Autor 6229 vizualizări


Cum arată un geniu? Probabil definiţia pe care ne-o imaginăm întruchipează un colos, un om puternic, extrem de rece şi detaşat faţă de semeni, care se concentrează cu frenezie, cu nebunie asupra unui singur ţel – opera sa. Uşor egoist şi arogant din plin, geniul, definit de clişee şi sintagme, pare un analist al umanităţii şi un personaj care nu poate greşi. Aflat deasupra tuturor, el se aşază singur pe un piedestal încă înainte de de a muri.

Nimic din toate acestea nu i se aplică lui George Enescu. Poate doar enorma ambiţie şi putere de muncă l-ar putea apropia pe marele muzician român de această poziţie imaginară. Dar, deşi despre Enescu nu se poate spune că n-a fost cu adevărat un geniu, existenţa sa a fost cât se poate de umană. De o modestie rară, cel numit „cel mai mare geniu muzical de la Mozart încoace” se poate „lăuda” cu o sumedenie de lucruri cât se poate de lumeşti:a iubit cu patos o femeie care a început să îl preţuiască cu adevărat după ce a murit, a îndurat umilinţe atât în carieră, cât şi în viaţa privată, a construit şi a investit, iar regimurile politice i-au răpit toată averea. Enescu a cunoscut succesul şi aprecierea, dar şi mizeria şi deziluzia. A greşit, a sperat, s-a văzut uitat, a trecut prin chinurile bolilor şi a fost desfigurat de acestea şi de bătrâneţe. Un lucru e cert:omul George Enescu nu se poate înscrie nici pe departe în criteriile strâmte ale sintagmelor care curg atunci când vine vorba despre el.

George Enescu-faţa nevăzută a unui geniu

Imagini oferite de Studioul Cinematografic ”Sahia Film” 

Cântând la căpătâiul răniţilor şi concertând în România poate mai mult decât în străinătate, Enescu şi-a arătat astfel preţuirea deosebită pe care o avea pentru ţara în care s-a născut. Cu toate acestea, ultimii ani din viaţă a trebuit să şi-i petreacă într-un exil impus de situaţia politică a României. A încercat mereu să arate că este mai mult decât un virtuoz, că este un compozitor adevărat, dar recunoaşterea i-a venit abia după moarte.

 Cum s-a născut Oedip

 Nimic din ce era fenomen artistic nu-i scapă lui Enescu în acel efervescent final de „La Belle Époque“. Una dintre desele sale incursiuni în lumea teatrului francez va avea pentru viaţa şi opera sa urmări pe care nici măcar nu le putea bănui atunci, în 1910. Atras de prezenţa pe afişul Comediei Franceze a numelui lui Mounet-Sully, cel mai mare tragedian al momentului, Enescu îşi cumpără bilet la una dintre reprezentaţiile spectacolului Oedip rege, de Sofocle. Efectul piesei şi al interpretării lui Mounet-Sully va fi devastator:„Nu aş putea descrie şocul pe care mi l-a dat lucrarea şi interpretarea ei. Această voce – această voce sonoră şi flexibilă, care aruncă frazele ca şi cum ar fi fost cânturi şi versurile ca şi cum ar fi fost o melodie – va răsuna până în ultima clipă a vieţii în amintirea mea... Ieşind de la Comedia Franceză eram halucinat, posedat. O idee fixă îmi cuprinsese mintea:să compun un Oedip al meu”.

 Opera sa de căpătâi, Oedipe, a fost primită cu multă răceală de marele public, în ciuda aprecierilor deosebite venite din partea criticilor.

În plan familial, viaţa lui Enescu nu a fost niciodată echilibrată. Deşi iubit, protejat şi apreciat de multe femei puternice, printre care şi Regina Elisabeta, muzicianul a considerat că jumătatea sa ar fi una dintre cele mai capricioasă prinţese ale elitei româneşti – Maruca Cantacuzino. Traumatizat probabil de despărţirea părinţilor, resimţită pe vremea copilăriei sale şi dorindu-şi să aibă o familie, Enescu a ţinut cu dinţii de relaţia subredă cu Maruca, chiar dacă a avut mult de suferit de pe urma celei care i-a fost şi muză, şi povară timp de aproape 50 de ani. Deşi nu a avut copii, Enescu şi-a umplut acest gol sufletesc cu relaţia specială pe care a dezvoltat-o de-a lungul anilor cu discipolul său favorit, Yehudi Menuhin.

Festivalul Geroge Enescu

Periodic, personalitatea şi opera lui Enescu revin în prim-plan;aceasta, mai ales cu ocazia  Festivalului Internaţional „George Enescu”. Ce aduce nou fiecare ediţie a Festivalului este doar chintesenţa a ceea celui care a fost George Enescu. Toate celelalte lumini şi umbre, pe care încercă Festivalul să le surprindă, rămân de cele mai multe ori necunoscute. Dar tocmai aceste frânturi, puse cap la cap şi legate de muzica enesciană, aduc o imagine completă şi complexă a unui geniu autentic. Ideea perpetuării moştenirii enesciene a fost promovată imediat după dispariţia marelui artist, în luna mai 1955. Consfătuirea guvernamentală din acel an a avut drept scop organizarea unei manifestări special închinate memoriei marelui artist, act de importanţă culturală majoră, extrem de util şi pentru consolidarea imaginii României pe plan internaţional. Trei ani au durat pregătirile – şi ele au fost conduse cu deosebită precauţie, pentru a se ajunge la împlinirea ideii iniţiale într-un context politic şi financiar dificil pentru România.

