Autor 4501 vizualizări


Fărcășenii din secolul XX sunt înconjurați de un anumit mister genealogic. Nu figurează în cărțile genealogice ale lui Octav George Lecca, nici în articolele din valoroasa revistă interbelică “Arhivele Olteniei” și nici în alte lucrări consacrate istoriei acestei regiuni. Interesul de a-i situa genealogic este desigur legat de personalitatea lui Mihail Fărcășanu (1907 – 1987), șef al Tineretului liberal în anii ’40, ziarist și prozator, iar apoi, după război, unul dintre fruntașii emigrației românești din Occident.

Identitatea de nume cu familia boierească a Fărcășenilor, originară din fostul județ Romanați, are oare un temei în realitate? O întrebare la care răspunsul este mai dificil de dat decât ar fi fost de așteptat. Interesat de această chestiune, în ziua de 18 februarie 1989 – așadar chiar cu câteva luni înainte de evenimentele din Decembrie același an, perioadă în care eram student la Facultatea de Istorie din București –, dl. Constantin Bottea, fostul cumnat al lui Mihail Fărcășanu (fusese căsătorit cu una dintre surorile sale, Margareta), m-a primit, la solicitarea mea – cu multă amabilitate - într-o vizită cu scop istorico-genealogic. Locuia în blocul mare din strada Frumoasă care are o fațadă și pe Calea Victoriei.

Am considerat întotdeauna că istoria orală, mărturiile directe, prezintă tot atât de mult interes ca și cele scrise, care adesea nu consemnează o serie de fapte păstrate de tradiția verbală. A te mărgini la documentele scrise nu este benefic pentru cercetarea istorică. Pe de altă parte, însă, izvoarele orale trebuie privite – mai este oare nevoie de repetat acest lucru ? – cu foarte mult spirit critic. D-l Constantin Bottea – pe a cărui fiică o auzisem, sub pseudonim, de multe ori la “Vocea Americii” – și-a început istorisirea genealogică, cu socrul său, Gheorghe Fărcășanu, a cărui mamă era englezoaică și care a murit în anii ’40, într-un accident la calea ferată. Mi-a spus, de asemenea, că avea moșie în județul Vâlcea și că soția sa se numea Marioara (de numele ei de familie nu își aducea aminte). Ulterior aveam să aflu că acesta era “Vasilescu”. Care era așadar legătura cu vechii Fărcășeni?

Originile Fărcășenilor

Răspunsul ar trebui căutat în arhive, dar dificultatea de a găsi ceva este foarte mare și ține mai degrabă de domeniul hazardului. Plus că adevărul s-ar putea să nu se găsească nici acolo. Originea Fărcășenilor seamănă într-o anumită măsură cu cea a strămoșilor materni ai lui Eugen Ionescu, familia Ipcar1: în realitate, o descendență neconcordantă cu numele purtat, datorită filiației inițial naturale.

Aceasta ar explica de ce Fărcășenii din secolul XX – cei ai omului politic liberal – nu figurează în lucrările în care este vorba de această veche familie oltenească. Poate că acesta a constituit și unul dintre motivele pentru care Mihail Fărcășanu (foto sus) însuși și-a publicat romanul Frunzele nu mai sunt aceleași, sub pseudonimul “Mihail Villara”.

Maiorul Drăghici Fărcășanu din veacul al XIX-lea, a cărui mamă era născută Gigârtu și a cărui legătură de rudenie cu ceilalți Fărcășeni nu este cunoscută, ar putea fi antecesorul ramurii lui Mihail Fărcășanu. Într-adevăr, a existat o alianță matrimonială Gigârtu – Villara și aceasta ar putea explica alegerea pseudonimului amintit. Pe de altă parte, Drăghici Fărcășanu a fost căsătorit tot cu o Fărcășanu, pe nume Maria, fiica șetrarului Dimitrie (Tache) Fărcășanu, descendentă certă a vechilor Fărcășeni.

Mateiu I. Caragiale și familia Fărcășanu

Dezlegarea misterului s-ar putea găsi în adnotările lui Mateiu I. Caragiale (foto dreapta) la vetusta, dar totuși folositoarea carte a lui Octav George Lecca, Familiile boerești române. Istoric și genealogie: un Fărcășanu – nenumit - s-a căsătorit la 70 de ani cu Antița Saragea, având un fiu, Iorgu, căsătorit cu o englezoaică pe nume Eva Peel sau Sheldon. “Vârsta înaintată a lui Fărcășanu – nota fiul natural al lui I.L. Caragiale – la căsătoria sa cu Antitza ne face să ne îndoim de legitimitatea fiului său Iorgu2.

Nici Antița Saragea, nici soția englezoaică a lui Iorgu Fărcășanu nu sunt trecute în albumul genealogic publicat de Octav George Lecca în 1911, ceea ce confirmă într-un fel afirmația lui Mateiu Caragiale. Așadar poate că familia lui Mihail Fărcășanu nu era scoborâtoare de sânge a spiței boierești oltenești, deși purta numele ei, datorită unui strămoș care de fapt nu se știe cine era. Aceasta nu diminuează, firește, împlinirile politice și literare ale lui Mihail Fărcășanu, dar se cade ca adevărul – în măsura în care poate fi el stabilit – să fie cunoscut.

