împărăteasă la Viena. Goliţîn nu a servit împărătesei doar ca intermediar în relaţia ei cu filosofii iluminişti, dar şi un om de încredere avertizat de dinainte de Ecaterina, de existenţa unor planuri de neutralitate armată.

Încrederea era singurul lucru pe care Ecaterina cea Mare îl oferea ambasadorilor săi, care cunoşteau cele mai secrete planuri.

Informaţii despre Rusia nu erau niciodată disponibile în mod deschis  şi trebuiau cumpărate în mod clandestin de către guvernele europene, care nu ezitau să cheltuie sume enorme de bani cu această activitate. Acest fapt nu era o surpriză pentru Ecaterina cea Mare, care nu ezita la rândul ei să mituiască potenţiali suporteri din străinătate.

Spionajul din Rusia  era totuşi ineficient deoarece permitea acces numai la oficialităţi mărunte de la Sankt Petersburg.  Înalţii oficiali  erau practic incoruptibili pentru că nici o putere străină nu putea să întreacă enorma generozitate a Ecaterinei faţă de consilierii săi apropiaţi. De exemplu, Panin ca recompensă a obţinut titlul de feldmareşal, precum şi 9000 de şerbi şi 150000 de ruble, o pensie anuală de 30000 de ruble şi încă 14000 de ruble ca salariu.

Ambasadorul suedez Stedingk, a conchis în timpul Revoluţiei Franceze că e de o mie de ori mai dificil să negociezi decât să te baţi cu ruşii.Gustav al III lea al Suediei a urmat această logică în timpul domniei Ecaterinei, în  războiul ruso-suedez din 1788-1790, şi a dovedit că e greşită.

Bibliografie

Simon Dixon, Catherine the Great, Ed. Ecco Press, New York, 2010.

""