Prima ediţie a festivalului

Gongul inaugural, din5 septembrie 1958, marca un succes important al culturii muzicale româneşti în context internaţional, ţara noastră aliniindu-se astfel la tradiţia marilor festivaluri europene (precum Bayreuth – „Wagner”, Salzburg – „Mozart”, Gstaad – „Menuhin”, Aldenburgh – „Britten”, Moscova – „Ceaikovski”, Baden-Baden, Besançon) sau americane (Tanglewood, Massachusetts, Boston, Aspen, Chicago). Acest debut a lansat cu succes manifestarea românească care a împlinit peste jumătate de veac de existenţă. Prima ediţie are ediţie a Festivalului s-a desfăşurat la Ateneul Român, Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti. Mari interpreţi invitaţi au fost:Claudio Arrau, Monique Haas, Halina Czerny Stefanska, Jakov Zak, André Gertler, Yehudi Menuhin, David Oistrah, dirijorii Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario, Carlo Zecchi.

Ecourile primei ediţii

Iată care au fost ecorurile primei ediţii. Sir John Barbirolli:„Printre marii muzicieni ai vremii noastre, Enescu era poate cel mai complet… Marea sa lecţie aş numi-o lecţia entuziasmului pentru frumos. Fără acest entuziasm şi fără o autentică cunoaştere muzicală, nu se poate atinge nivelul superior în artă”.

Lord Yehudi Menuhin:„Este emoţionantă această mărturie a unei ţări întregi, la care s-au alăturat atâtea personalităţi marcante ale vieţii muzicale mondiale. Pot să vă spun că mă bucură prezenţa unora din aceste personalităţi în juriile Concursului şi a altora în cadrul concertelor date şi de amploarea şi admirabila organizare a întregului eveniment... Mă bucură sincer acest lucru şi îi felicit din toată inima pe cei care au contribuit la acest mare succes.”

David Oistrach:Festivalul şi Concursul constituie „evenimente de primă importanţă în viaţa internaţională, evenimente care vor contribui la popularizarea creaţiei şi stilului intepretativ al unui artist de anvergura lui George Enescu, unul din fiii cei mai glorioşi ai poporului român”.

Ediţia a II-a  a Festivalului

Al doilea festival dedicat lui George Enescu a avut loc în 1961, preşedintele comitetului de organizare fiind Ion Pas, care ocupa şi funcţia de preşedinte al comitetului de stat de Radiodifuziune şi Televiziune. Noi nume interpretative de prestigiu care au urcat pe scenă au fost:Aldo Ciccolini, Annie Fischer, Sviatoslav Richter, Leonid Kogan, Henryk Szeryng. Între cântăreţi de operă şi concert remarcăm pe:Anton Dermota, Dimităr Uzunov, Ivan Petrov. Iar între dirijori întâlnim pe sir John Barbirolli, Lorin Maazel, Ghenadi Rojdestvenski.

Şi cea de-a doua ediţie a primit aprecierile marilor oameni de muzică din lume. Georges Auric spunea că festivalul este „din toate punctele de vedere o mare izbândă artistică”. Sviatoslav Richter:„Şi apoi, România înseamnă pentru mine şi George Georgescu, acest mare artist cu care este întotdeauna o desfătare să poţi cânta”. Aldo Ciccolini:„De la sosirea mea la Bucureşti, pentru mine a fost cu adevărat o experienţă extraordinară !”

Astăzi, despre Enescu

Pentru românul obişnuit, Enescu este cel mai mare muzician al ţării, adesea şi singurul de care a auzit. El rămâne în memoria muzicală a naţiei ca autorul Rapsodiei Române de care, în timpul vieţii, a fugit cât a putut. Rămâne şi ca artistul cetăţean care, în vremurile de restrişte ale Primului Război Mondial, a însufleţit şi alinat inimi şi suferinţe. Pentru melomani, Enescu este cel căruia îi datorează acest impresionant spectacol artistic, „Festivalul Enescu”, desfăşurat din 1958 şi până astăzi, locul unde românii au putut să-i vadă şi să-i audă de-a lungul timpului pe David Oistrah, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Isaac Stern, Mstislav Rostropovici, Victoria de Los Angeles, Sir Paul McCartney, Ştefan Gheorghiu, Ion Voicu, Dan Grigore, David Ohanesian, Zenaida Pally şi atât de mulţi alţii.

O menţiune aparte merită Yehudi Menuhin, care, din 1958, de la prima ediţie, până în 1998, cu un an înaintea morţii, a onorat de câte ori a putut invitaţia de a participa la o manifestare dedicată profesorului, maestrului şi prietenului său.

În fond, să fim cinstiţi şi să recunoaştem, Enescu a fost geniul muzical al românilor şi unul dintre cei mai mari creatori de muzică ai veacului XX. Şi, dacă din modestie nu vrem să o facem, atunci măcar să fim de acord cu Pablo Casals, violoncelistul de aur al vremurilor noastre:„Enescu a fost cel mai măreţ fenomen muzical, de la Mozart încoace”.

Citește mai multe despre Geroge Enescu în revista Historia Special