Iorgu Fărcășanu a avut următorii copii3: Gheorghe – căsătorit cu Adina (al cărei nume de familie îmi este necunoscut) –, Nicolae (+ 1988 la Timișoara), avocat – căsătorit cu Felicia Negrea, fiica unui colonel Negrea – frate cu Camil Negrea, profesor de drept la Universitatea din Cluj – (având o fiică, Pia, stabilită în Germania din 1987), Maria – căsătorită mai întâi cu medicul dentist Emil Fessler (divorțați) și a doua oară cu Ion Lahovary, fiul diplomatului Filip Lahovary și al Valentinei născută Boambă (de asemenea divorțați; Valentina Boambă s-a recăsătorit cu Constantin Argetoianu și apoi cu pictorul Henri H. Catargi), Paul – adoptat de unchiul său generalul Zotta4 –, de profesie inginer, mort la Canal, neavând urmași, Mihail – căsătorit mai întâi cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat și a doua oară cu Louise Gunther, fosta soție a lui Franklin Mott Gunther, ministru plenipotențiar american la București (neavând copii) – și Margareta (n. 1917) – căsătorită în 1938 cu Constantin Bottea (divorțați în 1966) –, având o fiică, Domnica (n. 1942), căsătorită cu Ion Filotti, fiul diplomatului Eugen Filotti (divorțați).

Un văr primar al lui Mihail Fărcășanu se numea Nicolae Paleu și a murit în anii ’80 la București, necăsătorit și fără copii.

Urmașii feminini

Vechii Fărcășeni au avut urmași prin femei până în zilele noastre. Mergând pe aleea principală de la cimitirul Bellu, între mormântul Hașdeu și cel al scriitorului Damian Stănoiu există un mormânt cu un înger, ținând în mână o sabie: este cel al serdarului Răducanu Rusescu (+ 1870) și al soției sale Zoe (+1908), fiica logofătului Iancu Fărcășanu. Urmașii lor, cu numele de “Rusescu”, care își dorm acolo somnul etern, erau totodată și scoborâtorii - prin femei – ai boierilor Fărcășeni: inginerul inspector general silvic Dimitrie Rusescu (1858 – 1954), căsătorit cu Maria Solacoglu (1870 – 1948), Radu Rusescu (1893 – 1977), general-colonel, căsătorit cu Jeanne Slătineanu (1894 – 1971), Alfred Rusescu (1895 – 1981), medic profesor universitar, căsătorit cu Steliana Mărăcineanu (n.1912), Sofia Hondor născută Rusescu (n.1900) și soțul ei Corneliu Hondor (1897 – 1979). Alfred Rusescu a fost o personalitate în lumea medicinei, numărându-se printre fruntașii pediatriei românești. Numele lui este purtat astăzi de un spital din București.

Originea patronimicului Fărcășanu

Patronimicul familiei Fărcășanu provine de la localitatea Fărcășele din fostul județ Romanați, astăzi județul Olt. Deși “fárkás” înseamnă “lup” în limba maghiară, familia este veche oltenească și nu are nici o legătură inițială cu vecinii noștri de la nord-vest. Moșiile Fărcășenilor au fost în evul mediu în județul de obârșie, pentru ca în secolul al XIX-lea să fi stăpânit și unele în Vâlcea (Zăvideni) și în Ilfov (Coiani – fostă veche moșie a Craioveștilor și apoi a Cantacuzinilor, unde se mai păstrează ruinele unei reședințe a marelui postelnic Constantin Cantacuzino).

De altfel, fiind boieri veliți, Fărcășenii s-au înrudit prin căsătorii cu marile familii din Țara Românească: cu Cantacuzinii, Grecenii din Ilfov, Coțofenii, Hrisoscoleii ș.a.5 Statutul lor social pare să decadă într-o anumită măsură în veacul al XIX-lea, dar numele își va fi păstrat prestigiul de neam boieresc pământean. Situate în apropiere de Caracal, în nordul fostului județ Romanați, cele două Fărcașe – de Sus și de Jos – există și astăzi.

De la Fărcășeni, moșia a trecut în proprietatea contesei Talievici și ulterior a fost cumpărată de către Constantin Neamțu, proprietarul unei bănci din Craiova – în al cărei sediu, construit după proiectul arhitectului Ion Mincu, se află Primăria orașului – și al frumoasei cule de la Curtișoara (jud. Gorj). În 1922, noul proprietar a refăcut vechiul conac Fărcășanu din Fărcașa de Jos, “păstrându-i vechea arhitectură, beciul mare, parterul și etajul cu cele două balcoane6.

Paul de Alep vizitase aceste locuri în 1653, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei: “…Plecând de la mănăstirea Hotărani, am mers ca un ceas și am ajuns la un târg ce aparține marelui stolnic, numit Fărcaș, în care el are un palat frumos. Sâmbătă dimineața boierul acesta ne invită să-i vizităm biserica cea de lemn, ce o zidise el în apropiere, ca o mănăstire, cu hramul Sf. Petru și Pavel7.

Începuturile familiei sunt grevate de confuzia dintre Stoica popa din Fărcașa, mare logofăt (1624), și aga Farcaș din Brabova. Faptele celui de-al doilea i-au fost atribuite celui dintâi8 – devenit chiar personajul unei balade populare, înregistrate prima dată de către Dionisie Fotino – și această eroare a avut o persistență îndelungată. Atât aga Farcaș din Brabova cât și popa Stoica din Fărcașa au trăit în vremea lui Mihai Viteazul, supraviețuind însă cu mulți ani morții acestuia.

Stoica a fost căsătorit cu Neacșa, având următorii copii: Vlad, mort de tânăr, Tudosie, Maria – căsătorită cu Conda din Obedin mare comis, din neamul boierilor Obedeni (după cum aveau să se numească peste două generații) – și Radu, dregător însemnat al vremii sale9. Acesta din urmă este primul boier cu numele de “Fărcășanu”. A fost căsătorit cu una dintre fiicele lui Mihăilă postelnicul și ale Ancăi din Văleni, fiind cumnat cu Ghinea (Tzucalà) Brătășanu mare vistier – strămoșul Brătășenilor, despre care a fost vorba într-un articol anterior, consacrat acestei familii – și cu Pană Filipescu mare spătar10.

Așadar, încă din primele generații atestate documentar, Fărcășenii erau înrudiți cu boierii din Obedin și cu Brătășenii. Un document din 9 mai 1583 amintește – în legătură cu satul Cocicodia – pe Pârvea din Fărcași11, care nu apare însă în genealogiile Fărcășenilor. Era vorba oare de o rudă sau chiar de tatăl lui Stoica popa din Fărcașa?

Letopisețul Cantacuzinesc și Fărcășenii

Radu, fiul acestuia din urmă, este un personaj de cronică. Letopisețul Cantacuzinesc îl pomenește de câteva ori. A jucat un rol în contextul reprimării Răscoalei Seimenilor din 1655:

“Iar Costandin vodă [Șerban] prinzând veste, trimis-au pre Preda dvornicul Brâncoveanul și pre Radul stolnicul Fărcășanul [subl. mea] și Ivașco Cepariul, cu oști grele. Și făcură război mare la Târgul Bengăi și fură biruiți siimenii. Câți n-au perit de sabie, prinsu-i-au vii”12.

La 29 aprilie 1659, Radu Fărcășanu, împreună cu Pană Filipescu, Radu Mihalcea Cândescu, Chircă Rudeanu, Badea Bălăceanu, Drăghici Cantacuzino și alți boieri, dădea un zapis lui Constantin Vodă Șerban, potrivit căruia “vor fi credincioși până la moarte, fostului Voievod13. Necredința boierilor este pedepsită de Mihnea al III-lea Radu cu cruzime:

“…Mihnea fiind îndemnat de dracul, iar au abătut de ș-au tăiat boiarii, câți au mai rămas, anume: Radul vel vornicul Cândescul cu 2 frați ai lui Negoiță, i Moisi, i Udriște vel spătarul, i Diicul Buicescul vel clucerul, i Radul Fărcășanul vel stolnicul [subl. mea], i Danciul Pârâianul vel postelnicul cu fie-său Preda logofătul, i Badia Comâneanu vel comis, i Stroe clucerul Bârsescul, i Vasilie Câmpineanul vel căpitanul și alți mulți boiari, aruncându-i din casele domnești jos, cu lanțurile în grumazi. Iar dorobanții să bucura și-i călca cu picioarele și-ș bătea joc de trupurile lor. Și nici la biserică nu-i lăsa să-i îngroape, ci afară prin gunoae”14.

Cariera lui Radu Fărcășanu – al cărui nume apare în documente și sub alte forme, de pildă “din Fărcași Radul căpitanul al popii Stoica15, s-a desfășurat sub mai multe domnii: postelnic (aprilie 1629 – martie 1635), căpitan de roșii (iulie 1635 – iunie 1647), al doilea vistier (aprilie 1648 – ianuarie 1651), fost vistier (1651 – 1653), agă (1654), mare comis (1655 – 1657)16. A avut trei fii: Barbu, Matei și Pârvu, căsătorit cu Dumitrana, sora lui Papa Grecianu; o fiică a sa a fost căsătorită cu Gavrilașco paharnicul, fiul vornicului Radu din Desa.

Barbu Fărcășanu este amintit în Letopisețul Cantacuzinesc, în contextul prigoanei pe care Gheorghe Duca Vodă a dezlănțuit-o față de frații Cantacuzini. Scrie cronicarul:

“Iar Mihai spătarul cu frate-său Iordache, cu cumnatul lor Barbul Fărcășanul vistierul [subl. mea] era la casa lor, Mărginenii ot Praova [sic], de gătea bucate pentru săraci, întru slava marelui Dumnezeu și întru pohvala sfântului Nicolae, așteptând să vie de la Cocorăști a doa zi, duminecă, și fratele lor Costandin stolnicul. Iar Duca vodă, cu sfetnicii lui cei ficleni, cu mare taină, noaptea, gătiră ostași și trimiseră de olac unii la doamna Elena și la feciorii ei, ca să-i prinză; alții la Șărban logofătul, la Drăgănești. Și pren/ vărsatul zorilor, sosiră toți, carii pre unde le era porunca”17.

Cum era Barbu Fărcășanu cumnat al fraților Cantacuzini? Prin căsătoria unei surori ale sale cu Iordache Cantacuzino, noțiunea de “cumnat” extinzându-se și asupra fraților acestuia. Vel pitar și vel stolnic, Barbu Fărcășanu apare ca martor la o serie de hrisoave brâncovenești – de pildă într-unul din 18 iunie 169318 sau într-un altul din 12 iulie 169319.

De asemenea, biv vel pitarul Barbu Fărcășanu se numără printre martorii unui zapis din 10 martie 1701, “prin care se adeverează că Matei vătafu împreună cu fratele său Barbu clucerul Bălăceanu au luat cu împrumut bani de la vel banul Cornea”20.

Vodă Brâncoveanu și familia Fărcășanu

Mai mulți membri ai familiei Fărcășanu s-au aflat în anturajul lui Vodă Brâncoveanu, probabil atât datorită înrudirilor dintre ei cât și a obârșiei comune din vechiul ținut al Romanaților. Consemnând vizita lui Constantin Brâncoveanu la Adrianopol – “Odriiu” în original –, Radu Greceanu amintea în cronica sa pe vel stolnicul Barbu Fărcășanu, unul dintre boierii care primiseră dregătorii cu acel prilej:

“Unde mergând în saraiul înpărătescu, au înbrăcat pe Măriia sa cu caftan, puindu-i și cuca în cap și cu Măriia sa denpreună au înbrăcat 30 dă boiari cu caftane. Și pentru ca să să știe pentru o pomenire cine și cine au fost, aicea îi însemnăm pre nume: întâiu fiiul Mării sale Ștefan beizade, Cornea vel ban, Diicul Rudeanul vel logofăt, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, Costandin Știrbeiu vel clucer, Dumitrașco Caramanlâul vel postelnic, Barbu Fărcășanul vel stolnec [subl. mea]”21 și mulți alții.


În ceea ce privește proprietățile acestuia, fie amintit că la 15 ianuarie 1837, în conflictul dintre clucerul Alexandru Vlangali cu moșnenii Otești și Oteșciori din județul Olt, Înaltul Divan al Țării Românești întărea „«alegerea» judecătoriei Olt și hotărnicia făcută de medelnicerul Greceanu, ca numitul clucer să stăpânească moșia sa – Cepturarii – împreună cu acei 366 stânjeni de moșie, cumpărați cu zapis din 1696 de către pitarul Barbu Fărcășanu” [subl. mea]22.

Potrivit lui Nicolae Stoicescu, Barbu Fărcășanu a avut doi fii: pe Mihai căpitan – tatăl lui Matei postelnic – și pe Constantin, căsătorit cu Maria Călinescu, având o fiică, devenită soția lui Petre Zătreanu23. Pârvu, fratele lui Barbu Fărcășanu, s-a numărat și el printre boierii lui Constantin Vodă Brâncoveanu. În 1695 acesta l-a însărcinat – împreună cu Bunea vel armaș și Barbu Bârsescu pitar – “cu facerea podului stătător de pe apa Oltului, pe care pod a trecut oastea împărătească (turcească) la Turnu24.

Pe aceiași Pârvu logofăt Fărcășanu și Barbu pitar Bârsescu îi întâlnim apoi la 8 martie 1699 și în judecarea unui hotar de moșie25. Postelnicul Mihai Fărcășanu – care purta așadar același nume precum cel ce avea să fie purtat de omu politic liberal de peste două veacuri – a fost de câteva ori trimisul lui Vodă Brâncoveanu.

“Atuncea domnul – scria Radu Greceanu – numaidăcât au trimis cu veste la doamna Mării[ iș sale, fiind în București și la boerii caimacami, pre Mihai postelnicul Fărcășanul [subl. mea], înștiințând pre doamna cum că iarăși puternecul Dumnezeu diaschedasind gândurile cele rele ale păgânilor și înfrânând pornirea cea fără dă frica lui Dumnezeu și zavistiia vrăjmașilor, l-au miluit cu domniia și strămoșasca stăpânire a patriii Mării[i] sale. Care veste viind, cuprins-au nespusă bucurie atât pre doamna și toată casa Mării[i] sale, cât și pă toți boerii ce rămăsese în București și toți cu bun dar, atât Măriia sa doamna, cât și boerii, l-au dăruit pre postelnicul Mihai” [subl. mea]26.

Același personaj era trimis de domnul Țării Românești la ruda sa domnul Moldovei, pentru a-l invita la nunta fiicei sale cu postelnicul Nicolae Ruset, fiul vistiernicului Iordache Ruset:

“La 12 ale lui aprilie viind călărași dă la Țarigrad și scriind boiarii cum că lucrurile Porții stau și să poartă în liniște, Măriia sa încă având toată gătirea nunții, numaidecât au trimis pe Mihaiu postelnecul Fărcășanul [subl. mea] cu cărți la Mihaiu Vodă [Racoviță] la Moldova, poftind și pre Măriia sa / ca pre un priiaten și vecin, să fie ostenitoriu la acea veselie ca să să veselească de înpreună și să ceară și boiarilor nuntași voe ca să vie să săvârșească veseliia”27.

Filiația din secolul XVIII

Asupra filiației Fărcășenilor din secolul al XVIII-lea există neconcordanțe. Octavian George Lecca considera în arborele genealogic publicat28, că Barbu Fărcășanu a avut ca fii pe Iordache, pe Hrizea și pe Toderaș, iar Iordache, la rândul său, ar fi fost tatăl lui Șerban vel vornic, al lui Mihai vel căpitan și al lui Constantin vel șetrar. Potrivit lui Nicolae Stoicescu, “cu fiul lui Pârvu logofătul, Matei, s-a continuat șirul dregătorilor din familia Fărcășanu în secolul al XVIII-lea29.

Oricum ar sta lucrurile, Fărcășenii continuă să fie atestați atât de cronici cât și de numeroase documente. Fărcășenii erau proprietarii unui loc în București, după cum reiese dintr-un zapis din 24 iulie 1710:

“Adecă eu Costandin înpreună cu verii noștri Toderașco și Iordache Fărcășanii, dat-am zapisul nostru la măna dumnealui Radului mare sluger, precum să s[e] știe că avănd noi un loc în București, care loc să înpreună cu locul dumnealui mare sluger și pe dănaintea porții Golescului și a Buicescului, pentru că acest loc ne iaste noao de la părinți și fiind pe lăngă dumnealui, ne-am voit cu toții și i l-am văndut dumnealui, drept t[a]l[eri] 60”30.

Documentul este iscălit de “Costandin Fărcășanul”, “Toderașco Fărcășanul”, “Iordache Fărcășanul” și “Mihai căp[i]t[an] Fărcășanul martor”. Un alt zapis – din 4 august 1710 – se referea la aceeași proprietate din București a Fărcășenilor:

“Scrisoarea noastră la măna dumnealui Radul vel slugear. / Precum să să știe că ne-am rugat dumnealui de ne-au făcut bine de ne-au dat taleri 60 împrumut. Și pentru acești bani i-am pus zălog locul nostru dăn București care iaste dănpreună, care loc iaste pe lăngă dumnealui și pe lăngă Buicescul. Și ne-au dat acești bani toți gata în mâinile noastre”31.

Zapisul poartă iscăliturile lui “Costandin Fărcășanul”, “Toderașco Fărcășanul”, “Iordache Fărcășanul” și “Mihai căpitan Fărcășanul”. Acel loc din București ar putea fi poate plasat în mahalaua Bisericii Sf.Ilie, dacă ar fi să ne referim la un alt document, datând din 11 iulie 1754:

“De vreme ce locul din mah[alaoa] bisericii sfăntului prooroc Ilie pe care iaste casa Sandului fost al treilea vist[iar] și casa Papei ce au fost căpit[an] și căt va iaste coprinsul și în curtea lui Atanasie log[ofăt] de vistierie, s-au descoperit acum și s-au ales cu boieri mari că iaste al dumnealui Costandin Dudescu fost mare vornic, cumpărat de părintele dumisale de la Fărcășan [subl.mea]...31bis

Postelnicul Constantin Fărcășanu a avut o fiică, Marica, devenită în 1728 soția lui Gheorghe Bădeanu32. Un alt membru al familiei, Matei Fărcășanu, figurează ca martor într-o serie de zapise: de pildă la 5 martie 1721, postelnicul Pătrașco Bălăceanu dădea un zapis vel pitarului Barbu Merișanu, prin care îi vindea partea sa de moșie de la Hieria din județul Teleorman, “cu heleșteu în apa Călmățuiului și cu siliștea satului, însă stj.1000, stj. pe bani 120 care fac talere 1000 adică o mie”.

Printre martori apare și Matei Fărcășanu vel armaș33. La 6 martie 1731, domnul Țării Românești Mihai Racoviță dădea un hrisov vel serdarului Mihai Bărbătescu, “ca să aibă a ținea și a stăpâni toată partea lui de moșie din Doicești i Bărbătești ot sud Dâmbovița, cu casele, cu viile, cu morile și cu heleșteul cel din jos și cu tot venitul de peste tot hotarul, cât se va alege pentru că această moșie fost-au a d-sale dreaptă și veche moștenire34.

Printre boierii din divan se număra ca martor și “pan Matei Fărcășanu vel stolnic”. De asemenea, într-un alt hrisov - dat în aceeași zi de către același domnitor, aceluiași boier – apare ca martor tot “Matei Fărcășanul vel stolnic35. Tot el figurează – fără dregătorie – și la sfârșitul unui zapis din 1 februarie 1734, dat de Costandin postelnicul sin Hasan biv vel sluger, lui Mihai Bărbătescu biv vel serdar36. În București a avut proprietate și Radu Fărcășanu, fapt pe care îl aflăm dintr-un zapis datând din 20 februarie 1745:

“Adecă eu Gheorghe bărbiariu fecioru ceaușului Gherghe (indescifrabil), dinpreună cu fămeaia mea Ilinca, dat-am zapisul mieu la măna dumnealui Radului Fărcășanului [subl. mea] precum să să știe că avănd eu o casă în mahalaoa bisearicei Dintr-o Zi, le-am văndut dumnealui cu locul caselor și cu locul ce-mi este și mie dă cumpărătoare după cum arată zapisele cele vechi...”37

Fratele lui Radu, Șerban Fărcășanu, figurează printre martorii unui zapis al Saftei Drugănescu din 10 aprilie 175738.

Fărcășenii în secolul XIX

În spița Fărcășenilor avea să apară peste aproape trei sferturi de veac un alt Radu – mai exact Răducanu –, nepot al personajului anterior. Potrivit lui Octavian George Lecca – genealogist care în ciuda reputației nu prea pozitive de care se bucură printre specialiști, oferă totuși multe date valabile -, serdarul Răducanu Fărcășanu a fost căsătorit de două ori: prima oară cu o Otopeanu, cu care nu a avut copii și a doua oară cu o Bărcănescu (despre cea de-a doua soție vezi mai jos). Cu adevărat, înrudirea cu Otopenii se confirmă printr-un zapis din 1 decembrie 1834, în care Răducanu Fărcășanu figurează alături de “Grigore Otopeanu, vânzător”, “Zinca Otopeanca, vânzătoare”, “Zoița păhărniceasa”, “G. Stănescu” și “Costandin Caramanlâu”39.

Zapisul este adresat “dumnealui Costache Greceanul ginerile nostru”, adică soțului unei fiice a lui Grigore și a Zincăi Otopeanu. Interesant este faptul că vânzarea se referă tot la un loc din mahalaua Sf. Ilie, unde se aflase – după cum am văzut mai sus – și acel loc al Fărcășenilor de la începutul veacului anterior. Potrivit zapisului, “precum să să știe că i-am vândut casa noastră de aici din București, ohabnică, cu toată împrejmuirea, ce să află în mahalaoa Sfântului Ilie, după Podul Calicilor, pă locul sfintii Mitropolii, cu embatichiu trei ocă ceară pă an, în drept lei treizeci și patru de mii dooă sute40.

Răducanu Fărcășanu stăpânea pământ și la Coeni, la sud de București, după cum aflăm dintr-o hotărâre a Înaltului Divan al Țării Românești din 22 iunie 1832, legată de un litigiu funciar. Inaltul Divan, “în urma hotărârii Divanului Judecătoresc din 26 octombrie 1831, cercetând pricina dintre jeluitorul paharnic Răducanu Fărcășanu și Iordache Filipescu marele vornic al Pricinilor din Lăuntru, pentru moșiile lor Coeni din jud. Ilfov, hotărăște: să se facă cercetare la fața locului cu carte de blestem și să se dovedească semnele și pietrele așezate de răposatul stolnic Poenaru în 1812 pe linia despărțitoare a moșiilor, dându-se fiecăruia în scris; dacă se va dovedi că nu a fost bine despărțită atunci, după hotărnicia făcută la 25 iulie 1757, să se măsoare toată partea de moșie și să se împartă în două, fixând linia dreaptă cu semne de pietre și dând jumătate jeluitorului paharnic și jumătate vornicului41.

Răducanu Fărcășanu pare a fi fost destul de amator de procese, pentru că un an mai târziu, o hotărâre a Înaltului Divan din 18 septembrie 1833 tranșa într-o pricină a “fostului mare paharnic Radu Fărcășanu” cu “Maria Vultureasca” – căsătorită cu Mihai Măriuțeanu –, în legătură cu plata cheltuielilor și darurile primite la logodna ei cu șetrarul Dimitrie Fărcășanu, fiul fostului mare paharnic42.

Documentul atestă așadar filiația dintre Radu (Răducanu) Fărcășanu și Dimitrie Fărcășanu, precum și eșecul logodnei dintre acesta din urmă și Maria Vulturescu. La 11 iulie 1832, D. Fărcășanu, șătrar figurează ca martor într-un proces pentru două suflete de țigani43.

La 31 octombrie 1838, de când datează o nouă hotărâre a Înaltului Divan, diferendul dintre “serdarul Tache Fărcășanu, fiul răposatului paharnic Fărcășanu” și “Marghioala Vultureasca”, logodnica de care se despărțise, nu era stins. O altă hotărâre a aceleiași instituții, emisă la 15 iunie 1838, se referă la proprietatea “răposatului paharnic Răducan Fărcășanu” asupra moșiei Coeni (sau Coiani). Boierul încetase așadar din viață înainte de acea dată.

Cea de-a doua soție a lui Răducanu Fărcășanu nu a fost – precum o scria Octavian George Lecca în planșa din albumul său genealogic – o Bărcănescu, ci “Ecaterina Dărăboaica”, care era decedată la 10 mai 183744. La acea dată, Înaltul Divan al Țării Românești hotăra “în pricina lui Nicolae, logofătul Sf. Mitropolii, cu șetrar Dimitrie și Iancu fratele său, fiii răposatului paharnic Fărcășanu, pentru a șasea parte din «periusia» răposatei Ecaterina Dărăboaica, cea de a doua soție a paharnicului45.

Șetrarul Dimitrie Fărcășanu apare și cu diminutivul “Tache” atât în documentele vremii, cât și la Octavian George Lecca (1911). În arborele alcătuit de acesta din urmă sunt indicate numele celor două soții ale acestuia din urmă: “Stănescu” și “Mavrodin”. Într-adevăr, o hotărâre a Înaltului Divan din 4 august 1833 se referea la pricina dintre șetrarul Dimitrie Fărcășanu și soacra sa Elena Stănescu46.

Pe de altă parte, cu un an mai devreme, mai precis la 29 iulie 1832, “Înaltul Divan întărește hotărârea bisericească din 24 ianuarie 1830, în pricina de despărțire dintre Elisaveta și soțul ei șetrarul Dumitrache Fărcășanu. Se hotărăște ca toată zestrea Elisavetei să se asigure prin întâia judecătorie a județului, punându-se sub epitropie, conform Regulamentului Organic; șetrarul Fărcășanu va lua din «rodul» zestrei 2 părți, pentru îmbrăcămintea, hrana și învățătura copiilor, care au fost lăsați în îngrijirea sa, fiind nevinovat, iar Elisaveta va primi a treia parte, pentru îmbrăcăminte și hrană, la m-rea Țigănești unde este obligată să stea timp de 6 luni spre «înfrânare ». / Darurile dinaintea nunții rămân sub epitropia șetrarului. / [Înaltul Divan] infirmă hotărârea Divanului Judecătoresc din 12 februarie 1832, scutind pe șetrar de a plăti Elisavetei 4 lei pe zi, nefiind vinovat”47.

Cea de-a doua soție a șetrarului Dimitrie (Tache) Fărcășanu se numea Zoe Mavrodin (+ 1885), înmormântată la cimitirul Bellu, împreună cu fiica ei Maria (+ 1921), căsătorită cu mai sus amintitul maior Drăghici Fărcășanu (1817 – 1879)48, descendent pe linie feminină – potrivit lui Octavian George Lecca – din familia Gigârtu (sau într-o formă modernizată „Gigurtu”).

Adept, după cum se știe, al alianței cu Germania, inginerul Ion Gigurtu era, așadar, înrudit cu Mihail Fărcășanu, care pe de altă parte își obținuse doctoratul în științe politice în acea țară, în vremea lui Hitler, sub îndrumarea cunoscutului Carl Schmitt. Să fi jucat un rol aceste legături – directe și indirecte - ale lui Mihail Fărcășanu cu Germania în numirea sa de către Dinu Brătianu în funcția de șef al tineretului liberal, în septembrie 1940?

Deși liberalii erau adepții alianței cu Franța și Anglia, această ipoteză nu mi se pare deloc de respins, chiar dacă ulterior Mihail Fărcășanu avea să se stabilească în Statele Unite și să se căsătorească cu o americancă. Rămâne de răspuns și la întrebarea dacă era cu adevărat înrudit cu vechii Fărcășeni și cu Drăghici Fărcășanu, personaj pe care și Mateiu Caragiale îl amintea în acea însemnare menționată mai sus, fără a putea preciza care era legătura de rudenie între ei.

Alți Fărcașeni

Revenind la Fărcășenii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, un alt boier din această familie, al cărui loc în arborele genealogic pare, de asemenea, deocamdată dificil de precizat, a fost Iordache Fărcășanu. Faptul că fusese căsătorit cu Efrosina Căzănescu este atestat de un act al Înaltului Divan din 17 iunie 1832, care “cercetând pricina intervenită între jeluitoarea Efrosina Căzăneasca și soțul ei Iordache Fărcășanu, la despărțirea lor, hotărăște modul cum să fie despăgubită Efrosina pentru lipsa zestrii și a darurilor de nuntă; pentru vinul ce reclamă Fărcășanu că i s-ar fi stricat din cauza «secfestrului» pus de Efrosina butiilor cu vin, fiind pricina necercetată de nici o instanță, rămâne să dea jalbă la întâia judecătorie a județului49.

Trei ani mai târziu, Iordache Fărcășanu ajungea din nou în fața Înaltului Divan, de data aceasta judecându- se cu mănăstirea Mărgineni “pentru venitul unui codru de loc călcat de mănăstire din moșia jeluitorului și cheltuielile din urmă cu judecata. Se hotărăște ca mănăstirea Mărgineni să plătească jeluitorului 6452 lei 14 parale venitul locului călcat, care se găsesc depozitați la Marea Logofeție, de unde jeluitorul urmează a-i ridica, precum și 913 lei cheltuieli de judecată, ce s-au mai făcut în urmă50.

Fărcășenii au continuat să stăpânească moșia de baștină până în veacul al XIX-lea. Astfel “cocoana Catinca Fărcășanca” era în 1831 proprietară la Fărcașu (Fărcașa) de Jos, moșie pe care se găseau 64 de familii și 16 feciori de muncă51. Catinca Fărcășanu – sora păhărnicesei Smaranda Gorneanu – era și proprietara moșiei Cucuruzi din județul Vlașca, dispunând ca după moartea ei să fie vândută, iar din banii dobândiți să i se facă pomeniri52.

Nu prea departe de cele două Fărcașe, la vest de orașul Caracal, reședința fostului județ Romanați, se afla satul Liiceni unde avea moșie Petrache Fărcășanu. În 1831 se găseau acolo 115 familii, cu 16 feciori de muncă53. În decembrie 1834, același boier se judeca cu locuitorii din Liiceni pentru lemne54.

O altă moșie, cea de la Zăvideni (jud.Vâlcea) s-a aflat în stăpânirea cluceresei Elenca Fărcășanu și a lui Constantin Fărcășanu55. În iunie 1837, clucereasa Elena Fărcășanu se judeca cu clucerul Alexandru Vlangali la curtea superioară de justiție a Țării Românești, “pentru împresurarea moșiei Zevedeni de pe apa Oltului de către moșia Câmpul Mare de dincoace de Olt a pârâtului clucer56.

În paranteză fie spus în acest context, Alexandru Vlangali – urmașul unei familii fanariote înrudite cu domnitorii Hangerli – stăpânea la Câmpul Mare o interesantă culă. Costache Fărcășanu zis “Orbul” – o altă persoană sau poate aceeași precum cel de mai sus – se judeca în 1839 cu Mitropolia pentru o datorie bănească57.

Așadar, prima jumătate a veacului al XIX-lea vede sporirea numărului Fărcășenilor, fără ca locul lor în spița genealogică să fie prea clar. Aceasta explică în bună măsură și ceața care plutește asupra originii purtătorilor numelui din secolul XX.

Vechi neam boieresc din Oltenia, Fărcășenii au străbătut secolele legați de ținutul lor de baștină. Spre deosebire însă de alte familii, nu au regăsit înflorirea din veacul al XVIIlea și din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, “conjudețeanul” lor. Totuși în secolul XX, personalitățile lui Mihail Fărcășanu și Alfred Rusescu au ilustrat cu merite certe această tradiție de familie.

NOTE

1. Mihai Sorin Rădulescu, Memorie și strămoși, București, Editura Albatros, 2002, pp.38-39.
2. Octav George Lecca, Familiile boierești române. Istorie și genealogie, cu adnotări, completări și desene de Mateiu Caragiale, ediție de Alexandru Condeescu, București, Editura Libra – Muzeul Literaturii Române, f.an, p.277.
3. Informațiile despre frații și surorile lui Mihail Fărcășanu provin de la regretatul Constantin Bottea.
4. Maria Fărcășanu născută Vasilescu – mama fraților Fărcășanu – avea o soră, căsătorită cu generalul Zotta.
5. Octav George Lecca, Genealogia a 100 de case din Țara Românească și Moldova, București, 1911, planșa nr.35.
6. Apud Ștefan N. Ricman ș.a., Monografia județului Romanați, Craiova, Editura Ramuri, 1928, p.413.
7. Ibidem, loc.cit. 8 N.Stoicescu, Aga Farcaș din Brabova și Popa Stoica logofătul din Fărcașa, în “Mitropolia Olteniei”, anul XVIII, nr.11-12, nov.-dec.1966, pp.1002-1005. Vezi, de asemenea, idem, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (mai departe Dicționar..., București, Editura Enciclopedică Română, 1971, p.58.
9. Idem, Aga Farcaș din Brabova și Popa Stoica logofătul din Fărcașa, p.1004.
10. Ibidem, loc.cit.
11. Ștefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol.II, București, 1916, p.274.
12. Cronicari munteni, Selecția textelor, studiu introductiv, note, comentarii și glosar de Dan Horia Mazilu, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă – Univers Enciclopedic, 2004, p.181. Un pasaj asemănător celui din Letopisețul Cantacuzinesc, se află în Cronica Bălenilor, în vol. Cronicari munteni, p.342.
13. Ștefan D.Grecianu, op.cit., p.296.
14. Letopisețul Cantacuzinesc, în vol. Cronicari munteni, p.187. Un pasaj asemănător, se găsește în Cronica Bălenilor, ibidem, p.348.
15. Ștefan D. Grecianu, op.cit., vol.I, București, 1913, p.295: un hrisov al lui Matei Basarab din 22 decembrie 1643, în care personajul apare ca martor.
16. N.Stoicescu, op.cit., loc.cit.
17. Cronicari munteni, p.214.
18. George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1594 – 1821), București, Editura Academiei, 1961, pp.202-204, doc.nr.117.
19. Idem, Documente privitoare la istoria orașului București (1634 – 1800), București, Editura Academiei, 1982, pp.104-106, doc.nr.62. Atât la acest document, cât și la cel din nota anterioară, între aceiași boieri martori apar și Mihai Cantacuzino vel spătar și Șerban Cantacuzino vel comis.
20. Ștefan D. Grecianu, op.cit., vol.I, pp.140-141. Printre ceilalți martori se numără Mihai Cantacuzino vel spătar, Șerban Cantacuzino vel paharnic, Toma Cantacuzino biv vel sluger și Ștefan Cantacuzino vtori logofăt.
21. Cronicari munteni, p.528.
22. Înaltul Divan 1831 – 1847. Inventar arhivistic (mai departe Înaltul Divan), București, D.G.A.S., 1958, p.173, doc.nr. 649. Deși unii istorici susțin că inventarele arhivistice nu trebuie citate, pentru că aceasta ar scădea prestigiul auctorial, după părerea mea, atunci când ele sunt bine făcute și conțin informații consistente și valoroase, este chiar recomandabil a fi citate, în loc de a fi folosite tacit. Oare însușirea datelor – fără menționarea sursei – este o practică mai onorabilă?
23. N. Stoicescu, Dicționar…, pp.176-177.
24. Ștefan D.Grecianu, op.cit., vol.II, p.249. Vezi, de asemenea, Cronicari munteni, p.481.
25. Ibidem, loc.cit.
26. Cronicari munteni, pp.644-645.
27. Ibidem, pp.654-655.
28. Vezi, mai sus, nota 5.
29. N.Stoicescu, Aga Farcaș din Brabova și Popa Stoica logofătul din Fărcașa, p.1005.
30. Documente privind istoria orașului București, de Florian Georgescu, Paul I.Cernovodeanu, Ioana Cristache Panait, București, Muzeul de Istorie a Orașului București, 1960, p.73, doc.nr.32.
31. George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1634 – 1800), , 1982, p.138, doc.nr.99.
31 bis. Ibidem, pp.98-99, doc.nr.55.
32. Ștefan D.Grecianu, op.cit., vol.I, pp.67, 76.
33. Ibidem, pp.158-159.
34. Ibidem, pp.31-33.
35. Ibidem, p.158.
36. Ibidem, pp.188-189.
37. George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1594 – 1821), pp.371-372, doc.nr.280.
38. Ștefan D.Grecianu, op.cit., pp.196-197.
39. George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1821 – 1848), București, Editura Academiei, 1975, pp.416-417, doc.nr.333.
40. Ibidem, loc.cit.
41. Inaltul Divan, p.32, doc.nr.88.
42. Ibidem, p.93, doc.nr.326
43. Ibidem, pp.371-372, doc.nr.280.
44. Ibidem, p.179, doc.nr.667.
45. Ibidem, loc.cit.
46. Ibidem, p.84, doc.nr.284.
47. Ibidem, p.43, doc.nr.126.
48. Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, București, 1972 (multigrafiat), p.126 (figura 31, locul 29). In ziua de 19 august 2007 am căutat mormântul cu multă atenție, dar din păcate nu l-am găsit. Poate că nu mai există, locul fiind vândut.
49. Inaltul Divan, p.32, doc.nr.87.
50. Ibidem, p.147, doc.nr.546. 51 Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831, Craiova, Editura Helios, 2000, p.57. De asemenea, Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845. Județul Romanați, publicată de Pr.I.Ionescu, în “Mitropolia Olteniei”, anul XVII, nr.3-4, martie – aprilie 1965, p.295.
52. Inaltul Divan, p.51, doc.nr.155. Vezi, de asemenea, ibidem, p.390, doc.nr.1497.
53. Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, op.cit., p.64. Liicenii erau în proprietatea lui Petrache Fărcășanu și în 1845, potrivit Catagrafiei Episcopiei Râmnicului de la 1845. Județul Romanați, p.295.
54. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Olt, fond Tribunalul județului Romanați, ds.1086/1834.
55. Inaltul Divan, p.466, doc.nr.2008.
56. Ibidem, p.186, doc.nr.688.
57. Ibidem, p. 434, doc.nr.1800. Vezi, de asemenea, ibidem, p. 384, doc. nr. 1432: o învoială din 31 mai 1833 între Costache Fărcășanu și epitropii moștenitorilor paharnicului Dimitrie Zaman.

""